Eu pot face, dragule, din orice o poezie,
Chiar și dintr-o banală coală de hârtie.
Ai crede inițial că fac o barcă,
Cocoțată pe culmile Araratului ca o arcă.
Trebuie doar să cer Universului o ceașcă de timp pierdut,
Ce mi-a pus el sub frunte e sub formă de împrumut.
Știi și tu că eu nu din asta trăiesc,
Am tot repetat-o tuturor gândurilor pe care le întâlnesc.
Înțelegi tu, poezia pentru mine e ca și când m-aș așeza pe o bancă,
Și-n palmele vieții îmi așez ghiocul ca o țigancă,
Nu știu cum e la alții în piept, îngeri sau bestii
Dar eu când am timp de stat mă gândesc la chestii.
Și dacă trec prin perioada în care ochii vieții nu-mi plac,
Îmi iau umbra de zgardă și mă duc în parc.
Ah, ce norocoasă pot fi, să stau numai eu cu mine de mână,
Lângă Castelul de Apă care și-a întocmit dosarul de ruină!
Asta până vin pelerinii să-mi vorbească de Dumnezeu,
Ce să le spun, dacă nu mă cred, să ia telefonul meu!
Să vadă de câte ori l-am sunat și cred că-mi vor da dreptate,
Zeul are și el răspunsuri la rugăciuni limitate.
Acum chiar nu mai are deloc iertări în rețea,
Iar despre noroc ce să-ți spun, iubite, norocul e o cățea,
Împarte tuturor și nu chiar celor care merită pâine și pește,
Dar ce mă doare, ce mă apasă mult iar tu știi cum este,
E credința asta neroadă a mea că pot urzi din noi doi o poezie,
În care tu-mi dai mie în gură felii de viață unse cu fericire iar eu îți dau ție.
—————————-
Camelia BUZATU
28 iunie 2019