Primii pași in domeniul scrisului?

Eram elev în clasa a X-a la Liceul nr. 1 „Mihail Sadoveanu” din Iaşi.  Aveam 17 ani şi am publicat primele mele poezii în revista şcolii – „Năzuinţe”. Apoi am debutat în ziarul local „Flacăra Iaşului” şi la revista „Cronica”. Cu Cenaclul elevilor din Iaşi am debutat la Radio Bucureşti, tot cu poezie.

În anii studenţiei de la Facultatea de Construcţii din Iaşi am condus timp de 5 ani revista „Viaţa Politehnicii”, pe post de redactor şef adjunct, care la un moment dat a fost pe locul 3 pe ţară în presa studenţească, pe primul loc fiind revista „Echinox”, de la Cluj, condusă de actualul ambasador Emil Hurezeanu. Am organizat şi moderat manifestări culturale la Casa Universitarilor din Iaşi, la Casa Tineretului din Iaşi şi de aici a început „marea ascensiune” în presa culturală şi sportivă şi Iaşi şi din România. Apoi şi din străinătate.

Parinți, mentori, profesori?

Tatăl meu, Radu Teodorescu, era economist şi jurist şi a publicat poezie şi reportaje de pe Frontul de Vest, unde a fost în prima linie, în presa vremii. Mama mea, Elena Teodorescu, a fost profesoară de geografie şi director adjunct la Liceul „Vasile Alecsandri” şi mai apoi la Colegiul Naţional din Iaşi şi iubea cultura, organizând diverse acţiuni şi manifestări de mare amploare la şcolile unde a funcţionat. A fost profesoara la Iaşi a lui Alexandru Arşinel şi a organizat o mare aniversare la Colegiul Naţional, unde i-a avut ca invitaţi pe foştii elevi Octavian Cotescu şi Dan Iordăchescu.

La liceu l-am avut ca profesor de limba română pe Virgil Ioil şi de matematică pe Valerian Amălinei, care m-au susţinut tot timpul în încercările mele literare. Mult respect pentru dascălii mei de la Iaşi.

 
Atracția pentru literatura scrisă (carti preferate)?

Tot timpul mi-a plăcut să citesc, să mă documentez în activitatea mea de jurnalist, eu fiind acum membru UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România), APSR (Asociația Presei Sportive din România), AJRP (Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni), ALPI (Asociaţia Literară „Păstorel” – Iași) şi preşedintele Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iaşi – Nord Est. Îmi plac cărţile de publicistică, citesc cu plăcere poezii de bună calitate. Iubesc cărţile de istorie a neamului românesc, cele adevărate!

Primele realizări literare, primele scrieri?

Dacă vă referiţi la cărţi, am început să scriu din 2015, de la vârsta de 65 ani. Am până acum 31 de volume editate de publicistică, poezie, interviuri şi sport. În 2021, la TVR Bucureşti, am primit un premiu la nivel naţional la secţiunea CARTE, din partea UZPR. În anii din urmă am primit numeroase premii şi pe marea scenă a Ateneului Român din Bucureşti din partea APSR. Am primit multe premii şi din partea LSR de la Cluj, dar şi de la alte asociaţii sportive şi culturale din ţară şi străinătate.

 
Aprecierile citiorilor?

Cititorii mă apreciază în comentariile de pe facebook şi în cadrul manifestărilor culturale – lansări de carte la care particip. Îmi este şi ruşine de câte laude primesc, zău aşa…

Publicare (materiale publicate, carti, reviste)?

După cum am mai menţionat am 31 de volume publicate în ultimii 6 ani. Am publicat multe articole în mass-media din România, Germania, Australia, Canada, Ucraina, Spania, Franţa, Israel , SUA etc. Blogul meu „SPORT FAN CLUB”, cu articole de sport şi cultură. Are 10 ani de existenţă şi am publicat acolo circa 5.000 de articole până acum. Şi nu spun mai multe că nu vreau să mă laud!

Școli, cursuri de pregătire… tot ce vă avantajează!!!

Am avut în permanenţă două profesii, de inginer constructor şi jurnalist şi cred că am reuşit în ambele. Nu cred că a fi scriitor este o profesie, ci doar un har primit de la Dumnezeu. Am participat, la Iaşi şi Bucureşti, la multe cursuri de perfecţionare pentru ingineri şefi de şantier şi de jurnalişti, după terminarea studiilor universitare. Am învăţat multe de acolo şi chiar am devenit apoi profesor la unele capitole.

 
Tematica producției scrise (a dvs. desigur!)?

Scriu cărţi de publicistică, iar oamenii spun că am devenit un cronicar al timpului. Au dreptate! Scriu cărţi şi de poezie şi de interviuri şi fac totul de plăcere, cu plăcere şi nu simt nici un fel de oboseală în acest sens!
Critici de specialitate asupra materialelor publicate…?

Multe cărţi scrise de mine au fost apreciate de oamenii de cultură din Iaşi, Bucureşti, Cluj şi străinătate. Amintesc aici pe: Al. Florin Ţene, Mihai Batog-Bujeniţă, Emilian Marcu, Corina Matei Gherman, Ionel Pintilii, Grigore Radislavescu, regretatul Doru Dinu Glăvan, Martha Eşanu, Silvia Hodaş, Romeo Romila, Dumitru V. Marin, Victor Iosif, Vasile Larco, Ioan Mugurel Sasu, Ionela van Rees-Zota ș.a.

Proiecte de viitor?

Scriu cărţi în continuare, următoarea carte la care lucrez se va chema „Schengen cultural”, deoarece cultura românească a intrat în spaţiul Schengen de mult timp. Mai doresc ca Filiala Iaşi – Nord Est din cadrul LSR, pe care o conduc, să fie mereu printre primele din România ca activitate culturală, ca până în prezent.

Ce doriți să evidențiați prin scrierile dvs.!

Îmi doresc şi vă doresc multă sănătate în prezent şi pe viitor, pentru a putea scrie cărţi şi reportaje de tot felul. Îmi doresc ca în lumea largă să fie doar „pandemia” scrisului şi a culturii de bună calitate! Şi desigur, a sportului românesc performant!

–––––––––

Dan TEODORESCU

Iaşi – România

6 Ianuarie 2022

Dacă am fi conștienți, încă din fragedă tinerețe, că „Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani“ și „Că trece viața noastră și ne vom duce“, altfel am prețui fiecare clipă dăruită de Dumnezeu și, aidoma Psalmistului, I-am cere să ne învețe să „socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune“. Din păcate, mulți dintre noi ajungem la această concluzie abia spre finalul vieții și oricât ne-am strădui să recuperăm orele și minutele irosite, nu vom putea face mare lucru, întrucât nu numai că „toate zilele noastre s-au împuținat“, cum spune același înțelept David, dar multe dintre ele vor fi „osteneală și durere“. Ca majoritatea risipitorilor, am pierdut, la rându-mi, destule zile și ore de-a lungul anilor, dar, spre deosebire de unii dintre ei, am avut șansa de a intui ceva mai devreme în ce constă valoarea timpului liber și, în consecință, am izbutit, cred, să-l valorific în bună măsură și să-l folosesc în scopul formării mele, dăruind și altora rodul rezultat. Fără a ocoli neapărat distracția, am căutat să dau un sens momentelor de destindere, petrecând o bună parte dintre orele libere în sălile de spectacol și de expoziții, în excursii și pelerinaje, în preajma autorilor clasici și contemporani, intrând astfel într-un univers fabulos, care mi-a dăruit suficiente momente de bucurie pentru a o lua, mereu și mereu, de la capăt.

În privința lecturii am fost, de altfel, un autodidact. Prima bucurie am receptat-o încă din ciclul primar, când, primind ca premiu povestirea „Inima de foc a lui Danko”, am trăit cu intensitate toată acțiunea imaginată de scriitor, dorind cu ardoare să descopăr și alți eroi care să mă fascineze în aceeași măsură. Au urmat, firește, într-o succesiune aleatorie, lecturi care astăzi, odată cu apariția jocurilor pe calculator, nu mai atrag decât un număr restrâns de copii și tineri, încântați de Winnetou, Old Shatterhand, Tarzan și de toate celelalte personaje ce mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Și cum, pe vremea aceea, televiziunea abia apăruse iar nu toți aveau acces la ea, ascultam cu nesaț emisiunile radiofonice la difuzorul instalat deasupra ușii de intrare a casei părintești, prin intermediul cărora am aflat o sumedenie de informații despre alte cărți și nu numai, întrucât eram captivat, în egală măsură, și de teatrul radiofonic sau de programele muzicale. Sigur, o componentă aparte au avut-o lecturile școlare obligatorii și cele din bibliografia suplimentară, nu de puține ori pornind să descopăr la fața locului cele redate de pana măiastră a autorilor.

Așa am ajuns, bunăoară, la Ipotești, pe urmele lui Eminescu, la Liveni, în casa în care s-a născut Enescu, la Stupca, unde a cântat vioara lui Porumbescu, la Câmpina, unde s-au întretăiat spiritele lui Hasdeu și Grigorescu, la Vălenii de Munte, în vila lui Iorga, fascinantul istoric, asemănat de Călinescu, istoricul literar, cu Voltaire, și înșiruirea ar putea continua pe încă multe pagini, pentru că de la personajele romanelor am trecut la personalități, multe dintre ele devenindu-mi modele de viață și, în ultimele decenii, subiecte ale propriilor cărți. Nu lipsită de importanță a fost și întâlnirea directă cu scriitorii, cu o parte dintre ei închegând prietenii trainice, benefice în plan profesional și în conturarea unui univers propice creației.

La Onești, bunăoară, unde am locuit o vreme, am descoperit pentru prima oară atmosfera de cenaclu și tot aici i-am cunoscut pe încă tinerii, atunci, poeți Constantin Th. Ciobanu și Gheorghe Izbășescu, animatorii vieții culturale din municipiu și inițiatorii celebrei manifestări „Zilele culturii călinesciene“, în cadrul căreia am avut șansa de a-i întâlni față în față pe cei mai importanți scriitori contemporani, de la Nicolae Manolescu și Eugen Simion, la Ana Blandiana și Mariana Marin, de la Al. Piru și Gheorghe Drăgan, la Victor Eftimiu și Radu Cârneci, de la Nicolae Breban și George Bălăiță, la opzeciștii în frunte cu Mircea Nedelciu și Mircea Cărtărescu, iar înșiruirea ar putea continua, întrucât de-a lungul celor peste 50 de ediții au fost invitate sute de alte personalități ale spiritualității românești și nu numai.

Tot la Onești, încântat de autografele obținute am pus bazele propriei biblioteci, care în timp a trecut cu mult peste 5.000 de volume, stârnind invidia celor care nu reușeau să se strecoare pe sub furcile caudine ale difuzorilor, mai ales în epoca de tristă amintire, când cărțile bune se dădeau pe sub mână și sistemul de pile era pus des în funcțiune, nu de puține ori în detrimentul celor dornici cu adevărat să citească. Și în această direcție am fost tot un autodidact, o carte cumpărată sau împrumutată trimițându-mă la alta și tot așa până astăzi, când am ajuns în situația de a mi se oferi cărți cu autografe spre lectură și de a mi se solicita autografe pe paginile de gardă ale propriilor volume.

Deși părinții mei au fost oameni simpli, pasiunea pentru lectură o moștenesc în principal de la ei, poate și de la bunicul Ion Bucur, dascăl al Bisericii „Cuvioasa Parascheva“ din cartierul Hangani al municipiului Moinești, unde am copilărit, care a știut să însămânțeze armonia și cuvântul lui Dumnezeu în sânul numeroasei sale familii, să-i așeze la casa lor pe fiii și fiicele crescuți în cultul muncii, al cinstei și al frățietății. Ființe frumoase la chip și la suflet, el și bunica Zamfira le-au lăsat moștenire nu doar bucata de pământ necesară fiecăruia, ci și câteva meșteșuguri, dragostea de carte și niște voci minunate. Când mulți dintre consătenii din generația ei nu știau să citească sau n-au dus la capăt nici măcar clasele primare, mama mea, Ana, a absolvit 7 clase și poate ar fi urmat și altele dacă nu izbucnea războiul, cu toate consecințele lui, și apoi măritișul. A citit însă toată viața și pot spune că a fost una destul de activă, dând la rândul ei naștere celor patru copii aflați fiecare pe drumul lui și a altora trei, prăpădiți înainte de vreme. Adevărată artistă când era vorba de țesut, cusut și împletit, a contribuit cu mâinile ei la sporirea bugetului familiei, ca să nu mai amintesc de bucatele ce ţi se topeau în gură ori de imaginația bogată când se metamorfoza în zugrav. Femeie extraordinar de frumoasă, la chip și la suflet, pe care eu am asemănat-o la înfățișare cu Bette Davis, a fost îndrăgită nu doar de membrii familiei, ci și de cei ce au văzut-o pe scenă sau în alte împrejurări din viața colectivității. Bărbat frumos și inteligent era și tata, numai că soarta sa a fost deturnată tot de efectele generate de al Doilea Război Mondial. Absolvent de 7 clase, a fost recrutat și propus să urmeze Școala de Ofițeri, numai că stresul acelor timpuri și misiunile dificile la care a luat parte i-au zdruncinat serios sănătatea și, în loc de o nouă avansare în grad, s-a trezit cu mai multe diagnostice și o pensionare forțată, pe caz de boală. Invidia unor consăteni, care l-au reclamat că mai câștigă ceva și pe lângă pensia mizeră, l-au lăsat fără aceasta, așa încât l-au obligat să revină la meseria de bază, cea de miner, lucrând în subteran la mina „Leorda”, din bazinul carbonifer al Comăneștiului, de unde a ieșit a doua oară la pensie, de data aceasta ca brigadier. Statutul lui muncitoresc a dat însă bine la întocmirea propriului dosar, fără de care traiectul meu profesional e posibil să fi cunoscut o altă orientare. Nu știu dacă din această pricină n-am afirmat decât după 1990 că tatăl meu a fost și ofițer, singura care îmi mai aducea aminte de acest aspect fiind învățătoarea Florența Ciobanu, care mă întreba, din când în când, ce mai face „domnul locotenent”. A fost însă un om muncitor și descurcăreț, cu cele 7 clase ale sale reușind să se bată cu grangurii de la București și să obțină pentru cetățenii din cartier introducerea gazului metan și a apei potabile încă înainte de marea brambureală decembristă. Am avut destule de învățat de la el, chiar dacă nu i-am stat în preajmă decât până la 16 ani, când mi-am luat practic singur destinul în mână.

Tot de la acea vârstă sau ceva mai devreme am început să însăilez primele versuri, propuse șovăielnic spre lectură, peste vreo doi ani, membrilor cenaclului „Junimea nouă“ din Onești, coordonat de poetul Constantin Th. Ciobanu, profesorul meu de limba română de la Liceul nr. 2, cel ce mi-a dezvăluit câteva din tainele scrisului și m-a debutat, în toamna anului 1970, în paginile revistei Preludiu, unde mi-au apărut poeziile Început și În zbucium. Am aflat de această apariție ceva mai târziu, în timpul cătăniei, când deja pusese stăpânire pe mine gustul publicisticii, după ce mai întâi prinsesem curaj și am trimis pe ultima sută câteva corespondențe la concursul organizat de gazeta de armă „De veghe”, care mi-a acordat premiul al III-lea și m-a publicat în continuare. Răsplătit nu numai cu o diplomă, ci și cu onorarii ce depășeau și de zece ori solda mea de gradat, am făcut pe nesimțite primul salt în cariera de jurnalist, apărând concomitent cu note, informații, reportaje, scurte povestiri și poezii atât aici, cât și în ziarul central al Armatei, „Apărarea patriei”, ori în revista „Viața militară”, din redacția căreia am avut șansa să mă bucur de prietenia poetului Ion Lotreanu, cu care am corespondat și după lăsarea la vatră. O altă prietenie ivită în aceeași perioadă a fost cea cu prozatorul ploieștean N. Rădulescu-Lemnaru, pe care l-am revăzut în mai multe rânduri, inclusiv în perioada studenției bucureștene, dar și mai târziu, când s-au înmulțit și corespondențele dintre noi.

Revenit în producție, n-am abandonat preocupările gazetărești, ci, dimpotrivă, mi-am concentrat toate energiile spre o țintă greu de atins în acele vremuri, însă nu cu totul imposibilă, după cum avea să se dovedească. Am luat-o mereu de jos, însă cum Dumnezeu mi-a dăruit un talant prețios, am izbutit în cele din urmă să-l valorific și să ajung ziarist profesionist, nu înainte de a-mi exersa condeiul în paginile săptămânalelor „Petrochimistul”, sub îndrumarea poetului, graficianului și ziaristului Candiano Priceputu, și „Steagul roșu”, unde am câștigat în mai multe rânduri concursurile dedicate corespondenților voluntari și apoi preselecția pentru admiterea la Facultatea de Ziaristică din București, examen cu mult mai greu, în care, după ce s-a trecut pragul dosarelor, decisivă a fost totuși proba scrisului jurnalistic, depășită cu brio, spre satisfacția mea și necazul celor ce se bazau doar pe proptele.

Vreme de patru ani (1975-1979) am trăit intens experiențe unice, având bucuria să-i am printre profesori, pentru a aminti doar câțiva, pe experimentații ziariști Nestor Ignat și Victor Frunză, pe jurnaliștii-poeți Dumitru Titus Popa, Elena Zarescu, Mircea Ichim și Ion Haineș, pe lingvistul Gheorghe Bulgăr și filosoful Alexandru Tănase, iar printre colegii de an pe tinerii poeți Gabriela Hurezean, Anamaria Pop, Constantin Ștefuriuc, ce debutaseră deja editorial, pe Ioan Benche, Vasile Moldovan, Marian Constantinescu și Emil Lăzărescu, autori la rândul lor de carte după absolvire. Pe culoarele facultății mi s-au intersectat pașii, de asemenea, cu viitorii jurnaliști și scriitori Radu Anton Roman, Marin Constantin, Gheorghe Pârja, Ioan Enache, Laurențiu Cârstean, Viorica Pârja, din anii mai mari, dar cu adevărat extraordinare mi-au rămas în memorie întâlnirile cu vulcanicii scriitori Ioan Alexandru și Adrian Păunescu, redactorul-șef al revistei „Flacăra”, în paginile căreia aveam să public frecvent, ca și, de altfel, în coloanele cotidienelor „Scînteia tineretului”, „Scînteia”, „Munca” ori în cele ale revistelor „Contemporanul” și „Îndrumătorul cultural”.

Deși născut în București, am devenit „marcă înregistrată“ a Bacăului – cum m-a definit jurnalista și scriitoarea Rodica Lăzărescu –, unde viețuiesc din 1979, adică imediat după ce am absolvit facultatea și am primit repartiție la ziarul județean „Steagul roșu”. Puteam foarte bine să rămân și în Capitală, întrucât primisem referințe foarte bune de la cotidianul „Scînteia”, unde efectuasem practica și despre care mi-am întocmit lucrarea de licență, notată cu 10, cu atât mai mult cu cât fusesem selectat și într-o echipă ce urma să-l însoțească pe șeful statului, dar dau slavă lui Dumnezeu că acest lucru, în pofida cursurilor începute, nu s-a întâmplat până la urmă, că altfel poate nu ați fi avut ocazia să citiți aceste gânduri.

Întors pe meleagurile copilăriei, am reluat la o altă scară și preocupările literare, extinzând colaborările și publicând poezie şi peste 3000 de articole, interviuri, anchete, reportaje, tablete, recenzii, cronici literare, plastice, teatrale şi muzicale atât în publicațiile deja amintite, cât și în cotidienele: „România liberă”, „Adevărul”, „Azi”, „Curierul naţional”, „Jurnalul naţional”, „Curentul”, în peste 20 de ziare judeţene şi în revistele: „Albina”, „Antares”, „AntiM”, „Argeș”, „Ateneu”, „Astra”, „Azi literar”, „Baaadul literar”, „Biblioteca”, „Boem@”, „Bogdania”, „Bucovina literară”, „Cafeneaua literară”, „Caiete Silvane”, „Caligraf”, „Cartea”, „Cântarea României”, „Constelații diamantine”, „Conta”, „Convorbiri literare”, „Credinţa ortodoxă”, „Cronica”, „Cronica veche”, „Ecran magazin”, „Expres cultural”, „Feţele muzicii”, „Formula As”, „Jurnal Israelian” (Israel), „Jurnalul literar”, „Leviathan”, „Literatura şi Arta” (Chişinău), „Litere”, „Luceafărul”, „Meridian 27”, „Meridianul Cultural Românesc”, „Oglinda literară”, „Plumb”, „13 Plus”, „Preludiu”, „Pro Saeculum”, „Rampa”, „Revanşa”, „Revue roumaine”, „România literară”, „Semn”, „Sinteze”, „SLAST”, „Spații culturale”, „Spectacolul muzicii”, „Steaua”, „Teatrul românesc”, „Tomis”, „Tribuna”, „Vatra”, „Vatra veche”, „Viaţa creştină” (Los Angeles), „Viața băcăuană”, „Viaţa studenţească”, „Vitraliu” ş.a.

Dedicat gazetăriei, după 1990 am lucrat în redacția ziarului băcăuan „Deșteptarea”, pe care am și condus-o în calitate de director, dar am renunțat la jurnalismul cotidian încă din 1995, când m-au vândut chiar colegii, mulți dintre ei făcuți proprietari pe nemerit. M-am axat de atunci doar pe jurnalismul cultural și într-un fel mi-a prins bine, pentru că am avut răgazul să-mi scriu cărțile. În caz că rămâneam în presă, nu știu dacă izbândeam atâtea în plan scriitoricesc.

Chiar dacă aveam pregătite pentru tipar două manuscrise încă din anii 80 ai secolului trecut, am debutat editorial destul de târziu, la 43 de ani, cu volumul de interviuri „Enescu etern” (București, Editura Quadrat Press, 1993), încredințat inițial Editurii Muzicale și blocat câțiva ani buni din pricini care nu mi-au fost aduse niciodată la cunoștință. De atunci am publicat încă 34 de cărți, dintre care alte patru aparțin genului care m-a consacrat: „Ieşirea de siguranţă” (Iaşi, Editura Cronica, 2001), „Convorbiri fără adiţionale” (Iaşi, Editura PIM, 2010), „Dialoguri pilduitoare” (Bacău, Editura Corgal Press, 2015) și „Convorbiri fără adiţionale”, vol. II (Bacău, Editura Studion, 2019).

Fascinat de personalități încă din tinerețe, le-am studiat viața și opera ori de câte ori am avut prilejul, în ultimele decenii ocupându-mă cu preponderență de cele ivite în spațiul actualului județ Bacău sau care au activat în acest areal moldav, cărora le-am dedicat o suită de dicționare, începând cu „Personalităţi băcăuane” (Bacău, Editura Corgal Press, 2000 – vol. I; idem, 2003 – vol. II; idem, 2009 – vol. III; idem, 2010 – vol. IV; idem, 2011 – vol. V; idem, 2012 – vol. VI; idem, 2014 – vol. VII; idem, 2020 – vol. VIII), continuând cu „Personalităţile Bacăului” (idem, 2008), „Personalități moineștene” (idem, 2011) și încheind, deocamdată, cu „Scriitori băcăuani”, vol. I (idem, 2012) și vol. II (idem, 2021), însumând 2498 de pagini și biografiile a peste 600 de oameni de ispravă, ce au lăsat o dâră de lumină în urma lor.

Citindu-le cărțile sau pe cele referitoare la viața și opera lor, am scris despre multe dintre ele, astfel că, încet-încet, am întregit o altă componentă a activității mele scriitoricești, cea de critic și istoric literar, calitate în care am încredințat tiparului volumele „Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu. Debuturi: 1990-2000” (Editura Studion, 2005), „Lecturi aleatorii” (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2010), „Alergând prin subteranele textului” (Editura Corgal Press, 2010), „Lecturi aleatori”, vol. II (Editura Studion, 2013), „Poeții Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000-2010” (Focșani, Editura Pallas Athena, 2015), „Lecturi aleatorii”, vol. III (Editura PIM, 2017), vol. IV (Editura Corgal Press, 2017) și vol. V (Editura Ateneul Scriitorilor, 2021), care înseamnă alte 1300 de pagini redactate și aproape 400 de autori cărora le-am recenzat lucrările.

Gânduri separate am consemnat însă și în suita de jurnale începută la 18 ani, în 1968, și din care am oferit până acum cititorilor câteva frânturi înmănuncheate în volumele de memorialistică „Ieșirea din lume” (Bacău, Editura Fundației Culturale Cancicov, 2012), „Ultima sută” (Editura PIM, 2013), „Primul prag” (Editura Corgal Press, 2014), „1000 de pași” (idem, 2015), „Zile de trecere” (Editura Studion, 2017), „Caietul negru” (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2017), „Pe față și pe dos” (Editura Corgal Press, 2018), „Sunt un fiu risipitor” (Editura PIM, 2020) și „70. Pas cu pas” (București, Editura Amurg sentimental, 2021), în timp ce alte caiete își așteaptă rândul, deși nu mai sunt atât de sigur dacă le voi mai publica sau nu.

O carte aparte este, apoi, cronologia documentară „Stelian Preda sau Viețile unui vis: Teatrul” (Editura Corgal Press, 2017), dedicată îndrăgitului actor, multă vreme director al teatrelor din Botoșani și Bacău, dar dragi inimii mai sunt, în egală măsură, adaptarea „Moş Crăciun şi vrăjitoarea”, după o piesă de Eugen Gheorghiţă (Republica Moldova), cu peste 200 de reprezentaţii la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasile Alecsandri“ din Bacău (premieră: 1990), ediţia critică „Pagini alese de Octavian Voicu” (Bacău, Editura Plumb, 2000; antologie, studiu introductiv, bibliografie, repere critice), ediţiile postume „Lumea are glas, romanul aceluiași scriitor” (Editura Corgal Press, 2007) și „Starea Stărilor de Victor Croitoru” (idem, 2007), precum și zecile de prefețe și postfețe la cărţile unor autori contemporani (Ion Machidon, Liliana Paisa, Valeriu Corocea, Cecilia Răduinea, Gheorghe Roman, Ana Maria Blăjut, Aurel Popa, Dumitru Radu, G. Mosari, Mara Paraschiv, Decebal Alexandru Seul, Carmen Voisei, Romică C. Ghica, Victor Croitoru, Sandu V. Cernat, Ioan Andrioaie, Gheorghe Baltă, Leonid Iacob, Atena Mariana Zară, Alina Carmen Mirăuţă, Leonard Popa, Ştefan Munteanu, Grigore Codrescu, Eugenia Boteanu, Emil Nicolae, Dumitru V. Marin, Valerian Ursinschi, Cornel Paiu, Dorina Stoica, Tatiana Scorțanu, Mariana Velisar-Codrescu, Grigore Grigorovici, Ionica Bandrabur), pe care i-am sprijinit și încurajat atât în calitate de critic literar, cât și ca editor. În această ipostază am debutat autori ce au devenit între timp membri ai Uniunii Scriitorilor și ai altor uniuni de creație, publicând sub egida editurii „Corgal Press”, pe care am înființat-o acum 30 de ani, peste 300 de volume semnate de scriitori și creatori din toate generațiile, multe dintre ele răsplătite cu premii și distincții prețioase.

La rândul meu m-am bucurat de o bună receptare critică, despre cărțile mele scriind, între alții, Constantin Călin, Alex Ștefănescu, Ion Fercu, Vasile Sporici, Emilian Marcu, Grigore Codrescu, Carmen Mihalache, Adrian Jicu, Ionel Necula, Cristina Ștefan, Dorina Stoica, Alexandru Cazacu, Marius Manta, Horia Gârbea, Valeria Manta-Tăicuțu, Nina-Elena Plopeanu, Ioan Vicoleanu, Ion Dinvale, Petre Isachi, Petru Scutelnicu, Eugen Budău, Ioan Enache, Rodica Lăzărescu, Mioara Bahna, Ioan Țicalo, Livia Ciupercă, Ghiță Nazare, Simona Lazăr, Constantin Prangati, Dumitru V. Marin, Mircea Dinutz, Nicolae Cârlan, Alexandru Matei, Marius Chelaru, Dan Perșa, Violeta Savu, Dumitru Augustin Doman, Bogdan Ulmu, Doina Cernica, Neculai Tăicuțu, Nicolae Sava, Ioan Dumitru Denciu, Paul Aretzu, Victoria Huiban, Ileana Petrean Păușan, Vasile Bardan, Lucia Enache, Alexandru Decebal Seul, Aristotel Pilipăuțeanu, Dan Sandu, Mihai Merticaru, Mariana Bendou, Alina Ioana Dinu, Gheorghe Bălțătescu, Ion Moraru.

La aprecierile lor le-aș putea adăuga pe cele ale unor jurii sau instituții care mi-au acordat premiile pentru critică literară ale Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor (2018) și revistelor „Antares” și „Plumb”; Diploma de Excelență a Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, ale revistelor „Ateneu”, pentru seria de volume „Personalități băcăuane“; „Bogdania” și „13 Plus”, ale Societății Culturale Clepsidra, Fundației Culturale „Mitropolit Irineu Mihălcescu”; Școlii Populare de Arte și Meserii Bacău; Cenaclului Literar „Lira 21”; Grupului de Presă „Cvintet Te-Ra” Vaslui; Salonului Literar „Axis Libri“ Galați; Filarmonicii „Mihail Jora“ din Bacău; Asociaţiei Pedagogice „Grigore Tabacaru“ din Bacău şi Fundaţiei Culturale „Renaşterea“ din Buhuşi; Premiul pentru publicistică al ziarelor „De veghe“ (1971) şi „Steagul roşu“ (1972-1974); Premiul pentru fidelitate al ziarului „Deşteptarea” (1994), Premiul pentru sonet al revistei „Revanşa“ (1998); Premiul pentru interviu al Galei Presei Băcăuane (2007); Premiul „Octavian Voicu“ al revistei „Plumb” pentru publicistică literară (2009); Premiul Special al Juriului Festivalului Național de Creație „Vrancea literară“ (2015, 2019); Premiul special pentru proză religioasă al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu“ (2017);  Premiul „Alexandru Deșliu“ al Festivalului Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu“ (2017); Diploma și Medalia de Argint a Euroinvest (2016) și, nu în ultimul rând, titlul de „Cetăţean de Onoare al oraşului Mooka” (Tochigi, Japonia).

Cu regretul că în ipostaza de poet figurez doar în câteva antologii, ca scriitor am fost validat ca membru al Uniunii Scriitorilor (2011) și inclus în mai multe dicționare, iar ca ziarist am intrat în istoria presei ca fondator al editurii „Deșteptarea”; ca fondator și redactor-șef al „Televiziunii Literare” și al revistelor „Glasul monahilor” și „Cadran cultural”; ca membru în consiliile de conducere ale Sindicatului Ziariştilor Băcăuani; Societăţii Ziariştilor din România şi Uniunii Ziariştilor Profesionişt; ca redactor-şef al revistelor „Credinţa ortodoxă” (1997-1999) şi „Vitraliu” (2002-2005); ca membru în colectivele de redacţie ale periodicelor „Argus”, „Bacău Press”, „Itinera”, „Trotuş expres”, „Bacoviana” şi „Viaţa băcăuană” și ca membru al Consiliului de Onoare al revistei „Clepsydra”.

Întrebat de un reporter ce mă consider mai întâi şi-ntâi de toate: „scriitor sau jurnalist?”, i-am răspuns că la începuturi am fost ziarist dedicat trup și suflet, dar că în ultimul sfert de veac mă simt atașat mai mult de breasla scriitorilor, decât de cea a gazetarilor. Cele două preocupări s-au intersectat însă în toată jumătatea de veac scursă de la debut, așa încât cel mai nimerit ar fi să afirm că sunt un truditor neobosit pe ogorul nesfârșit al literelor. Rămâne în sarcina criticilor și a istoricilor să decidă, dacă bineînțeles o vor face, în ce tagmă urmează să mă încadreze, dar vor trebui probabil să mai aștepte, întrucât am încă destule proiecte în derulare și pe care, dacă Dumnezeu îmi va mai dărui zile, sper să le duc la bun sfârșit, nu spre propria fală, ci spre folosul celor interesați.

–––––––––––

Cornel Simion GALBEN

Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor

Bacău, 5 ianuarie 2022

Când pe 10 august 1964 am apărut în zona perceptibilă a lumii, nimeni nu s-a gândit că voi deveni scriitoare, că numele de autor va fi diferit de cel primit în certificatul de naștere, de fapt, nimeni nu s-a gândit la nimic. Toată familia a fost mulțumită că s-a terminat un travaliu dificil, că mama mea a scăpat cu viață și că eu, fetița care ar fi trebuit să fie băiat, venită pe lume cu cezariană, a putut să fie extrasă fără forceps, teroarea mamei, convinsă că acest lucru îmi va afecta ireversibil inteligența. O teorie a mea, plasează acest copil de atunci, eu de atunci, într-un joc de circumstanțe nu prea favorabil din punct de vedere ursitoare. Bănuiala este că fiind plină vară, erau probabil în vacanță, una singură rămasă să asigure urgențele fiind fie depășită de munca pe teren, fie indiferentă de natură, în orice caz, pachetul de instrumente necesare pe care, de obicei, mica viață le primește cu generozitate cadou de la aceste zâne, în ceea ce mă privește a fost aproape inexistent. Mai puțin munca. Munca grea, cu greu, în condiții grele. Munca și greul. Nu mă pot plânge, primisem totuși ceva. Cu timpul, am acceptat că ceea ce un altul va face simplu, ușor, mie îmi va frânge lombara în două, că ceea ce un altul va face în pas de plimbare, mie îmi va solicita pasul de maraton. Așa fusese hotărât, ursitoarea cu pricina ieșise la pensie, pe cine să tragi la răspundere, pe cine să reclami?!

Un eveniment care a marcat definitiv relația mea cu sunetul devenit ulterior cuvântul s-a produs la vârsta de doi ani. Eram pe terasa bucătăriei de vară, într-un pătuț tip cușcă, așa erau pe vremea aceea, un pătuț cu grilaj metalic, de protecție. Mama mea gătea în bucătăria de vară. Grăbită, a agățat ceaunul în care era pus ulei la încins, ulei care i-a sărit pe față și mâini. Strigătul de durere al mamei m-a determinat să fac o acrobație impresionantă. Am reușit să mă lansez din pătuț peste grilaj, aterizând pe betonul terasei, direct în cap, urlând înfiorător: „mamammm…!”. Chestia asta a fost benefică, orice mamă își estompează durerea în fața durerii copilului său, pe de altă parte, urletul a reușit să-l trezească pe tata care a putut interveni. Mamei i s-a spus că va trebui să fiu ținută sub observație un timp, impactul fontanelei cu betonul fiind semnificativ, apoi i s-a spus că pot să rămân cu un retard sau că, dimpotrivă, o anumită zonă cerebrală va fi mai puternică în raport cu alta, desigur, orice părinte din vremea aceea ar fi dorit ca în cazul acestei variante să fie mai dezvoltată zona cu matematica, cine poate să mănânce din artă?!

Din păcate, nu a fost zona cu matematica. Și acest lucru s-a văzut destul de repede în momentul în care am început școala. Pentru familia mea, un copil care vine pe lume după un travaliu de trei zile, prin cezariană, care nu are ursitoare simpatice și care lovindu-se la cap se trezește a mânui cuvinte, culori și sunete, dar nu cifre cred că a fost prea mult. De unde o răceală, o respingere a tot ceea ce făceam eu ca elev sârguincios și, spuneau profii, talentat, în disciplinele limba și literatura română, desen, pictură, muzică.

Părinții făcuseră o fixație pe matematică, materie la care performanțele mele erau submediocre. Să zicem, că răceala ne-a venit de la matematică. Bunica mea era cea care îmi întreținea interesul pentru cuvinte, scrise sau spuse, era o femeie simplă, de la țară, o povestitoare fără pereche. Cred că i-am cerut să-mi povestească „Urechi de urs” până la vârsta de 18 ani. Și poveștile cu duhurile satului. Nu există tonalitate, nu există cuvinte mai potrivite pentru poveste decât cele pe care bunica le știa și găsea, pe care le-am păstrat nealterate în minte, pe care le pot porni apăsând pe un buton secret, știut numai de mine, oricând simt nevoia.

Primul contact cu literatura, cel oficial, s-a produs în clasa a treia. Și a fostul unul delicat. Doamna învățătoare Goidea ne ceruse să facem o compunere despre felul în care ne petrecusem vacanța de vară. Eram elevă nouă în clasa dânsei, școala în care fusesem până atunci se mutase departe de casă, prin urmare nu știa ce pot și ce nu pot. A luat caietele de teme, cele cu cerneală, pe curat, acasă, la corectat. Când le-a adus la școală corectate, mie nu mi-a dat caietul, mi-a spus sec că trebuie să rămân după ore. Am rămas. Mirată am fost să-mi văd părinții la ușa clasei, așteptând. Una peste alta, învățătoarea a pus sub semnul îndoielii capacitatea mea de a scrie o compunere așa bine, de parcă eram nu în clasa a treia, ci a opta, era convinsă că cineva de acasă îmi făcuse tema. Am crezut că îmi cade cerul pe cap, părinții mei erau complet indiferenți la materia aceasta, verificau doar dacă temele sunt făcute. A fost o discuție aprinsă, a fost sunată fosta mea învățătoare, doamna Vintilă care a confirmat că am talent la compunere, la desen și la muzică, că sunt vai de mine la aritmetică și caligrafie. Ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, problema părea rezolvată, dar nu, nu s-a rezolvat, s-a amplificat. Pentru că din acel moment noua mea învățătoare nu a mai vrut să știe de compunerile mele, mă asculta doar la aritmetică, îmi dădea probleme din vestitul Gheba, din acelea pentru elevii buni, care faceau cinste gazetei de matematică, și îmi dădea constant peste degete dacă îndrăzneam să împart cu scăriță, protectoarea mea cea bună, sprijinul meu necondiționat în războiul cu cifrele.

În clasa a șasea am început să mă descurc bine, fusesem o elevă remarcată de către profesoara de limba română, eram responsabila cu cercul și gazeta de literatură, vopseam în ulei pereții școlii, împreună cu un pictor și profesoara de desen, performanțe care au făcut posibilă mutarea mea la liceul de arte plastice și muzică, părinții lăsându-se convinși de profesoara de desen. Bucuria nu a ținut mult timp, în clasa a opta m-au readus la școala din cartier, convinși că la arte nu se face școală, mai exact, matematică. Cu note mai nuanțate, povestea atașamentului față de sunete și cuvinte a continuat la liceu. Împotriva indicațiilor de acasă, m-am înscris la „Unirea”, liceu de filologie-istorie. Tatăl meu, ce noroc, nu putuse să se învoiască de la serviciu în ziua înscrierii mele, prin urmare mi-a pus dosarul în mână și mi-a spus un cuvânt cutremurător: „Meșotă! Un liceu foarte bun. De matematică, multă matematică și fizică”. Cu toate că în practica curentă a educației de atunci bătaia era ceva normal, am asumat fără a sta pe gânduri, am luat dosarul și m-am înscris conform a ceea ce știam și simțeam că era adevărat în mine.

Am fost o eleva bună. Remarcată de Cornelia Bularca, profesoara de limba și literatura română. Mergeam la olimpiadă și aducem mențiuni. Mi se spunea că am talent, dar că sunt prea cerebrală, că mă exprim elegant, dar prea direct. Făceam parte dintre elevii care erau scutiți să vină la școală două săptămâni înainte de olimpiadă. O formă de a încuraja antrenamentul și pregătirea pentru concurs. Aveam tendința să citesc altceva, diferit, care nu avea o legătură cu olimpiada, să transgresez, să fug. După examenul de intrare în treapta a doua, pe care l-am luat fără probleme, am intrat a treia, a urmat o perioadă extraordinară. Perioada în care, din fostele clase, am ramas doar una, a unsprezecea A, o clasă simpatică, pepinieră de adulți remarcabili mai târziu: Simona Popescu, Andrei Bodiu, Claudiu Secașiu. Un grup. Pentru care, cu un an mai mic decat noi, Caius Dobrescu a lăsat faimosul liceu „Șaguna”. O clasă în care tot nucleul scria, ceva. Dezbătea, ceva. În care ne opuneam absurdului dictaturii, în care ne revoltam, în care se vorbea deschis despre Rege și regalitate, în care sarcasma era bine mânuită, observațiile erau pertinente și la nevoie impertinente. Un moment depășit, dar pe care toți îl ținem minte, un grup destrămat, dar la care toți ne raportăm. Trebuie că a fost ceva.

A mai fost „Cenaclul 19”, o instituție uimitoare într-un context dificil. O fabrică de talente, de expuneri literare de înaltă ținută, de teorie literară și nume importante: Gheorghe Crăciun, Angela Nache, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Paul Grigore, Ioan Barassovia, Claudiu Mitan, și mentorul mai tinerilor poeți menționați deja, Alexandru Mușina, Sandu. Au trecut 40 de ani de atunci. Nu am avut cu „Cenaclul 19” legătura pe care au avut-o colegii mei și unii dintre prietenii mei. Nu am avut atunci dorința de a continua pe o anume direcție, foarte revoltată, hiperactivă, dornică eram ca viața de om mare să înceapă cât mai repede aveam o nevoie obsesivă să schimb strategii, direcții. Mă interesa mai puțin poezia ca formă de expresie atunci, aveam o pasiune față de reportajul literar, fotografia literară, fapt pentru care fusesem criticată cu sarcasmă subtilă, mă interesa eseul, discursul epic, jurnalismul.

Făcând grava eroare să-mi manifest deschis aprecierea față de Geo Bogza, ma refer la scriitorul de reportaje literare, am pus fără să mă gândesc, atunci, o distanță între mine și ceilalți. Am avut pe cale naturală o capacitate de a face distincția între om și operă, între a judeca omul și a analiza opera. Și am avut foarte tânără curajul să afirm acest principiu, să afirm faptul că dacă nu am funcționa după acest mecanism, am avea foarte puțini autori de citit, foarte puțină muzică de ascultat și foarte puține arte plastice de vizualizat. Era hazardant înainte de 90 să te declari susținător al unei asemenea formule, puteai fi rău înțeles, pus pe linie moartă, respins. Cumva, asta s-a și întâmplat. Am descoperit apoi pe Roberto Bolaño cu al sau „2666”, dar i-am descoperit și poezia, și teoria, m-am recunoscut imediat în direcția infrarealistă, rejectarea, ca și în „The Beat Generation”, a materialismului economic, precum și a intervenției acestuia în condiționarea umană, Gabriel García Márquez, cu „100 de ani de singuratate”, dar și Julio Cortázar pe care am început sa-l idolatrizez, nu e exagerare, „Toate focurile, focul” fiind pentru mine proza.

Am descoperit-o pe Jorie Graham, am descoperit ceea ce pentru mine este o altă poezie posibilă, dezirabilă fiind astfel în stare să depășesc atașamentul necondiționat față de grupul Infra-Noir, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, dar mai ales Paul Celan, cu care în ultimul timp se încearcă o etică, o necesară promovare de lectură. Paul Celan! Cititul în contracurent m-a împins către autorul de contracurent și în contratimp, autorul, cum spunea cineva pe un blog, „de nișă”. care am devenit. Autorul de colț. Din colțul acela am admirat-o pe Agota Kristof, pe care am idolatrizat-o, și iarăși nu exagerez, ca scriitoare și ca imigrantă, ca om care vorbește puțin despre el, crez comun cu Julio Cortázar, doi autori care lasă loc artei, experimentului artistic, creației. Un principiu la care am subscris și pe care îmi impun să-l respect. Observând, pândind în același timp realitatea înconjurătoare. Prea multa biografie, iată un prejudiciu făcut creației care devine numai terapie. Preocuparea imediată poate își găsește sens, dar repetată în buclă schimbă, malign, obiectivul artistic. Cu alte cuvinte, biografeme (Roland Barthes) da, biografiile în locul operei, nu.

Cu toate că am petrecut un timp în București, la studii, nu am în mod particular, excepție făcând una-două participări la „Cenaclul de Luni”, nici atașament, nici amintiri evocatoare. Cu o singură excepție, de excepție, Magda Cârneci citind „Dorul de sine”:

(…)

„Tu, lărgit pentru o clipă cât lumea întreagă

egal cu universul  și universul exultă prin tine

Tu, născut în clipă din nou, în sinele tău expandat

din dorul profund al ființei tale ascunse –

care te-a oprit în mijlocul trotuarului plin de lume, în agitație

Tu, în infinită libertate și bucurie nețărmurită

ești în sfârșit Cel Ce Ești!”

Sau două, ceva mai târziu, după 90, școala de jurnalism BBC, pe care l-am practicat cu un entuziasm aproape patologic, la diferite publicații din Brașov, mai cu seamă la „Transilvania Express”. Am avut o atracție particulară față de paranormal. Am publicat împreună cu ufologul Hary Danciu articole pe temă în revistra „Astra”, dar și proză scurtă inspirată de experiențele paranormale. De la un anumit moment, materialele noastre au fost refuzate însă, fuseseră luate la ochi de Securitate. Devenisem periculoși… Este de la sine înțeles că apariția pe ecranul TV a „Dosarelor X” după 90 a fost pentru mine extraordinar. Nimeni nu avea voie să scoată un sunet în timpul episodului în derulare, dacă pierdeam vreunul soțul meu îl înregistra video, era evident că pentru buna coexistență familială era ceea ce trebuia făcut.

Eliberarea din Decembrie 89 a venit cu speranțe noi, chiar erau, chiar au durat un timp. Și când s-au stins am decis să plec împreună cu soțul meu. Departe. În Canada, la Montréal. Trăim aici de aproape 20 de ani marea aventură a imigrării, a delocalizării și nu este nimeni mai pertinent decât Hannah Arendt și Noam Chomsky în a defini ce și cum este această enormă frământare. Tot de aici m-am decis să reiau o poveste de unde rămăsese cu ani în urmă, povestea cuvintelor și a sunetelor mele de copil cu traumă la cap, inspirat la creația artistică și poticnit la cifre. Am acceptat cu bucurie ca poezia să dea pe afară, încă rușinată de îndrăzneala de a fi iubit, adolescentă fiind, altceva. Venea firesc poezia, târziu, dar firesc. În 2018 am decis să o scot din sertar. Am prezentat-o, a făcut impresie și mai apoi a devenit volumul intitulat „Lansare de promisiuni”, pentru că de mult îmi promisesem eu-mie-mi o carte, scoasă la editura KronArt din Brasov. Debutul oficial-oficial.

Poeme din „Lansare” au fost publicate în „Ramuri”, comentarii au fost facute în „Vatra Veche”, în „Libris”. Doi ani mai târziu, în plină pandemie, am scos volumul „AntiMetafore”, volum de poezie, și „Pozitiv la pătrat”, proză, ambele scoase la editura „Creator” din Brașov. Volumele s-au bucurat de atenția Georgetei Drăghici la „Drept de autor”, a radioului național (Radio România Cultural), Eugenia Țarălungă le-a notat în Breviarul editorial de la „Viața Românească”, Ada Stuparu în revista „Caligraf”, dar și revistele americane, „Destine literare” și „International Writers’ Journal”. Poeme inedite și proză scurtă au apărut în „Rotonda valahă”, „Autograf MJM Craiova”, „Libris” Brașov, „Viața Românească”.

Elsa Dorval Tofan, desprinsă din coapsa Ceraselei Tofan crescuse mare. Nu a fost ușor, dar se ține bine singură pe picioare. Punctul de plecare în acest raliu, volumul de reportaje „Cernoziom la hectar” din 2003 fusese de bun augur, drumul prin deșertul devenirii fiind, ca orice drum, cu gropi, cu șerpi, dar nicidecum din cei otrăvitori. Cu arbori pe margine. Când Florin Șindrilaru a așezat-o pe Elsa Dorval Tofan în antologia sa despre poeți brașoveni, afirmând formula debutul egal consacrare, am simțit că timpul care trecuse și se pierduse, fusese recuperat, onorat.

O onoare în plus acordată de USR filiala Brașov care a nominalizat „Lansare de promisiuni” pentru premiul de debut, reconfirmată ca finalistă în cadrul concursului de poezie, creație teatrală și literară cu tema „Distanța” (inițiat de Muzeul Național al Literaturii Române) sau a concursului de proză scurtă „Nicolae Velea”, având ca temă Revoluția din Decembrie 1989 și invitația de a face parte din diverse antologii. Totul s-a întâmplat foarte repede, de la „Cernoziom la hectar”, la „Recueil de novembre sans titre”, apărut anul acesta în luna noiembrie, o carte de poeme în limba franceză împreună cu scriitorii Amalia Achard (Franța) și Adrian Grauenfels (Israel).

Sunetul s-a amplificat, cuvintele s-au îmbogățit. Cui mă adresez ca autor, am fost întrebată. Oricui dispus să asculte, dispus să lase loc unui alt punct de vedere, să creadă în efectul antiinflamator al polemicii, chiar dacă nu pare așa. Nu știu cine citește din Elsa, dar eu știu să o citesc. Îi înțeleg lumea minunată a sunetelor și a cuvintelor, stranie lume. Pe cât de stranie, pe atât de conectată la realitate. Mă gândesc, poate ursitoarea de serviciu fusese de treabă…

––––––––––

Elsa DORVAL TOFAN

Montréal, Canada

4 ianuarie 2022

29 decembrie 1994, București, România… Când timpul își schimba croiala veștmintelor, iar anul vechi făcea ultimele reverențe pământului, pe care avusese șansa de a-l străbate, zi de zi, fără-ncetare, vreme de 12 luni încheiate, Eroul celui de-Al Doilea Război Mondial, as al aviației regale de vânătoare și deținut politic – TUDOR GRECEANU – pleca, bine șlefuit interioricește, la Domnul, după un parcurs existențial dominat aproape constant de suferință și determinare. Un intelectual și un mucenic al biografiei umanului, cu un marcaj special al trăirilor, dăruit de divinitate numai acelor ființe cu evoluție spirituală înaltă, care știu să-și extragă, tot ceea ce posedă mai bun, din propria lor fibră…

Demnitatea cu care comandorul-aviator TUDOR GRECEANU și-a trăit întreaga viață și, deopotrivă, curajul cu care și-a desfășurat misiunile de zbor în cea de-A Doua Conflagrație a secolului XX reprezintă unele dintre cele mai luminoase repere posibile într-o lume a prezentului cu busola sfărâmată. De fapt, piloți precum SMARANDA BRĂESCU, IOANA CANTACUZINO și TUDOR GRECEANU au avut, pe lângă curaj și demnitate, drept numitor comun, iubirea sinceră de Patrie, voința de a nu se lăsa învinși de greutățile ivite în cale, dar și consecințele opresiunii regimurilor politice efemere, sfârșind cu toții săraci, bolnavi, uitați de societatea românească și de istorie, practic, muritori de foame, într-o țară căreia ei i-au dat TOTUL, neprimind, în schimbul faptelor, nimic… Oare, când te sacrifici atât de mult pentru Patria natală, iar aceasta te uită și, pe deasupra, te mai și supune torturilor de tot felul într-un sistem penitenciar postbelic exterminator, a meritat să faci ceea ce ai făcut pentru ea, din dragoste și devotament?!…

29 decembrie 2021, Cimitirul Bellu Ortodox, București, România… Pe o vreme friguroasă și umedă, flori, lumină și slujbă creștinească, la comemorarea a 27 de ani de la trecerea la cele veșnice a Eroului TUDOR GRECEANU. Au răspuns prezent fostul său elev de zbor – Dl General maior de aviație, scriitor, om de cultură, veteran de război RADU THEODORU (Președinte de onoare al Asociației de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”), membri ARPIA București-Otopeni, comandori de aviație și păstrători ai tradițiilor militare românești…

Emoție, pioșenie și respect pentru faptele deosebite ale unuia dintre cei mai mari piloți de vânătoare din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, aviatorul TUDOR GRECEANU… Sentimente vibrante, unice, neaplatizate de trecerea vremii, exprimate de către venerabilul General RADU THEODORU și întreaga asistență. Slujba preotului militar ortodox –  comandor PETRE MORARU – a adus, dintr-o dată, la mormântul uitat al lui GRECEANU și la vremea Nașterii lui HRISTOS, învierea memoriei unei legende a aviației de ev XX, cu destin covârșitor, de peliculă cinematografică și de roman…  

Aceasta a fost  radiografia sumară a unei zile cu totul și cu totul aparte de 29 decembrie 2021, quintesența unei trăiri speciale, care trebuie să devină normă în societatea românească a secolului actual: elevul de altădată, salutând memoria fostului său profesor, alături de generații mai tinere… Un exemplu excepțional de considerație față de soliditatea unui trecut al neamului românesc, format din Oameni-Conștiință, Caractere demne, care au știut să demonstreze faptul că România este o forță reală prin ei înșiși, în concertul plurivalent al lumilor…

Povestea acestui moment comemorativ ar trebui să se încheie cu o declarație de dragoste față de trecut, dar și cu o strategie clară, la nivel național, de prețuire și de punere în valoare a măreției acestuia, nu oricum, ci într-un mod bine gândit, având în vedere că păstrarea memoriei unei nații este parte integrantă din țesătura complexă a securității naționale. În cazul nostru, avem trei elemente definitorii ale unei familii vechi de români, și anume: Eroul-aviator TUDOR GRECEANU, sora sa – MARTHA GRECEANU -, licențiată în Litere, cea care s-a îngrijit de apariția cărții fratelui ei – ”DRUMUL CELOR PUȚINI. Amintirile unui pilot de vânătoare ieșit din încercuirea de la Stalingrad” – și RADU GRECEANU, istoric și arhivist, fratele celebrului pilot. Cea mai emoționantă declarație de iubire, nu poate fi decât în versuri. Iată-le:

Cea mai frumoasă iubire este

ultima iubire.

Când în locul inimii

ai un cuib cu o pasăre mereu cântătoare

și în locul sufletului

o pădure de mesteceni ce freamătă

fără de vânt și fără de istov.

Cea mai frumoasă moarte

de care poate fi omul în stare

este stingerea de sine întru iubire.

Cea mai frumoasă clipă

din viața celui care va muri

este momentul în care

dă de la sine

cu de la sine putere  

cupa

fără să-și cufunde buzele

fără să soarbă

fără măcar să-i vibreze nările.

Iubirea perfectă

e o aură de diamant vaporos

în care ești și rob și stăpân.

E o stea atârnată în cerul inimii tale

la care privești ca un orb

imaginându-și lumina

pe care nu vei cuteza niciodată

să o atingi.

Altfel, universul întreg se va prăbuși

prin tine, ca printr-o poartă dintre toate

lumile posibile.

Și vei fi vinovat

de distrugere

și vei fi vinovat de moarte

și nimeni nu te va putea absolvi.

Cea mai frumoasă iubire

este ultima înflorire a sufletului tău

ca un liliac bolnav de liliachiu

în plină toamnă.

(„Cea mai frumoasă iubire”, Gabriela Savitsky)

Marele Erou-aviator al celui de-Al Doilea Război Mondial și deținut politic TUDOR GRECEANU, din păcate, NU are, la ora actuală, pe teritoriul României, un monument, așa cum s-ar fi cuvenit unei legende, ci doar un mormânt extrem de sărăcăcios, nepotrivit cu nobila sa condiție, atât sub raport militar, cât și sub raportul demnității umane. Având în vedere faptul că, pe 13 mai a.c., se vor împlini 105 ani de la nașterea Comandorului aviator GRECEANU, dar și pentru faptul că, actualmente, avem un prim-ministru militar, datorită inițiativei căruia 2022 este declarat ”Anul SMARANDA BRĂESCU”, un act exemplar de justiție ar fi ca și TUDOR GRECEANU să fie omagiat, deopotrivă cu SMARANDA BRĂESCU, printr-un monument adecvat.

Un jurnalist, infatuat până peste poate, spunea, cu ceva timp în urmă, astfel: „Mândrie și eroi. Atât.” M-au îngrețoșat și m-au enervat profund cuvintele sale, cu atât mai mult cu cât știam ce dublă suferință fusese, în familia mea, din cauza Războaielor Mondiale de veac XX. Avem datoria morală de a lupta pentru a ne așeza Eroii la dimensiunea și locul, pe care aceștia le merită din plin, deoarece, fără devotamentul și capacitatea lor exemplară de sacrificiu, noi nu am fi existat, astăzi, ca Țară suverană, ca popor, ca indivizi!… Sloganurile unor propagandiști ai momentului, precum cel enunțat anterior, de vădită desconsiderare a acestui lucru sacru și de aruncare a lui într-un derizoriu închipuit, denotă nu numai crasa lor ignoranță, ci și un afront vădit la adresa istoriei noastre reale!…

Sufletele adevăraților Eroi ai neamului, întotdeauna, vorbesc… Atâta vreme cât mai suntem, încă, Oameni, care alergăm, prin ploaie și frig, spre a le descoperi și însufleți mormintele, adică Memoria, STATUL ROMÂN NU ESTE PIERDUT.

Veșnică pomenire marelui Erou-aviator TUDOR GRECEANU, pentru tot ceea ce a dăruit Țării sale și poporului ei!

––––––––

Magdalena ALBU

30 decembrie 2021

București

Cartea lui Petru Ioan, „Frământări şi confruntări pe fundal pandemic”, apare spre finalul anului 2021 şi surprinde evenimentele importante ale momentului prezent, indiferent de contextual social-sanitar prin care trecem.  Petru Ioan este autorul care imortalizează în cartea sa atitudinea justiţiară, atât în plan literar-istoric cât şi în planul real al vieţii de zi cu zi. El se numără printre puţinii curajoşi care scriu sau manifestă adevărul istoric, argumentat şi susţinut prin mii de dovezi pertinente. Preferă să se alăture celor care susţin adevărul istoric, cu riscul de a fi catalogat şi etichetat ca exponent al protocronismului sau ca dacopat. De asemenea, are curajul să demaşte adevărata faţă a personajelor din anturajul academic, care au acţionat înainte de 1989 la comandă, în favoarea celor care susţineau falsul istoric, ceea ce nu-i împedică nici astăzi să facă acelaşi lucru, ca o inerţie intrinsecă.

Când unii cercetători demască minciuna şi falsul, această elită inchizitorie, la care aderă mulţi ignoranţi pseudointelectuali, se revoltă cu înverşunare, lansând atacuri furibunde, denigratoare, în cârdoşie cu admiratorii lor, chiar colaborând cu procurori celebri spre a le intenta procese, percheziţii, pe motive elucrubrante, impunându-i la presiuni menite să-i descurajeze faţă de actul lor de a scoate la iveală adevărul gol, goluţ. Adresez pe acestă cale mulţumiri autorului Petru Ioan, pentru curajul şi sinceritatea de a fi alături de cei care scriu sau susţin adevărul istoric, faţă de scrierile sale pertinente, pline de substanţă, mai ales asupra cărţii „Dacia Esoterică”.

De apreciat este faptul că a avut curajul să surprindă scriptic, în cartea domniei sale, despre execuţia mediatică a autorului „Daciei Esoterice”, fineţea prin care a sesizat complotul tăcerii în jurul acestei cărţi, atât de mass media naţională cât şi de cea locală, cu ciuda faptului că stocul de cărţi tipărite în decembrie 2020, s-a epuizat până la această oră, chiar fără a i se face măcar un pic de reclamă mediatică.

Surprinderea frământărilor şi a confruntărilor din perioada pandemică, are un iz de fineţe introspectivă, fineţe dată şi experienţa cognitivă a celor câtorva decenii de muncă intelectuală, fapt care i-a permis lui Petru Ioan să puncteze clar derapajele şi omisiunile condamnabile ale Academiei Române, incriminările şi atitudinile refractare ale unor instuituţii culturale afiliate acesteia, faţă de cercetarea pertinent a adevărului istoric.  Susţin întrutotul ideea lansată de Petru Ioan şi alţii cercetători lingvişti, asupra necesităţii unei rectificări stringente a Dicţionarului Etimologic al limbii române şi a unei istorii adevărate a poporului român, cu referire la repunerea în drepturi depline a adevărului despre daci şi stră-strămoşii noştri de acum câteva milenii în urmă. Prin scrierile sale, se percepe faptul că, autorul se simte legat, prin fire nevăzute de locurile natale de la Huşi, de apa Drăslăvăţului ce trece pe la poarta casei copilăriei sale etc.  Casa părintească – leagănul copilăriei sale, constituie o ancoră solidă a sufletului ce tânjeşte după statornicia pământului, a gliei strămoşeşti.

Intransingenţa şi spiritul critic al autorului asupra situaţiei pandemice actuale, are demersuri liniare, nu chiar atât de bine conturate empatic faţă de opinile democratice şi a altor semeni. Eticheta de îndărătnici pusă asupra celor care au altă perspectivă sanitară, asupra celor care apelează în acest context pandemic şi la cunoştinţele milenare de medicină naturistă, la vindecarea pe bază de plante medicinale – cunoştinţe experimentate pe oameni de milenii, este cam forţată, însă timpul v-a demonstra care parte are dreptate, indiferent ce fac unii sau alţii.

Nu pot trece cu vederea faţeta surprinsă de autor, când face referire la faptul că oamenii sunt astăzi cel mai mult afectaţi de virusul făţărniciei, categorie în care sunt încadraţi mulţimea prietenilor falşi ai autorului, care una spun faţă în faţă, alta susţin în alte părţi. În final, urez autorului Petru Ioan mult succes în demersul său cultural-istoric şi justiţiar şi multă putere de muncă în actul scriptic şi intelectual.

––––––––––-      

Prof. Dr. Vicu MERLAN

Huşi, 31 decembrie 2021

Ce viscol răvășește frumoasa țară, de simțim că ne pierdem cu toții în neant, ne destrămăm repede, că intrăm în tăcerile veșnice? Trăim într-o singurătate cosmică, în permanentă neliniște și derută. Ce triști sunt oamenii azi! Nimic nu mai este ca înainte. Poate că așa a fost scris.

Teama ne-a stins strălucirea privirii, ochii ne sunt plini de lacrimi, plecați în jos, că nu putem suporta neliniștea din alți ochi. Frica de a fi aproape de cineva transmițător al bolii ne sufocă. Ne pierdem rațiunea, când cineva tușește lângă noi. Alergăm să fim departe de centrele aglomerate, dar degeaba,.moartea pândește peste tot.

Nu mai ne vizităm prietenii, rudele, ca să nu le ducem un virus ce i-ar putea distruge. Ne vaccinăm, facem mereu teste, să nu trasmitem boala.  Cerul se înnegrește tot mai tare zi de zi. Am vrea să plecăm departe de sirenele salvarii, de știrile dezastruoase, de suferință.

Nici mâncarea nu mai are gust, ne este frică să o cumpărăm, să o aducem în casă, să o atingem. Nici somnul nu se mai poate numi somn. Avem atâtea spaime, că tresărim, oftăm și suspinăm toată noaptea. Coșmarurile ne fac să ne temem că nu vom mai vedea lumina zilei.

Alte și alte dureri zdrobesc inimile, când pleacă dintre noi cei dragi. Lacrimi, flori, regrete. Câte personalități dispar, oameni ce ar fi putut face atât de mult pentru țara noastră! Mor toate speranțele, sufletele se leagă de crâmpeile de viață, dorind să înfrunte răul produs în lume. Ce mult ne dorim o vacanță!

Oamenii în halate albe luptă cu moartea, vor să smulgă din ghearele ei copiii, ființele tinere sau vârstnice. Reușesc de multe ori și lumina le revine pe chip. Speră că vor învinge răul. Ceva din interiorul lor îi îndeamnă să creadă în lumina adevărului, în puterea științei. De multe ori, lupta cu boala îi epuizează. Unii revăd și în vis scene de coșmar din spital. Mintea caută noi metode, noi medicamente, să fie salvați oamenii. Speranțele înmuguresc. Firave. Dar puterea de regenerare este mereu în noi, de veacuri.

Sperăm… Sperăm în vigoarea unui neam greu încercat care a renăscut din cenușă, prin vâltorile timpului. Avem atâta nevoie de viață, de viața adevărată! Abia acum unii prețuiesc viața, sănătatea, cele mai de seamă  comori. Și atunci pleacă. Pleacă în locuri frumoase din țară. Descoperă locuri de vis din România și împărtășesc cu alții bucuria de a sorbi din frumusețea munților și a mării, trimițând imagini din locurile vizitate în toată lumea.  Ei ridică ochii spre cerul atât de albastru, dorind să se pătrundă de toată lumina și misterul lui. Sorb aerul curat de pe piscul munților, să  devină puternici. Adună luminile din răsăritul soarele și cele din asfințit să le fie bucurie în clipe grele. Ating florile, iarba, copacii, să simtă totul ca pe niște minuni de care se mai pot încă bucura, departe de zgomotul și atmosfera apăsătoare a orașelor și satelor. Acum s-a adâncit sentimentul aparteneței la spațiul românesc în inima românilor. Uneori, izolarea mărește dorul de casă, de pământul unde au văzut lumina zilei.

Românii simt că doar pe plaiurile natale sunt energii telurice și astrale care îi fortifică, îi fac încrezători. Doar aici, simt că nimic nu este pierdut, că Românii sunt ca pasărea ce renaște din cenușă, să se înalțe spre cer, cum se înalță crucile pe turlele bisericilor românești. Pe mulți credința îi face puternici. Ei își repetă:„Nu ne lasă bunul Dumnezeu să pierim”. Lumina credinței este așa de puternică, încât îndeamnă mamele să-i învețe pe copiii lor să-i mulțumescă Domnului, pentru că sunt sănătoși. Preoții se roagă cu atâta fervoare în Catedrala Patriarhală și în toate bisericile, ca Românii să scape de boala ce bâtuie lumea întreagă. Credem că vorbele părintelui Arsenie Boca nu sunt doar folclor: „Va fi pârjol mare în jurul României, dar țara noastră va scăpa de pericol”.

Dar, în orice rău este și un bine. Creativitatea a luat un avânt inimaginabil. Mulți oferă din creația lor altora, să le aline sufletul, să le fie bucurie în clipe grele. Arta a înflorit în pandemie, căci mulți creatori și-au redesoperit vocația și au oferit perlele gândirii și simțirii lor marelui public online. Dragostea pentru ceilalți a căpătat noi valori în pandemie. Vedem mereu exemple de dăruire, de devotament, de abnegație, căci mulți dau astfel un sens vieții lor.

Aș dori să fiu și eu printre fiii luminii, să răspândesc lumina cunoașterii prin cărțile mele ce ajută la învățarea limbii române și a limbii franceze, să le fie mai ușor elevilor și studenților ce fac școala online, iar prin cele de călătorie să duc cititorii în cele mai frumoase locuri, prin cărțile cu caracter social, să scot în evidență aspecte ce oferă lecții de viață tinerilor. Sper, sper în viața ce va reveni la normalitate în „dulcea Românie”.

–––––––-

Ecaterina CHIFU

membră UZPR

31 decembrie 2021

București

Într-o străfulgerare de gând, m-am folosit într-o oarecare măsură de titlul romanului de referință a lui John Steinbeck – ,,Fructele mâniei” – în încercarea de descifrare a unor elemente (sper) esențiale din existența rostuită pe Pământ, la ceasul când anul se rotunjește agonizant. Un soi de bilanț, care, în funcție de structura interioară, experiența de viață și consum cultural, conturează un portret, ce se metamorfozează dinspre culorile calde spre cele sumbre, dar și inve

Anul 2021 se apropie voios de final. Dincolo de un horcăit smintit, mi-e cu neputință să deslușesc în cupa sa motive luminoase. La niciun nivel. Da, era loc și de mai rău, ca în acea pildă în care, la auzul veștii că un individ a murit subit într-un accident, replica unui guru de ocazie a fost:

– Se putea și mai rău!

– Cum, mai rău decât moartea?! vine iritat întrebarea.

– Da, a dat colțul iute, dar cum ar fi fost ca, înainte de final, să fi fost jupuit, emasculat, eviscerat… gama e largă, specialiști destoinici găsim pe toate ulițele istoriei, atât  în spațiul asiatic, cât și în cel occidental. Nu coborâm însă până-ntr-acolo, că-ntre timp omenirea a descoperit că, prin manipularea creierelor, poți obține beneficii la care Teroarea n-a avut vreodată acces.

Așadar, dacă excludem preludiul reasamblării sferelor de influență globale – cu tot ansamblul de elemente politico-militare rostogolite agresiv – observăm presiunea pe care statele lumii, prin decidenții săi, o exercită progresiv asupra indivizilor de doi ani încoace. Firește că la scară globală, din punct de vedere istoric, viața unui individ, ori a unei generații nu înseamnă nimic, pentru că, de pildă, nu mergi în Egipt, la piramide, să identifici sudoarea și sângele miilor de nenorociți, care și-au lăsat oasele sub blocuri de piatră, ci vrei să contempli un crâmpei din bijuteriile civilizației antice. Totuși, viața ta, a mea, a fiecăruia dintre noi contează în regim de microcosmos mai mult decât jumătate de planetă, ucisă de un eventual cataclism. Și-aș zice că deja-s generos…

Nu te grăbi să-mi înfierezi egoismul! Dacă totuși mă judeci cu asprime, amintește-ți de câte ori ți l-ai amintit pe cel în mizerie și suferință, atunci când musteai suveran în plăcere?!.. Apoi, în ce măsură ești dispus să renunți la bunurile tale – toate, nu doar la vechiturile care așteaptă tomberonul! – pentru binele comun?… Vezi, dacă umanitatea s-ar mistui, dar cercul persoanelor esențiale din viața ta n-ar fi afectat în vreun fel, n-ai avea nicio suferință reală!

– Eiii, exagerezi, nici chiar așa!…

– Da?!… Atunci de ce-ți reprimi cu greu lacrimile, când un bolid i-a zdrobit țeasta câinelui preferat, iar în fața masacrelor din Irak, Siria, Libia, Yemen, Rwanda, Pakistan – lista e abia atinsă – n-ai nicio problemă, dimpotrivă, mănânci, bei, faci amor, dacă mai poți și ai cu cine?! Dezbracă-te de haina socială a ipocriziei și vezi că zero barat înseamnă pentru tine toată durerea exterioară! Evident că în roata destinului, când îți vine rândul, ceilalți vor fi la fel de traumatizați de tragedia ta… Și a mea, desigur!

Gata cu divagarea! N-am avut nicicând vreo încredere în vreo instituție a statului român. Nici înainte de decembrie ’89, nici după. (Las Biserica în pace – și-a văzut de treaba ei în orice vremuri.) Trei decenii însă am avut un aliat rezonabil: mass-media! Nu toată, întotdeauna a existat parte a presei apropiată de puterea zilei, dar, pentru a fi credibil consumată, era (oarecum) critică la derapajele cretinoide ale decidenților. Au fost însă, până la începutul anului 2020, foarte mulți jurnaliști onești, care-au servit cauza Adevărului, indiferent de culoarea dominantă din Palatul Victoria și Palatul Cotroceni. După anul 2020 s-a rupt totul. Verticalitatea jurnalistului de carieră a apus! Motivul? Arginții livrați generos din visteria guvernamentală pentru susținerea campaniei de impunere a restricțiilor în noua pandemie și cea privind vaccinarea împotriva COVID-19. Fenomenul este mondial, fiecare trust media fiind retribuit  în funcție de rating. De aici agresivitatea jurnaliștilor în susținerea cauzei. Cu cât erau mai incisivi și mai creativi în manipularea maselor, cu atât creștea dimensiunea calupului de lei/euro! (O parte din bani au venit direct de la Bruxelles, dovadă sunt clipurile publicitare din formatul televiziunilor de stat și a celor comerciale!).

„Clientul e stăpânul nostru” – asta o știu și copiii de grădiniță. Vrei un clip publicitar video pentru o porție de r….t, nu-i nicio problemă, în mass-media demersul e la fel de apetisant financiar precum ar fi, de pildă, revelarea  minunii de viață dintr-o sticlă de apă, dezlegată înțelept lângă o baterie de vin sec, ,,Fetească Neagră” eventual. Așa se face că, acceptând suportul financiar al decidenților, mass-media s-a decredibilizat iremediabil. Ruptura dintre decidenții susținuți de presă și bună parte a populației, care refuză vaccinarea, e atât de evidentă încât, peste tot în lume, au avut și au loc proteste, unele violente, reprimate brutal de dulăii puterii. Afirmația, finalizată interogativ – ,,S-au vaccinat 300 de milioane de persoane din Uniunea Europeană, pentru c-au înțeles că doar astfel putem avea o viață liberă, voi, ceilalți, de ce nu sunteți responsabili?!” – e de un cinism care m-ar scoate din minți, dacă n-aș avea la îndemână instrumentul numit SARCASM!

– Bă, isteților, voi ăștia ,,luminați”, credeți că cel care ajunge să se vaccineze – în afara cazurilor pe care le-am evidențiat în alte materiale – vă apreciază sau uită vreodată că i-ați pus sula-n coaste și l-ați obligat să se injecteze, pentru că altfel (tot voi!) îl împiedicați să călătorească, să aibă acces în diverse spații și-i îngrădeați dreptul la muncă?!!! Știți voi că aproape  toți medicii pe care-i cunosc se gândesc cu groază la efectele următoarei doze de vaccin, iar unii deja apelează la tratamente naturiste și de acupunctură pentru a contracara efectele adverse?! Eu însumi, dacă voi spori turma vaccinaților, credeți că voi uita cumva actul impus?… NU, voi urî cu toată mânia și ferocitatea pe cei care mi-au impus injectarea, mă voi urî și pe mine însumi dac-am cedat! Stau însă și mă-ntreb: ce simte nevaccinatul din Austria, unde – în numele drepturilor omului, cântate imbecil de democrație –  după amendă îl așteaptă închisoarea, dacă refuză injectarea?! (Gulagul sovietic era criminal, penitenciarul austriac pregătit pentru nevaccinați e oază de parfum de levănțică! – mă prind mai greu, așa-i cu esticii, dragi occidentali!…). Iar Austria e pe post de ,,berbece”, artileria grea în Europa coboară din Germania, unde deja cancelarul Olaf  Scholz propune amenzi în cazul nevaccinaților.

…Tăvălugul sclaviei e în mișcare de doi ani. După un marș întins, înaintarea a devenit însă  anevoioasă.  De ce, s-au ivit munții și-s dificil de escaladat? Nu, libertatea crescută vertical a fost ucisă, în schimb au rezistat (încă) nepervertite zonele ,,mlăștinoase” ale ființării umane. Acolo, în spațiul tainic al omului simplu, libertatea încă pulsează. Pentru mulți dintre noi a început TREZIREA! Simt o bucurie sălbatică – cu greu cenzurată – când, în diverse cercuri sociale, aud voci care spun: regret că m-am vaccinat, nu mai fac nicio doză!!! Aici nu are nicio relevanță cauza, ci doar concluzia!

Cu speranța eliberării de sub tiraniile de orice tip, mi-ar plăcea să știu că anul 2022 va aduce pentru noi, pasagerii temporari ai Terrei, bogăție de sănătate, pâine rotundă pe masă și un strop de iubire, necontaminat de serul ipocriziei. La mulți ani luminoși!

…………………………

Gruia COJOCARU

Lișna, Botoșani

29 decembrie 2021

– primii pași în domeniul scrisului?

Îmi făceam stagiul militar la Calafat. Anul 1968. S-a anunțat la radio că armata Uniunii Sovietice a invadat Cehoslovacia. Am ascultat ce spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu despre acel eveniment. În mine s-a întâmplat ceva și m-a cuprins revolta împotriva invadatorilor. Atunci am scris prima poezie patriotică. Anii au trecut și… în anul 1983, jucând fotbal în curtea școlii nr. 130, actualul liceu „Eugen Lovinescu”, am fost lovit de un junior al echipei Steaua București. Pentru mine, meciul s-a terminat în minutul 6. Deși genunchiul se umflase, am asistat în continuare la acea dispută. A doua zi, un vecin m-a dus cu mașina lui la Policlinica C.F.R. de lângă Gara de Nord. Am fost trimis de urgență la spitalul C.F.R. 2!  

– parinți, mentori, profesori?

Cel care m-a încurajat să scriu a fost medicul care m-a operat de menisc, Schreithofer Ludovic Iuliu. Era medic și locuia în Cluj-Napoca. Venise la București pentru specializare – ortopedie. După ce m-a operat, împrietenindu-ne, la sfârșitul săptămânii poposea la mine acasă. Mâncam împreună și mai discutam despre viața noastră. Îi spusesem că lucrez pe vagoanele poștale în cadrul Companiei Naționale Poșta Română. Între timp soția lui, Maria, ajunsese la București pentru un control medical. Laioș, cum îi spunea Maria, urma să plece acasă, terminându-și stagiatura. Pentru că nu îi dădusem nicio „atenție” când mă operase, înainte de a pleca l-am invitat la o întâlnire de „la revedere”. Discutând cu soția mea cum facem să „ieșim” onorabil din situația creată de mine, dar cu enormă plăcere, (se știe ce situație era în anul 1983 când nu se găsea de ale gurii), bani nu prea aveam… Soția m-a înțeles că trebuie să fim Oameni! În noaptea dinaintea sosirii lui Laioș și a Mariei, dorind să-i mulțumesc nevestei pentru gestul său, am scris o poezie pe care am citit-o înainte de a bea primul păhărel de coniac. La masă erau prezenți socrul și părinții mei. După ce am citit poezia, Laioș a spus:

– George, știi că ai talent?

Apoi, Maria a continuat:

– Bărbate, mie nu mi-ai dedicat nicio poezie! George i-a dedicat Marianei!

Așa s-a întâmplat atunci și, prinzând curaj, am continuat să scriu…

Ca mentori îi pot aminti, în ordinea trecerii prin viața mea, pe Valentin Deșliu, Nicolae V. Coban, Valeriu Filimon, Ion Rotaru… Sunt cei de la care am învățat aproape totul!

– atracția pentru literatură scris – (cărți preferate)?

Nu-mi dau seama dacă am fost atras spre literatură. Cărți preferate, nu mai știu dacă aveam… Am fost un copil timid, îmi era jenă și de umbra mea! Dumnezeu știe cum am ajuns să fiu cunoscut și să cunosc atâția oameni valoroși.

– primele realizări literare, primele scrieri?

În luna aprilie, anul 1984, am mers la un cenaclu literar pe care îl conduceau Valentin Deșliu și Nicolae V. Coban. Probabil, văzând domniile lor că am talent au spus să-mi aleg un pseudonim, numele meu fiind Ion GHEORGHE. Am scurtat prenumele Gheorghe și am ales, ca nume, TEI – cartierul în care m-am născut. Așa am devenit George TEI… Văzând că sunt apreciat în cadrul cenaclului, în 1985, luna mai, ajungând la Satu Mare cu vagonul poștal, am mers la redacția ziarului local „Cronica Sătmăreană”. Redactor șef era domnul Florea Dincă. Dânsul mi-a spus că nu poate publica decât poezie patriotică, dar nu patriotardă. Am lăsat o poezie care a fost publicată în aceeași lună.

– aprecierile citiorilor?

Nu știu ce să spun despre aprecierile cititorilor… Sunt convins că poezia mea este apreciată, dar sunt sceptic în ceea ce privește sinceritatea lor. Între cititori mai sunt și prieteni. Acestora le-am spus că nu cred în aprecierile lor pentru că prietenii nu te vor critica! Dar rămân aproape de ei!

– publicarea (materiale publicate, cărți, reviste)?

După cum spuneam mai sus, am început să public în ziarul local „Cronica Sătmăreană”. În același an 1985, spre toamnă, mi s-a publicat un grupaj de poezii în revista „Orizont” și o poezie în revista „Tomis”, la care Nicolae Motoc era redactor șef, pe aceeași pagină cu poetul Arthur Porumboiu. Au urmat apariții în revistele: „Destine”, „Luceafărul”, „Adevărul literar și artistic”,  „Contemporanul”, „Literatorul”, „Bucureștiul literar și artistic”, „România literară”, „Suplimentul literar al Scânteii Tineretului”, „Steaua”, „Tribuna Veche”, „Sud”, „Tecuciul literar” etc. Nu am ținut un carnet cu toate cele…!  Anul acesta (2021), am reușit să scoatem revista „Contrast literar”:  

Director – Cornel Păunescu

Redactor șef – George Tei

Redactor șef adjunct – Andra Duminică

Senior editor – Eugen Cristea

– școli, cursuri de pregătire… tot ce vă avantajează!!!

Dacă este vorba despre școlile unde am învățat, nu am mult de scris:

– Am absolvit 7 clase la Școala nr. 30 mixtă – Palatul Ghica Tei (București)

– O școală profesională de Construcții – Montaj, obținând o diplomă de faianțar – mozaicar.

– tematica producției scrise (a dvs. desigur!)?

POEZIE, POEZIE, POEZIE! De dragoste, cu accente filosofice în special la versul liber.

– critici de specialitate asupra materialelor publicate…?

Plecând de la Acad. Alexandru Balaci și Geo Călugăru, trecând prin Cluj-Napoca pe la Prof. Univ. Constantin Cubleșan și prozatorul Nicolae Benea poposind în casa Acad. Gheorghe Păun în Curtea de Argeș, apoi intrând în Râmnicu Vâlcea la catedra Prof. Ion Drăghici, zburând către Tecuci la prof. Ionel Necula, retras pentru puțin timp în comuna Bolintin Vale, la un păhărel de vin cu Constantin Carbarău și Florin Vlad, luând trenul până la Ploiești pentru al saluta pe Victor Sterom, ajung în Turnul Chindiei spre a-mi lua „adio” de la Mihail I. Vlad. Obosit, mă reîntorc la București pentru a le mulțumi lor: Radu Cârneci, Constant Călinescu, Prof. Univ. Nicolae Georgescu, Aureliu Goci, Lucian Gruia, Andrei Grigor, George Stanca, Prof. Dr. Marian Nencescu, urc pe scenă alături de Eugen Cristea și mai urc câteva trepte până la Prof.Univ. Valeriu Filimon și Ion Rotaru. Mai urc o treaptă și pătrund în biblioteca unde o găsesc pe Antoaneta Darie  citind din poeziile mele…    

– proiecte de viitor?

Romanul autobiografic. Când voi împlini 90 de ani, dacă mă va ajuta Dumnezeu…

– și tot ce doriți să evidentiați în problema scrisului dvs.!

Atât, deocamdată!

—————

George TEI

București

31 Decembrie 2021