În nopțile copilăriei noastre stelele cădeau atinse de bumerangurile îngerilor ce se jucau pe bolta senină. Nu îi vedeam dar le auzeam șoaptele, le simțeam mirosul în părul tău de culoarea spicului copt, le căutam pașii pe apele retinei tale… Pentru că îngerii obosiți de zbor, întotdeauna pășesc moleșiți pe ape iar albastru ochilor tăi îi atrăgea precum becul din curtea bunicilor fluturii.
În nopțile copilăriei noastre privighetorile cântau în duzii de la marginea satului iar tălpile ne erau sărutate de pulberea drumului neasfaltat, licuricii ne căutau printre rândurile viilor întinse pe sârmele dintre stâlpii de beton, unde hălăduiam pentru a asculta concertul nocturn al greierilor. Erai la fel de fragedă ca cei dintâi ciorchini dați în pârg, poleiți de argintul lunii, la fel de aromată precum iagodele (cum spuneau cei de acolo dudelor) ce se coceau primele în duzii lângă cruce. Oamenii credeau că este un miracol…
Tot astfel credeam eu despre tine strecurându-mi viclean degetele sub ia de culoarea zăpezii sub care începuseră să înflorească crini.
Doi mânji sălbatici eram, ce tocmai descoperisem câmpiile iubirii și alergam inspirând umbrele ce zburau sfioase pe lângă noi. Uneori ne cățăram în nucul înalt din capătul grădinii bunicilor încercând să înhățăm de anteriul de argint luna ce tocmai se cuibărise în vârf. Dar speriată de chicotelile noastre aceasta se înălța lăsându-ne doar bucuria de a ne umple retina cu imaginea Dunării ce curgea domol, ca un râu fermecat ce avea în undele lui apa vieții.
Coboram julindu-ne genunchii și alergam spre dânsa, copii nebuni evadați pe fereastră înainte de miezul nopții, când toți ai casei își odihneau oasele trudite de munca aspră a zilei la CAP-ul satului. Săream îmbrăcați în valuri preț de un minut-două apoi o rupeam la fugă înapoi, de teama grănicerilor, făcând prin grădinile oamenilor drumul înapoi, știind că nu vom fi urmăriți pe acolo.
Era atâta inconștiență și nebunie în noi încât până și cocoșii amuțeau speriați, uitând să anunțe ora 3 din noapte. Mai stăteam preț de căușul unei palme dintr-un ceas pe lespedea din fața casei plănuind aventura următoarei nopți apoi ne despărțeam sărutându-ne pe pleoape. Patru săruturi, două ale mele, două ale tale, ce zburau apoi înspre punctele cardinale trâmbițând de curând înflorita noastră iubire, spre bucuria stelelor ce clipeau emoționate. Te urmăream cum te strecori, tânără felină, pe geamul întredeschis apoi cu pieptul plin de miresme de înger dădeam ocol celor câteva case și alergam pe cărarea nisipoasă înspre râu pentru a verifica vârșiile puse de cu seară pentru capturarea peștilor. Eram atât de fericit încât mi se părea că de aș fi ridicat brațele puteam atinge luna căreia tocmai îi destăinuiam ceea ce uitasem să îți spun ție, încredințat că de nu vei fi adormit încă, o rază a ei îți va bate în geam transmițându-ți.
Pentru că în nopțile copilăriei noastre, totul era posibil…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
22 februarie 2019