Fugă scurtă-n România. Tata e internat de urgență. Cândva, acum puțini ani…
E decembrie în România. Am aterizat în miez aniversar de Zi Națională. Ai noștri agită stegulețe și se felicită reciproc că sunt români, de parcă ar fi avut vreo influență intrauterină asupra acestei acestei întâmplări. Pentru gustul meu exagerează cu patriotismul panglicard și cocalard. Se pare că nu l-au citit pe Caragiale, e generația facebook. Dar asta este. Sper să nu devieze în naționalism și mai fundamental, ca pe la alții (știm noi cine).
Ieri, după ce am plecat de la Otopeni, am cotit prea devreme spre Pitești, uitând că în România nu albastrul ci verdele e culoarea autostrăzilor. Așa se face că am avut ocazia să discern prin bezna amiezii (da, da, era ora patru, ziua!), în lumina zgârcită a Opelului meu de închiriat, într-un slalom la ralenti printre animale domestice, gropi și interesante personaje de epocă, nume de localități precum Răcani, Lunguțu, Potlogi, Găești și chiar Odobești (iată, finalmente, ajung și eu pe acolo). Acum, ajunsă acasă, beau o fetească de curte, de la vecina noastră, Jana, o vădană bătrână. Recunosc că mi-e bine (sper că e voie). Dar lung a fost drumul spre casă…
Fiindcă pomenisem personajele rustice, nu știu sigur dacă nu am greșit ieri, când, coborând geamul din dreapta mașinii, am dat peste un chefliu care devansase sărbătorile. A fost amuzant. Zic eu acum, după ce am scăpat de la strâmtoare. Am vrut să-l întreb unde anume în Potlogi este intersecția la care se bifurcă drumul spre kilometrul 45 al autostrăzii. Când m-a întrebat dacă vreau să ajung în Militari (menționez: rulam cam de o oră DINSPRE București, în ideea de a mă ÎNDEPĂRTA de capitală) s-a atârnat cu jumatate din torso-ul lui apăsător în geam (m-am felicitat că am ascuns poșeta cu actele și banii pe bancheta din spate, dar numai la insistențele telefonice isterice ale mamei, care după părerea mea e paranoidizată de știrile de senzație, ca mai toate mamele de vârsta ei). Tipul mi-a zis vesel să-l iau încet, că el e cam luat, dar știe unde e autostrada, e pe-aproape, numai că trebuie să se adune un pic ca să-mi explice în vorbe. Și mă întreba mereu dacă n-am doi lei mărunți…
Bonhomme-ul era evident cherchelit și n-avea nicio problemă în a recunoaște asta. Mi-a și zis din prima, în timp ce-l bombardam cu întrebări, că e cam luat și nu vrea să să se-agite, dar că îi face plăcere să facă cunoștință cu mine. Apoi a enumerat câteva indicații clare (erau bune, pe bune!), dar apoi s-a scuzat inutil pentru eventuala lor neconcludență, repetând că e plăcut amețit, atârnând și mai greu pe mașina mea. Am rulat încetișor mai departe, sperând literalmente să nu-l calc pe bombeu….
La Sibiu am ajuns noaptea pe la zece, fără un loc de înnoptare aranjat, în condițiile în care telefonul meu mobil nu se înțelegea cu rețeaua română de telefonie, deci nu puteam să dau de mama la spital. Și nici cheie de la casa părintească n-aveam. Noroc că mama îl instruise pe portarul spitalului de neurologie să mă lase să urc la ea. Portarul era în pijama, dar m-a servit prompt (zece lei!). De-atunci o țin tot în zece lei în stânga și-n dreapta, cu infirmierele, cu asistentele, cu brancadierii…
Mâine mă duc pe la vestitul târg de Crăciun din Sibiu și-mi cumpăr o coroană mare-mare, din ramuri de brad adevărat, împletită de #săsoaice-românce. Aici mai toate sunt cu hashtag în față. Știu că știi! Ce mă sperie nu e faptul că vocea României ar putea să poarte numele absurd de Amir Arafat, ci că realmente îmi place muzica și vocea tipului ăstuia, chirilian sau nechirialn, je m´en fiche. Of Doamne, hai Românica!
P.S. Ca să rezum: „magența sfidează concurența”!
Și jos cu „gratificant”, cuvântul pe care mi-l trec imediat după „locație” în lista de anglicanisme penibile. Te pup!
–––––––––––––
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG
Decembrie 2020 …
…cu amintiri din 2017,
Căci acum, cu pandemia, nu călcăm prin România, Olé!