V-aţi întrebat vreodată de ce plâng poeţii?
Pentru ca aşa le-a fost dat. Poate un strop de nebunie sau o sensibilitate exagerată. O altă lume în care indiferenţa le este străină. Oamenii din jurul lor ocupă un loc aparte. De cele mai multe ori, uită de ei, de suferinţa lor şi o trăiesc pe a altora. Se contopesc cu cel sărman, cu cei răpuşi de boala, cu cei singuri, lăcrimând , simţind durerea, durerea lumii.
Este ceva de neînțeles, în acest univers creat din ceruri…
Ne plângem părinţii, prietenii care ne-au marcat existenţa. Nu ne oprim niciodată. Mergem pe acest drum în ciuda prafului ce se ridică ucigator. Avem o singură dorintă. Să găsim în toate armonia, liniştea şi pacea sufletească.
Un drum greu presărat uneori cu umilinţă şi nu ezităm a ne urma crezul. Aşa poate înţelegem noi drumul spre mântuire. Să prindem un surâs, să ţinem flacăra dragostei noastre vie. Viul îl simţim peste tot…
Suntem stigmatizaţi poate profetic de a fi mereu aproape de ceilalţi, chiar dacă, însăşi singuratatea noastră complicată de “politichie” şi mizerie ne tulbură gândurile…
O lacrimă şi o rugăciune. O lacrimă de poet ce s-a ridicat pe un petec de cer. Pentru toţi cei plecaţi… Un îndemn spre meditaţie în prag de seară pentru acei poeţi ce plâng durerea lumii…
——————————
Mariana GURZA
Timișoara