„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Petre Ţuţea (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008) Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.
Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşte. Pentru face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.
Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” (M. Eminescu – Opere, vol. X, Ed Academiei Române).
Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Răsai asupra mea… sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi:„Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)
Românii şi-au păstrat miraculos unitatea prin limbă şi credinţă. În sufletul românesc al poetului, a înflorit mereu dragostea de neam şi ţară, mai ales că s-a născut şi a trăit în perioada efervescentă după revoluţia de la 1848 şi în entuziasmul primei mari unirii a românilor din 1859. El a învăţat slovele cu un preot care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de neam. Avându-l ca îndrumător pe profesorul Aron Pumnul, participant la Revoluţia de la 1848, în sufletul său au înflorit idealurile naţionale. În biblioteca acestui dascăl a putut citi multe cărţi religioase vechi şi cărţi de istorie, „cronici bătrâne” ce au adâncit sentimentul patriotic. Încă de la 17 ani, Eminescu a închinat cea mai frumoasă odă României, prin versurile căreia transmite un mesaj tinerei generaţii. El a visat un viitor măreţ al ţării noastre dragi, România şi a scris cu patos Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)
Mândria de a fi Român, de a aparţine a unui „popor mare, românesc”, capabil să-şi poate împlini visul „de glorii falnic triumfând” pe care să-l spună lumii întregi „flamuri tricolore”, simbolul nostru naţional, este exprimată în strofa a doua: „Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române) Poetul doreşte ca „acest popor mare, românesc” să fie vegheat de „Îngerul de pace, îngerul iubirii” care să coboare pe sânul vergin al ţării, să guste „fericirea raiului ceresc”. Dorinţa poetul este ca în „dulcea Românie” „tânără mireasă, mamă cu amor” fiii ţării să trăiască „numai în frăţie” şi mereu să fie: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)
Ideea unirii a purta-o în suflet toată viaţa şi a murit pentru ea. La Viena a înfiinţat societatea România jună care avea aceleaşi principii ca Dacia literară revistă lansată de Mihail Kogâlniceanu: unirea tuturor românilor, inspiraţia din istoria naţională şi din folclor, promovarea valorilor româneşti, culturalizarea românilor prin şcoli, biserici şi prin scrieri. Fiind secretarul acestei societăţi, a organizat serbările de la Putna, în anul 1871. În acest loc de adunare a studenţilor şi tinerilor din toate zonele ţării care au comemorat memoria lui Ştefan cel Mare, la împlinirea a 400 de ani de la înălţarea Mânăstirii Putna, Eminescu a avut multe contacte cu românii din toate zonele actualei Românii şi din afara sa. Tinerii au adus la mormântul lui Ştefan pământ din toate ţinuturile ţării, înfăptuind un act de unire simbolică, o năzuinţă a Românilor de pretutindeni, fiind uniţi în „cuget şi simţiri” aşa cum era deviza societăţii culturale România Jună în almanahul căreia a fost publicat în 1883 Luceafărul.
Ciprian Porumbescu şi Theodor Ştefanelli au adaptat societăţii Arboroasa/Ţara Fagilor din Cernăuţi, statutul şi regulamentul României June din Viena şi ca deviză au luat versurile lui Alecsandri:,,Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei României June: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Sunt versuri din imnul acestei societăţi, aparţinând lui Andrei Bârsan, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce cheama la unirea tuturor românilor.
Doina eminesciană a fost interzisă, dar azi este pe buzele tuturor: „De la Nistru pân’ la Tissa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare,/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Satmar pân’ în Săcele,/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul/, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu-n Dorohoi,/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi, cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/ Zboară paserile toate,/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – /Sărac în ţară săracă!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)
Doamna prof. Catinca Agache observă că „Doina trasează harta lirică a spaţiului de românitate” ( revista Limba română, nr. 3 – 4, din 2018): „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă). Aceasta este o proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet.
Dl. academician Mihai Cimpoi a scris despre poezia Doina: „Poezia care aureolează, ca forţă a mesajului de unitate naţională, această latură a creaţiei sale lirice este celebra Doina, un inegalabil cântec de durere şi speranţă confiscat zeci de ani postbelici, dar care are azi aceeaşi magică putere de pătrundere la sensibilitatea şi conştiinţa românească, un strigăt, fundamentalul strigăt existenţial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv – al neamului.” (Mihai Cimpoi – Mihai Eminescu.Dicţionar enciclopedic”)
Poezia este un manifest, un testament lăsat urmaşilor, iar blestemul din finalul Doinei este un blestem dacic, el se împlineşte mereu: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!”
Mihai Eminescu, împreună cu Ioan Slavici, Miron Pompiliu şi alte personalităţi sunt fondatorii Societăţii secrete „Carpaţi”, care ia fiinţă, în mod simbolic, la 24 ianuarie 1882, la Bucureşti şi are ca scop sprijinirea studenţilor transilvăneni sosiţi în capitală, în realitate având misiunea înfăptuirii unei mişcări naţionale pentru reîntregirea neamului românesc, căci Eminescu îndemna studenţii să se întoarcă în Ardeal şi, sprijiniţi de învăţători şi de preoţi să îndemne românii ardeleni să ceară unirea cu ROMÂNIA. Ideea înfăptuirii Daciei Mari a nemulţumit puterile austro-ungare care l-au considerat pe Eminescu un om periculos. Eminescu a înfiinţat această societatea secretă „Carpaţi” prin care dorea să realizeze unirea Ardealului, pământ românesc, cu România.
Este cutremurătoare descrierea făcută de prof. Gheorghe Iscru în cartea sa Eminescu dacolog, privind fiecare moment al zilei de 28 iunie, 1883, când Eminescu a fost mişeleşte redus la tăcere, scos din viaţa publică. Să nu mai influenţeze minţile altora, i s-a interzis să mai publice ceva toată viaţa. Eminescu voia să se revină la dacism, la morala creştină a legilor belagine, care puteau aduce la viaţa morală societatea românească.
Acum se ştiu mai multe despre Eminescu şi epoca sa datorită cercetătorilor: dr. Ovidiu Vuia care a scris Misterul morţii lui Eminescu, Augustin Z. N. Pop (Mărturii), Perpessicius, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Petru Creţia (Viaţa şi opera lui Eminescu), Victor Crăciun, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Creţu (Mihai Eminescu, biografie documentară). Ion Dulciu aduce mărturii despre adevărata boală a lui Eminescu, după o cercetare în arhivele de la Viena.
La 28 iunie, 1883, după ce publicase articolele Pentru libertatea presei şi a jurnalistului şi articolul Austria şi guvernul nostru („Timpul”, 26 iun. 1883), marele poet şi creator de geniu este împins pe tragicul drum al Golgotei, al martirajului, al cărui semnal îl dăduse P. P. Carp cu formula imperativă:„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, care se va încheia prin crucificarea sa.
Nu boala, ci „lupta pentru neam, lege şi ţară” i-a cauzat acest sfârşit tragic. „Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”, conchide dramatic d-na acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Dumneaei afirmă: „Eminescu a iubit şi a apărat ortodoxia românească.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga:Mihai Eminescu)
Eminescu îndeamnă Românii să-şi păstreze credinţa strămoşească, cea ortodoxă, chiar de vor veni eretici să le vorbească de Dumnezeul lor. Dumnezeu este Unul, e în toţi şi în toate. Sunt grăitoare versurile:„Şi el îmi dete ochii, sã vãd lumina zilei,/Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac). (M.Eminescu Opere vol.I)
Iată opiniile iubitorilor lui Eminescu apărute în scrierilor dumnealor: „Mihai Eminescu a creat o operă de o valoare inestimabilă, a ars ca o torţă, înscriindu-se în acel şir neîntrerupt de martiri ai poporului român, despre care îi scria lui G. Panu, a ridicat neamul său, prin exemplul personal dus până la sacrificiu, căruia i-a lăsat în grijă testamentul său de unitate şi iubire sinceră de ţară, de reprezentare în lume prin cultură, prin valori, nu mediocrităţi, prin magistrala sa operă, de aceea este perceput de Români ca poet naţional, far nestins al culturii naţionale şi are un loc special, de nezdruncinat, în inimile românilor. A apărut în lumea noastră un om care-a înţeles să fie om deplin”, sublinia eminescologul Constantin Noica acest miracol al ivirii Poetului de geniu pe pământ românesc, supranumit Luceafărul poeziei româneşti.„Mihai Eminescu a scris, prin viaţa şi opera sa, secvenţa de aur a culturii naţiunii române”. (C.Noica – Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii române)
Eminescu va rămâne creanga de aur ce a dat roade fără de seamăn, chiar în condiţiile vitrege ale existenţei sale, căci, geniu fiind, nu a avut noroc, dar nu a cunoscut nici moarte şi numele său a scăpat de „noaptea uitării” (Ecaterina Chifu – „Emin şi Vero”)
––––––––––
Prof. Ecaterina CHIFU
București, 29 august 2020