Pe crucea zăpezilor înalte
Mi-e trupul o literă din cartea vieții
sau doar un semn de-ntrebare
pe-ntinsul câmpiei ce-adună-n
ram de gânduri
cioburi din ultima noapte
în care mi-ai scris plecarea
pe crucea zăpezilor înalte.
Și printre file din tăcuta-ți veșnicie
un semn de mirare din gândul tău
lasa-mă , Doamne, să-ți fiu.
Căderea-n oră
O depărtare între noapte și cuvinte
strecoară ninsoarea
în pânza somnului încâlcit
printre nervuri de tăcere
și-n frunze de rugăciune.
În venele morții desculțe
pulsează zăpada memoriei
scuturând ramuri de iarnă
peste ochii unui înger.
Crepusculare ziduri de cer
țâșnesc din ceața trupurilor
decojite de-o ultimă brumă,
și-n amorțirea dealurilor
respirate haotic de lună
se vălurește-n arbori de fum
un gând peste chipuri
ce-n descreșteri de vis
se întretaie cu versul rotunjit
de căderea-n oră.
Solstițiu de singurătate
Culoarea unui gest taie
ziua-n unghiuri și vocale
pierzându-și consistența
într-o relativă indiferență
a zăpezii.
Citesc nervurile unei depărtări
dintr-un amurg rătăcit
în iarna pietruită cu ceruri uitate.
Între circulare minute de nisip
spații mirate izbucnesc
dintr-o nedesfăcută lumină
și-ți scriu pleoapa unui cuvânt
cu polenul umbrelor din incantații,
oscilând în magma unei insomnii
ce-și trage haotic povara
dintr-un solstițiu de singurătate,
crestat în carnea neizbăvitei iubiri.
Deschideri
Am deschis o usă sperând că am să te văd,
erai în cuvinte ce-mi crescuseră pe inimă
ca niște adieri din alt veac,
erai pe-o margine de anotimp
ca o poveste agățată de umbra unei stele,
dar dincolo de ușă era doar o sferă de amintiri
în care te-nvârteai,
prelungind o singură clipă peste trupul meu de cenușă,
am deschis o ușă către neantul din mine
și tu-mi zâmbeai…
Am deschis noaptea visând că ești o idee,
erai în lacrima oglinzii ce-mi ridicase o aripă
spre neîngăduite bolți de mistere,
erai prin pustietățile deznădejdii
ca o rugăciune aprinsă-ntr-un câmp de tristeți
de orga neîmblânzitei ore,
dar dincolo de noapte pagini curgeau dintr-un ochi
crescut în trunchiul tău de copac
rătăcind păsări printre puncte de suspensie,
am deschis noaptea în răscrucea din trup
și tu m-așteptai…
Am deschis lumi bănuind că ești un altar,
erai respirație din semne și versuri
spre alte labirinturi în care moartea
își pierduse glasul
și tu mă scriai…
Un corn de inorog
Mă deznod din lăuntrul unui somn atavic
cînd noaptea din trup
e-un râu revărsat peste lună,
când păsări de fum dezghioacă semne
din visul cuvintelor ce-au crescut
între două nemărginiri ale aceleiași mâini.
Tăceri înfășurate de-un ochi
izbucnesc în aurore boreale
ca o respirație a neantului
adunat în cealaltă mână
și-n ramuri încercănate
de oglinda unui vers
se strânge amurgul ruinat de umbre
când sufletul s-a răstignit
de-un corn de inorog
ce bate clipa-n orologiul lumii.
—————————–
Alice PUIU
13 decembrie 2019