Să cauți istoria Românilor și încă mai vârtos să cauți să înțelegi sufletul românesc și să te rezumi în a reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale, înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.
Istoria Românilor nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios, sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Românilor, pentru a putea înțelege acea „Grădină a Maicii Domnului”, așa cum tot mai frecvent și pe bun cuvânt, este definit spațiul românesc, este mai ales lipsă să înțelegi și să privești cu grijă “pământul românesc” și apoi, să afli legătura dintre om și loc în acest “spațiu românesc”, fără pereche în lume.
Pe acest pământ românesc vei vedea munții, că o cunună și coloană vertebrală a acestui pământ. Munți semeți și pe vârfurile cărora sunt împietrite adâncuri de singurătate. Munți care sunt însă blânzi, care se coboară lin, în valuri domoale și acoperite de codrii semeți, încă, unii dintre acești codii, rămași neatinși de secure. Din creștetul munților se deschid văi liniștite și primitoare, văi care ascund tainică posibilitate de viețuire. Aflăm în codrii poiene fermecătoare, peste care, la vremea dimineții, se înalță neguri prin care soarele răzbate și se artă încă mai frumos și mai biruitor. În tot locul curg râuri și pâraie în care strălucește apă vie. Iar pe coline și în vai se arată satele blânde în care viețuiește Neamul Românesc, la rândul sau, fără pereche în lume. Pământul Românesc are o armonie, o diversitate și o unitate în felurime,totul într-un spațiu relativ mic, absolut uluitoare. Este un pământ binecuvântat!
Nu vreau să spun că aici sunt cele mai frumoase locuri din lume. Dar cu toată siguranță că sunt locuri la fel de frumoase ca cele mai frumoase din lume!
Acest pământ și loc nu a fost lăsat la întâmplare. Cel care necontenit săvârșește și îngăduie minunile vieții nu lasă “locurile” la întâmplare. Acele “locuri” au fost lăsate ca în ele să “crească și sa se înmulțească” oameni, ”coroana Creației”! Iar în pământul acesta au fost lăsați, cei care îl meritau și aceștia sunt Neamul Românesc! Iar asta lămurit ne spune Scriptura; ”Că n-a ales Domnul pe poporul Său pentru acest loc, ci locul acesta pentru poporul Său”. II Macabei,5;19
Acest Neam, așezat într-un asemenea loc, nu putea fi decât într-un singur fel: Drept Măritor și autentic Drept Măritor;..”omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. I Petru,3;4
Neamul Românesc a viețuit aici din totdeauna. Stăpânirile s-au scurs unele după altele și ele nu au putut schimba nici firea și nici credința Românilor. Aceste stăpâniri vremelnice au lăsat, cel mult cicatrice și, poate, coșmare care ne vizitează, când și când. Dar firea românească nu s-a schimbat. Toleranța, primirea generoasă de străini, echilibrul, demnitatea care se împletește cu modestia și modestia care se împletește cu eleganța, toate, nu s-au schimbat. În tot ce este autentic românesc, în tot ce este încăpățânat românesc, vom afla, aceste trăsături, din nou și din nou.
Pentru Români rămâne, ca trăsătură esențială a existenței, înțelegerea faptului că nu ne putem apropia de esența lucrurilor și de prezența lui Dumnezeu prin vedere,prin constatare indubitabilă,ci prin credință,prin ascultare și acceptare smerită a încredințărilor ce ni le-a dat Dumnezeu prin Cuvântul Său. Asemenea este și înțelegerea românească a dragostei de Neam. Această înțelegere înseamnă conștiința apartenenței la un grup etnic, iubirea lui și încercarea de a îi sluji în numele acestei iubiri și în același timp, asta înseamnă respingerea ca stări antitetice a intoleranței și șovinismului…Aceasta înseamnă și comuniunea în gând și faptă, solidaritatea necondiționată față de grupul etnic căruia îi aparținem. Din nou acest fel nobil de naționalism este posibil doar în duhul Ortodoxiei, care dă sens tuturor aspectelor vieții, inclusiv celei naționale, care devine parte a Dreptei Credințe. Un uman fără formă este o abstracție, nu poate fi. Calitatea națională este manifestarea eternului uman într-o anume, unică, modalitate. Iar, în acest caz, este “fenomenul și modelul existențial românesc”, înțelegerea românească a diferenței dintre bine și rău. În duhul acesta au viețuit și încă viețuiesc Românii în structura lor tipică, autentică și arhetipală: satul românesc.
În satul românesc oamenii nu sunt “indivizi”, numere socio-economice, sunt persoane, vii, autentice, irepetabile, unice. În aceste comunități “lumea” este vastă, diferită, vie,organică. În aceste comunități generațiile nu dispar, se succed, în curgere lină și în continuitate de gând și faptă. Doar asemenea comunități pot alcătui “basme”, narațiuni care caută să înfrumusețească realitatea, să o scoată de sub stăpânire urâtului, a răului, a vulgarității.
Cel care se găsește într-un sat și minimal trăiește viața lui, va ști că atunci când pășește în hotarul lui se va află într-o țară a basmelor, într-un tărâm care atârnă între lumea căzută și Rai. În acest tărâm oamenii se cunosc, își sunt neamuri, își dau binețe, se ajută la bine și rău, sunt un trup. Este suficient să stăm, martori tăcuți, la o dezbatere între femeile vârstnice ale unui sat.
Într-o asemenea adunare și un asemenea sfat ,sunt adunate reprezentantele cele mai vârstnice ale comunității sătești, reprezentante ale localnicilor celor mai bătrâni, contemporani în duh cu toate cele din jur, livezi, pășuni, codrii. Ele interpretează lumea într-un chip cu totul diferit față cu normele societății căzute și decăzute. Dar într-o manieră care este în deplină armonie cu veșnicia cerului și a pământului. În acest tărâm al basmelor personaje ca Făt Frumos, Ileana Cosânzeana,Iovan Iorgovan sau Piparus Pătru, nu sunt figuri fabuloase, sunt personalități care pot fi întâlnite și despre aceste întâlniri vorbesc bătrâne și bătrâni din sat. Despre aceste întâlniri, despre realitatea lor, superb ne vorbește Mihail Sadoveanu, într-o mai puțin cunoscută povestire a lui,”Credință Strămoșească”,…”asta am văzut s-am auzit eu…Mie mi s-a întâmplat. Ori poate s-a întâmplat bunicului și el mi-a povestit mie. Așa se păstrează credințele. Învățați și voi a crede, căci ceea ce mi-a spus mie bătrânul, ori ce i-a spus lui un bunic, e lucru de crezut și prea adevărat”.
Lângă noi, în spatele dealurilor, mai există încă satele românești, mai există încă “tărâmul basmelor”, mai exista țara lui Făt Frumos, mai există tărâmul României autentice, tainice și veșnice, un tărâm pe care starea paralelă a stăpânirilor vremelnice nici nu îl poate înțelege, dar nici nu îl poate distruge. În acest tărâm, în această “țară a basmelor”, încă putem intra și zăbovi și, în acest chip, putem opri teroarea istoriei și a clipei și mai putem fi, din când în când, fericiți.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
3 august 2019