Scânteie reaprinsă
Rătăcită, pierdută printre gânduri în amurg de seară,
Îmi privesc sufletul stins, ca o liră fără de acord,
Mă închid într-o lume a mea, ca să nu doară
Tristețea, din care blestemată am fost ca să sorb.
Mă cufund în tăcerea în care dureri rău mă rod,
Și mă simt precum arcușul rupt de vioară,
Vitregita de soartă – s prizoniera pe-al destinului eșafod,
Condamnată să-mi beau pelinul din cupa amară.
În adâncul în care mă pierd cărarea mi-e pustie,
,, la o margine de gând”,, mă opresc să caut al meu loc,
Mă desprind de drumul ce mi l-a hărăzit o ursitoare șuie,
Să-l străbat aiurea, fără să găsesc un strop de noroc.
Dezamăgită de viața ce mă chinuie și mă arde,
Ca pe un rug mocnind în jar cu foc de dor,
Mă desprind de iluzii și de speranțele fade,
Caut(vreau) să-mi împac sufletul, în liniște să-l înfășor.
Arunc clipele triste, le prefac în pulbere de argint,
Și le-mprăștii în zarea întunericului în care pășesc,
Încercând să nu cad în abis să mă pierind (cufund),
Din durerea ce-o sorb, îmi scriu versul prin care trăiesc,
Și ca o scânteie am să mă reaprind, din cenușă în care mocnesc.
Consolare
O, Doamne vieții de-aș putea,
Să-i întorc roata înapoi,
Să nu trec prin ea singurea,
Să fim din nou, noi amândoi.
Dar e un gând ce e fugar,
Căci roată vieții nu se poate-ntoarce,
Și ce-mi doresc e în zadar,
În viata mea, n-am liniște și pace.
Și voi urma dar calea ei,
Destinului mă voi supune,
Sperând ca anii, să nu-mi fie grei,
Acum, că eu nu te mai am pe tine.
Asa a fost să fie, al vieții mele fir,
Chiar de-i cu noduri și multe suspine,
Ii mulțumesc lui Dumnezeu că mai respir,
Și că mă aflu și mă mișc prin lume.
Mă consolez cu viața ast’a mea,
Și cu destinul dat de Dumnezeu,
Nu sunt eu cel ce-o pot schimba,
Nimic nu se întâmplă făr’de-ajutorul Său.
——————————-
Elena TUDOSA
20 februarie 2019