„MEA MAXIMA CULPA”, DOAMNE!
Hălăduind bezmetici
vreme îndelungată
prin cenușiul înțelegerii superficiale
a liberului arbitru,
am ajuns la o răspântie,
nu departe de o capitulare,
greu revocabilă
în fața unui dușman invizibil.
Subjugați de o dominație străină
care își construiește nestingherită
sălaș în interiorul nostru,
jucăm un adevărat teatru de război
într-un câmp minat și într-o luptă inegală,
noi, arcași iscusiți împlântăm
cu precizie nestingherită săgețile
în propriul nostru trup și suflet.
Astfel, dincolo de orice tropar lăsat uitării
fără nicio remușcare
ne-am condamnat la izolare
și stând închiși, ne temem să nu mergem
spre o dezintegrare ireparabilă.
Mea maxima culpa, Doamne
pentru întunericul minții
și împietrirea inimii!
Ajută-ne să ne îndreptăm
spre acel sens giratoriu
în care să putem descoperi
acea cărare îngustă și anevoioasă
spre interiorul Cuvântului Tău,
pentru a renaște în iubire divină,
întru slava, Ta!
ŞERPII
Şerpii toţi ne înconjoară,
Zi şi noapte ne-nfioară.
Din întuneric provin,
Vremea rea o întreţin
Şi-aduc cupe cu venin.
Ne e sufletul doar fiere,
Fără nicio mângâiere.
Inima ne e-mpietrită,
Între maluri vălurită,
De smerenie lipsită.
Vin mereu ca o ispită,
Cu vocea uşor şoptită
Spun făr’ de-obrăzare
Să mergem la plimbare,
Că afară este soare.
Apoi ne-nconjoară blând
Până ajung l-al nostru gând,
Şi-l desfiră fir cu fir,
Adâncindu-ne în delir
Până în prag de cimitir.
Urzesc fir de mărăcine
înțesat cu-amărăciune.
Bucuroşi de biruinţă
Ne reduc la neputinţă
Şi lipsă de chibzuinţă.
Cu mintea-nnegurată
Şi biata inimă-nsingurată,
Unde mergem ori privim
Doar de pietre ne lovim
Şi în hău ne adâncim.
Ne dor rănile adânci,
Nicăieri nu-s vorbe dulci,
Nicio îmbrăţişare caldă,
Peste tot e numai sfadă,
Şi-asistăm ca la paradă.
Avem lacăt la inimă,
Căpătâi ne este patimă.
Pe aproape îl ignorăm,
În nevoi nu-l căutăm,
Cinstea i-o dezonorăm.
Cuvântul l-am uitat
Legea o am sfidat.
Spună orice, orcine,
Suferim de goliciune,
N-avem glas de rugăciune.
Într-o ceaţă prelungită
Doborâţi de rea ispită,
Şi cursa şarpelui viclean,
În haină de agarean,
Fără tihnă şi alean.
Sporeşte-ne în trezvie
Să vedem lumina-Ţi vie!
Doamne, nu le da voie
Mădularele să ne-ndoaie,
Sufletul să ni-l despoaie!
Să nu mai umblăm aiurea,
Ci să Te slăvim pururea.
Să-Ţi slujim cu mic, cu mare
În smerită venerare,
Pentru-a noastră iertare.
În genunchi să ne rugăm,
Cuvântul să-l ascultăm,
Doamne, lăudat să fii,
Să ai grijă de-ai tăi copii,
Să sporim în bucurii!
PERSPECTIVĂ SUMBRĂ
pe tăpşanul orizontului
împopoţonat ţipător
se perindă un obiect și-o umbră
urmăritul și urmăritorul
dublă identitate
ca într-un film indescriptibil
perspectiva sumbră
a unei căruțe cu coviltir
dispare din cupola foșnitoare
a universului eclactant
mulțimea îmbarcată în trenul expres
fără suflu de şuierat
înmânează cu elocință
o scrisoare recomandată
supersonicului mai rapid decât sunetul
pentru a o duce marionetelor
acționate și manipulate
de trubadurul lumii
doar o tinichea fără inimă
asistăm la o paradă de prost gust
către vremuri încercănate
de care suntem total inconștienţi
–––––––––-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui, 8 aprilie 2020