Cât mi-e dor în prag de seară,
Să stau lâng-un foc ce arde
‘N brațe la iubirea-mi dragă,
Să-i simt cum inima-i bate.
Cât mi-e dor de un surâs,
De o șoaptă tandră, dulce,
Să mă țină-n brațe strâns,
Capul peste piept să-mi culce.
Cât mi-e dor, dor nesfârșit
În dor aprig mă mistui,
Cum să poți fi dar iubit,
Când a ta iubire nu-i?
Cât mi-e dor și e firesc,
Dorul rău să mă sfîșie,
Toamna vieții să-mi trăiesc ,
Tristă și-n melancolie.
Cât mi-e dor, un dor nespus,
Nopțile mi-s reci,pustii,
Sufăr și -n mine ascuns
Zac temeri,oare tu știi…
Că iubirea mi-e doar vis,
Văl de dor în cer cu stele,
Sufletul tăciune stins,
Searbăd, sleit de putere.
Așteptare zadarnică
Astăzi mă simt îngândurată,
Tristetea-mi stă alăturea în umbră,
Brutal de singură și neajutorată,
Trec înc-o zi din viața asta sumbră.
Pe drumul ei atâta de anost ,
Îmi port agale-ai mei obosiți pași,
Gândindu-mă la timpul care-a fost,
Pân’ai decis iubite să mă lași.
Astăzi cuvintele îmi sunt amestecate ,
Iar șirul lor deloc nu-l deslușesc,
De tine dragul meu atâta de departe ,
Parcă am încetat să mai trăiesc.
Gândurile prea abătute-mi sunt ,
În frânturi temerile mă-însoțesc,
Doresc ca să aud doar un cuvânt,
Numai atât:un singur te iubesc!
Mă trec prin chinul acestei vieți ,
Si-ntr-o tăcere abisală mă cufund,
Învăluită în amarul cruntelor tristeți,
Unde-aș putea fugi să mă ascund?
Astăzi simt parcă mă topesc de dor,
Asemeni unei lumânări aprinse,
Și nu mă regăsesc de al tău dor ,
Speranțele de-a te avea îmi sunt ucise.
Gândesc la toate care mă-înconjoară,
Însă cât de bizare acum îmi par,
Și numai un cuvânt atât în astă seară
În deznadejde-aștept ,știind că-i în zadar.
Cristina
Se înoptase acea seară în plâns,
Când soarele obosit dăduse în amurg,
Mă chinuiam cumplit în dureri de nedescris,
Pierdusem șirul vorbei și nu puteam să strig.
Numele încercam să ți-l tot strig întruna,
Pe buzele-mi crăpate deodată-încremenise,
Pe cerul ca de smoală, clar răsărise luna,
Și o durere-n ventre puternic mă străpunse.
Atât îmi mai mișcam… fără de vlagă mâna,
Încercam să m-agăț parcă de-un ciob de stea,
Care se legăna duios lâng-a sa mamă luna,
Nu reușeam deloc și-n disperarea mea,
Simțeam cum mă cobor și atingeam țărîna.
Nu desluseam nimic și nu mai aveam forță,
Nici nu aveam măcar de ce să mă pot prinde ,
La capăt de tunel zării, cum lumina o torță ,
Pierdusem cunoștința vreo câteva secunde.
Tăcere ca-n mormânt și iarăși o lumină,
De data asta parcă cu mult mai lucitoare,
Și tu îngrijorat ținându-mă de mână,
În timp ce îmi ștergeai broboade de sudoare.
Imi revenisem nu știu, era coșmar sau poate
Un semn al neputinței, un semn de slăbiciune,
Era după amiază, m-ai mângâiat și-n șoapte,
Mi-ai spus:stai liniștită, eu sunt aici cu tine.
În geam raza de soare bătea mai să îl spargă,
Acolo în salonul unde erau multe leuze,
Sfârșita de puteri,întinsă jos pe-o targă,
Aflasem că din mine o viață se născuse.
Un zâmbet vag pe față îmi apăru deodată,
Dar mi se stinse-n grabă când mă puneau în pat
Abia primisem vestea cum ,că aveam o fată,
Eram dezamăgită…eu îmi doream băiat.
Cred că tot chinu-acela a fost a mea pedeapsă,
Pe care-am meritat-o,Doamne tu să mă ierți ,
C-am fost nesăbuita…i-atâta de frumoasă,
N-aș da-o pe nimic,nici pe zece băieți .
Ea-i nemurirea mea și chiar e ,,numai una”
Cum pe seninul cer e soarele și luna,
Când scriu acest poem,lacrim și îmi tremură
mâna,
Dar titlul poemului va fi, numele ei ,,CRISTINA”.
Sunt tristă , îngândurată azi mă gândesc la tine,
Privesc la fata noastră, îți seamănă așa bine…
13 octombrie 2019
——————————-
Elena TUDOSA
Octombrie 2019