Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu

 
LA PORȚILE RAIULUI 
Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu 
Editura ePublishers-București, 2017 
 
    Poeta Maria Filipoiu, activă în lumea literară (colaborează la 12 reviste literare) a debutat în volum în deplină maturitate, cu 2 volume în acelaşi an (și la aceeaşi editură): Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti – poeme, şi Expresii populare și trăiri proverbiale – versuri. În ciuda titlurilor, care ar trimite la studii etnografic-culturale, e vorba de poezie, într-o formă arhaizantă, cu parfum folcloric. Celelalte volume au apărut în ultimii 3 ani. Iar cel de care ne ocupăm, La Poarta Divinităţii (ePublishers, 2017) conservă maniera stilistică. În curs de apariţie, alte două volume cu aceeaşi marcă tematică, dar ieşind din aria de versificaţie – rezonanţă populară. Ambele promit a conţine forme tot clasice, dar o zonă pretenţioasă a clasicului: sonete şi rondeluri. De altfel, în volumul recenzat, există două sonete. Nu m-ar mira ca în anii următori poeta să ofere, păstrând tematica, o culegere de hai-ku.
De ce-mi permit această extrapolare ipotetică? Pentru a sugera că alegerea formei pseudopopulare e conştientă şi asumată. Esenţialul discursului poetic al Mariei Filipoiu e identificarea unei maniere de expresie de profundă originalitate a unui monolog reflexiv, cu substrat filosofic. E mult spus? Tehnic, poate. Dar într-un sens larg, colocvial, tezaurul gândurilor nu doar acumulate, ci autostructurate coerent, poate păstra termenul definitoriu al acestui substrat.
De ce adaug prefixul pseudo-aprecierii că forma e populară? Poezia din acest volum este un complement definit al poeziei populare. În locul naivităţii – sobrietatea responsabilă, în locul epicii – monologul reflexiv, în locul ludicului – seriozotatea cu nuanţe didactice, epitet folosit de Horia Gârbea în prefaţă. Dar două entităţi complementare nu presupun doar contraste. Relaţia de complementaritate cere aforţiorii o bază comună. Iar baza comună, în cazul în speţă, e profunzimea. Poezia populară, de sorginte folclorică a deventit profundă prin distilare sedimentată, poezia Mariei Filipoiu din volumul discutat şi în două dintre celelalte pe care le-am citit, îşi etalează profunzimea tocmai prin decizia, înrudită cu cea a lui Arghezi şi a şcolii de la Târgovişte de a debuta târziu. La un moment anume ales, în care scriitorii erau deja constituiţi.
      Raportarea la divinitate, din poezia Mariei Filipoiu diferă de zbaterea şi îndoielile poetului credintei şi tăgadei. Pentru poetă, divinitatea e o certitudine apriorică, o stare supremă, un spaţiu eterat, unde elaboratul şi tenacele proces reflexiv ce constituie scheletul ideatic al demersului poetic permite cristalizarea. Semnificativ e că divinitatea nu e un partener de dialog spiritual, diferă de dumnezeire. Dumnezeu este, totuşi, pomenit, în ipostaza clasică, explicitând rostul volumului şi citând, ca piatră fundamentală, dictonul „Nihil sine Deo”, în versiunea românească.
       Volumul este structurat pe 3 capitole inegale. Chiar dacă limbajul şi forma sunt, în bună măsură, omogene, substanţa poetică e concentrată în primul capitol, al cărui titlu încorporează titlul volumului însuşi: „Sufletul la poarta Divinităţii”. Poeta însăşi etalează tematica acestui capitol: socială, spiritual-religioasă, de dragoste şi de dor, închinate Divinităţii, cuvântului şi spiritului creativ (pag. 14).
Prezenţa unei astfel de poezii e justificată de legea inerentă şi necesară a echilibrului. O extremă echilibrând altă extremă. Dar poezia, care precumpăneşte azi proza, oferă spectatorului un spectru foarte larg şi complet. Fiecare gust e servit.
     Dacă poezia cu parfum retro a Mariei Filipoiu e o dovadă de curaj, cere, oare, receptarea ei o formă de curaj cititorului oarecare? Cred că da. Un curaj compelmentar cerut de receptarea fracturismului, dar de aceeaşi natură. Cititorul afin largii zone non extreme a spectrului ofertei poetice n-are nevoie de curaj. Acesta e adaptabil nativ.
    Orice cronică de poezie e determinată să respecte o cutumă, dacă nu o regulă: afirmaţiile importante trebuie ilustrate cu citarea unor versuri. Voi reduce respectarea acestei cutume/reguli la un minimum minimorum, dintr-un singur motiv. Prefaţa lui Horia Gârbea, ca de obicei lapidară, concentrată şi organizată în logică strânsă, citează 4 strofe plus un distih la un total de mai puţin de 4 pagini.
Reţin, aşadar, doar:
      Înmoi ramura copacului
      În lacrimi de cerneală
     Să ducă în rădăcina lui
     O lumină siderală.
     („Radăcini de lumină” – pag. 61)
   Rostul alegerii acestei strofe e dublu. Pe de o parte se detaşează întrucâtva de versificaţia baladescă şi pune în valoare o imagine (lacrimi de cerneală) interesantă.
Pe de altă parte e unul din rarele cazuri de imperfecţiune a prosodiei, în rest respectată cu consecvenţă. Căci prosodia reprezintă furcile caudine ale versificţiei rimate şi cu atât ai mult în forma cu rezonantă folclorică.
Din acest capitol care e centrul de greutate al volumului, am mai reţinut poezia în acrostih ce reproduce titlul – „Lumina sufletului”
      Capitolul II – „Făclii de gând pe calea eterntăţii” – este generos. Cele 15 poeme sunt în memoriam unui areopag: Vasile Voiculescu (al doilea sonet din volum şi o odă), Nina Cassian, Mircea Albulescu (ca actor şi ca poet), Claudiu Constantin Vulpescu (erou în Afghanistan), atentatele de la Bruxelles, victimele din Paris, victimele din clubul Colectiv. Ultimele poezii evocă memoria bunicilor şi a mamei poetei.
Vasile Voiculescu a fost medic. Dincolo de afinitatea pe care poeta o resimte, alegându-l ca model, faptul că ea însăşi a urmat o carieră medicală, va fi jucat un anume rol.
De altfel lui îi dedică volumul, iar mottoul e un distih dintr-o poezie de Vasile Voiculescu.
Un loc aparte, demn de subliniat, îl ocupă, în acest capitol poezia „Dezrădăcinare de neam”, dedicată zilei Limbii Române:
       De limba română dezrădăcinaţi,
       Prizonieri în imperiu nedorit,
       Din neam românesc au fost rusificaţi
       Să ducă dorul de graiul moştenit.
     În fine, ultimul capitol, al treilea, are un titlu simbolic: „Încheiere pentru un nou început” și conţine doar 2 poezii: „Mai lasă-mă, moarte!” (parodie) şi „Rugi pentru eternitate” (baladă pe ultimul drum). Aceasta din urmă ar fi meritat, poate, în mai mare măsură subtitlul de parodie, deoarece foloseşte cel mai bine din întregul volum forma baladesc-folclorică. A treia şi ultima poezie a acestui foarte scurt capitol, intitulată „Mulţumiri”, ca o ars poetica a autoarei:
     Intru în lăcaş de suflet
     S-aprind candelă de cuget;
Adresând mulţumirile:
    Celor care mi-au citit
    Gândul în vers zămislit.
Volumul se încheie cu o fişă ce conţine date despre activitatea literară (cum se şi intitulează acest ultim element al cuprinsului): volume, antologii, premii literare.
Volumul e girat de Horia Gârbea, cu un fragment din propria prefaţă, pe coperta a patra. Vom încheia, deci, recenzia cu finalul sintetic al prefeţei: „În încăpătorul Rai post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe, sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei poartă.” (Horia Gârbea)
      Maestru al valorificării cuvintelor înzestrate cu încărcătură literară, scriitorul propune o expresivă grilă de lectură a volumului, prin prisma interpretării proprii a titlului acestuia – „Poeta din fața porții” (prefață)
 2 iulie 2018                                        Radu-Ilarion Munteanu
                                                              (scriitor și critic literar – USR) 
 
 
Articol publicat în:
Revista „Spații culturale”,  nr.61 /noiembrie-decembrie, 2018
Revista „Destine literare” 
 
 

RUGĂ ÎN LACRIMĂ

(sonet)

 

Mâinile în rugă unite cuminți

Îmi înalță gând din sufletul înfrânt,

Cu lacrimile uscate în cuvânt

Prin zori ascultând recviemul de sfinți.

 

Îmi plec genunchii obosiți spre pământ,

Să aprind lumină stinșilor părinți,

Ce-n poarta cerului așteaptă smeriți,

Judecata și voia Tatălui Sfânt.

 

Lacrima-n rugă primește răsplată

Din candelă cu foc de gând aprinsă,

De-a lumina drum spre cerească poartă.

 

În sufletul cu fereastră deschisă,

Viața și moartea revendică soartă,

Când feștila lumânării e stinsă.

 

 

OFRANDE SPIRITUALE

 

Cu sufletul mă risipesc în gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

 

Pe aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

 

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

C-au fot purtate în suflet călător.

 

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

 

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

 

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

 

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

 

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

 

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

 

RUGI PENTRU ETERNITATE 

 (baladă pe ultimul drum) 

 

Cu pană de gând

Aștern lăcrimând,

Roua ochilor

Din sacru izvor

În poezie,

Ca hrană vie.

Când pe gând privesc,

Idei șlefuiesc

Și le fac veșmânt

Țesut din cuvânt.

Golgotă urcând

Cu chip tremurând

Și cu suflet frânt,

Către Domnul Sfânt,

Văd pe Maica Sa,

Maica Precista;

Îi las pe stele

Rugile mele,

Să-mi dea har ceresc

În grai îngeresc;

De-a slăvi mai mult,

Cartea de-nceput,

Cartea cărților

Și-a străbunilor

În care am scris,

Din coșmar sau vis,

Viața lui Iisus.

Pe file i-am pus

Tradiții sfinte

De neam iubite

Și-n vremi purtate

Cu pietate.

Le iau pe drum greu,

Către Dumnezeu,

Izvor să-mi fie,

Dar și făclie.

La Maica Sfântă,

Suflet cuvântă;

Iar când mi-ascultă

Ruga-n lăută,

Mă-nțelepțește

Și-nvrednicește

Să mă rog Ție

În pribegie,

Unic Dumnezeu,

Ziditorul meu;

Că viață mi-ai dat

Și mi-ai luat păcat.

La Domnul trimit

Sufletu-mi smerit,

Pentru minune

În rugăciune.

Să mi-l învețe

Sfinte povețe,

În genunchi va sta,

Spunându-i ruga:

Te rog, Preasfinte,

Ca pe-un Părinte!

În suflet frumos

Dă-mi har credincios

Și-n gând sihastru,

Cu foc de astru

Să-mi lași lumină

Din stea divină,

Ce-a vestit demult

Pe Hristos născut

Din Tată ceresc

Și chip femeiesc,

Maica Fecioară,

Credinței scară!

Venind pe Pământ,

Om din Duhul Sfânt,

Te mai rog să-mi dai

Loc la Tine-n Rai!

De-o fi să plătesc

Păcat omenesc,

Dau loc pământesc

Pentru plai ceresc.

Din soartă crudă

Voi lăsa trudă

Și bucurie

În poezie,

Spre a străbate

Eternitate,

Cu gându-n carte.

De-a fi salvate

Idei pictate

Și luminate

De privirea mea,

Când în ochi ardea

O rază de stea

Ce-n lacrimi curgea

Viața să-mi scrie

Spre veșnicie,

Luminează-mi drum

Pentru zbor postum!

Eu îți mulțumesc

Și-n rugi te slăvesc

Tată Creator

Și-Atotțiitor!

 

MAI LASĂ-MĂ, MOARTE! 

(satiră) 

 

Nu mă mai urmări, Moarte,

Să răpești sufletul meu!

Mai stai o vreme, departe,

Până când te-oi chema eu!

 

Mereu ți-ai făcut plăcerea

Cu secera-n neamul meu.

Te rog, mai lasă-mi vederea

În har de la Dumnezeu!

 

Lasă-mi sufletul de copil

Și mir în călimară!

Renunță la planul ostil,

Ce gându-mi înfioară!

 

Nu-mi lua visuri minunate,

Destinate celor dragi!

De-mi iei sufletul din carte,

Grele păcate îți faci!

 

Te mai rog să îmi lași rază

De lumină-n ochii mei,

Până ce gându-nnoptează

În ostatice idei!

 

Nu te pricopsești cu mine,

Iar povara-ți va fi grea

Cu proiectele de mâine

Strânse-n conștiința mea!

 

Îți dau tot ce-am agonisit,

Dar mai lasă-mă-n viață;

Să-mi pot duce la bun-sfârșit,

A ochilor speranță!

 

Mai bine să te odihnești,

Decât să îți rupi spate,

Cărându-mi sacii cu povești,

Ce sunt neterminate!

 

În veci voi fi a ta, Moarte,

Să-ți spun povești, ca să uiți

Suflete nesecerate;

De-a trăi ani buni și mulți!

 

Toți știm că tu nu ai suflet

Să simți ce e durerea;

Nici nu știi ce mare-i regret,

Când pe chip lași tăcerea.

 

În viață lasă-mă, Moarte,

Să mai zăresc lumină!

Pe cuvintele pictate

Să simți parfum de smirnă.

–––––––––-

Maria FILIPOIU

Lasă un răspuns