Când pe 10 august 1964 am apărut în zona perceptibilă a lumii, nimeni nu s-a gândit că voi deveni scriitoare, că numele de autor va fi diferit de cel primit în certificatul de naștere, de fapt, nimeni nu s-a gândit la nimic. Toată familia a fost mulțumită că s-a terminat un travaliu dificil, că mama mea a scăpat cu viață și că eu, fetița care ar fi trebuit să fie băiat, venită pe lume cu cezariană, a putut să fie extrasă fără forceps, teroarea mamei, convinsă că acest lucru îmi va afecta ireversibil inteligența. O teorie a mea, plasează acest copil de atunci, eu de atunci, într-un joc de circumstanțe nu prea favorabil din punct de vedere ursitoare. Bănuiala este că fiind plină vară, erau probabil în vacanță, una singură rămasă să asigure urgențele fiind fie depășită de munca pe teren, fie indiferentă de natură, în orice caz, pachetul de instrumente necesare pe care, de obicei, mica viață le primește cu generozitate cadou de la aceste zâne, în ceea ce mă privește a fost aproape inexistent. Mai puțin munca. Munca grea, cu greu, în condiții grele. Munca și greul. Nu mă pot plânge, primisem totuși ceva. Cu timpul, am acceptat că ceea ce un altul va face simplu, ușor, mie îmi va frânge lombara în două, că ceea ce un altul va face în pas de plimbare, mie îmi va solicita pasul de maraton. Așa fusese hotărât, ursitoarea cu pricina ieșise la pensie, pe cine să tragi la răspundere, pe cine să reclami?!
Un eveniment care a marcat definitiv relația mea cu sunetul devenit ulterior cuvântul s-a produs la vârsta de doi ani. Eram pe terasa bucătăriei de vară, într-un pătuț tip cușcă, așa erau pe vremea aceea, un pătuț cu grilaj metalic, de protecție. Mama mea gătea în bucătăria de vară. Grăbită, a agățat ceaunul în care era pus ulei la încins, ulei care i-a sărit pe față și mâini. Strigătul de durere al mamei m-a determinat să fac o acrobație impresionantă. Am reușit să mă lansez din pătuț peste grilaj, aterizând pe betonul terasei, direct în cap, urlând înfiorător: „mamammm…!”. Chestia asta a fost benefică, orice mamă își estompează durerea în fața durerii copilului său, pe de altă parte, urletul a reușit să-l trezească pe tata care a putut interveni. Mamei i s-a spus că va trebui să fiu ținută sub observație un timp, impactul fontanelei cu betonul fiind semnificativ, apoi i s-a spus că pot să rămân cu un retard sau că, dimpotrivă, o anumită zonă cerebrală va fi mai puternică în raport cu alta, desigur, orice părinte din vremea aceea ar fi dorit ca în cazul acestei variante să fie mai dezvoltată zona cu matematica, cine poate să mănânce din artă?!
Din păcate, nu a fost zona cu matematica. Și acest lucru s-a văzut destul de repede în momentul în care am început școala. Pentru familia mea, un copil care vine pe lume după un travaliu de trei zile, prin cezariană, care nu are ursitoare simpatice și care lovindu-se la cap se trezește a mânui cuvinte, culori și sunete, dar nu cifre cred că a fost prea mult. De unde o răceală, o respingere a tot ceea ce făceam eu ca elev sârguincios și, spuneau profii, talentat, în disciplinele limba și literatura română, desen, pictură, muzică.
Părinții făcuseră o fixație pe matematică, materie la care performanțele mele erau submediocre. Să zicem, că răceala ne-a venit de la matematică. Bunica mea era cea care îmi întreținea interesul pentru cuvinte, scrise sau spuse, era o femeie simplă, de la țară, o povestitoare fără pereche. Cred că i-am cerut să-mi povestească „Urechi de urs” până la vârsta de 18 ani. Și poveștile cu duhurile satului. Nu există tonalitate, nu există cuvinte mai potrivite pentru poveste decât cele pe care bunica le știa și găsea, pe care le-am păstrat nealterate în minte, pe care le pot porni apăsând pe un buton secret, știut numai de mine, oricând simt nevoia.
Primul contact cu literatura, cel oficial, s-a produs în clasa a treia. Și a fostul unul delicat. Doamna învățătoare Goidea ne ceruse să facem o compunere despre felul în care ne petrecusem vacanța de vară. Eram elevă nouă în clasa dânsei, școala în care fusesem până atunci se mutase departe de casă, prin urmare nu știa ce pot și ce nu pot. A luat caietele de teme, cele cu cerneală, pe curat, acasă, la corectat. Când le-a adus la școală corectate, mie nu mi-a dat caietul, mi-a spus sec că trebuie să rămân după ore. Am rămas. Mirată am fost să-mi văd părinții la ușa clasei, așteptând. Una peste alta, învățătoarea a pus sub semnul îndoielii capacitatea mea de a scrie o compunere așa bine, de parcă eram nu în clasa a treia, ci a opta, era convinsă că cineva de acasă îmi făcuse tema. Am crezut că îmi cade cerul pe cap, părinții mei erau complet indiferenți la materia aceasta, verificau doar dacă temele sunt făcute. A fost o discuție aprinsă, a fost sunată fosta mea învățătoare, doamna Vintilă care a confirmat că am talent la compunere, la desen și la muzică, că sunt vai de mine la aritmetică și caligrafie. Ar fi trebuit să fie un motiv de bucurie, problema părea rezolvată, dar nu, nu s-a rezolvat, s-a amplificat. Pentru că din acel moment noua mea învățătoare nu a mai vrut să știe de compunerile mele, mă asculta doar la aritmetică, îmi dădea probleme din vestitul Gheba, din acelea pentru elevii buni, care faceau cinste gazetei de matematică, și îmi dădea constant peste degete dacă îndrăzneam să împart cu scăriță, protectoarea mea cea bună, sprijinul meu necondiționat în războiul cu cifrele.
În clasa a șasea am început să mă descurc bine, fusesem o elevă remarcată de către profesoara de limba română, eram responsabila cu cercul și gazeta de literatură, vopseam în ulei pereții școlii, împreună cu un pictor și profesoara de desen, performanțe care au făcut posibilă mutarea mea la liceul de arte plastice și muzică, părinții lăsându-se convinși de profesoara de desen. Bucuria nu a ținut mult timp, în clasa a opta m-au readus la școala din cartier, convinși că la arte nu se face școală, mai exact, matematică. Cu note mai nuanțate, povestea atașamentului față de sunete și cuvinte a continuat la liceu. Împotriva indicațiilor de acasă, m-am înscris la „Unirea”, liceu de filologie-istorie. Tatăl meu, ce noroc, nu putuse să se învoiască de la serviciu în ziua înscrierii mele, prin urmare mi-a pus dosarul în mână și mi-a spus un cuvânt cutremurător: „Meșotă! Un liceu foarte bun. De matematică, multă matematică și fizică”. Cu toate că în practica curentă a educației de atunci bătaia era ceva normal, am asumat fără a sta pe gânduri, am luat dosarul și m-am înscris conform a ceea ce știam și simțeam că era adevărat în mine.
Am fost o eleva bună. Remarcată de Cornelia Bularca, profesoara de limba și literatura română. Mergeam la olimpiadă și aducem mențiuni. Mi se spunea că am talent, dar că sunt prea cerebrală, că mă exprim elegant, dar prea direct. Făceam parte dintre elevii care erau scutiți să vină la școală două săptămâni înainte de olimpiadă. O formă de a încuraja antrenamentul și pregătirea pentru concurs. Aveam tendința să citesc altceva, diferit, care nu avea o legătură cu olimpiada, să transgresez, să fug. După examenul de intrare în treapta a doua, pe care l-am luat fără probleme, am intrat a treia, a urmat o perioadă extraordinară. Perioada în care, din fostele clase, am ramas doar una, a unsprezecea A, o clasă simpatică, pepinieră de adulți remarcabili mai târziu: Simona Popescu, Andrei Bodiu, Claudiu Secașiu. Un grup. Pentru care, cu un an mai mic decat noi, Caius Dobrescu a lăsat faimosul liceu „Șaguna”. O clasă în care tot nucleul scria, ceva. Dezbătea, ceva. În care ne opuneam absurdului dictaturii, în care ne revoltam, în care se vorbea deschis despre Rege și regalitate, în care sarcasma era bine mânuită, observațiile erau pertinente și la nevoie impertinente. Un moment depășit, dar pe care toți îl ținem minte, un grup destrămat, dar la care toți ne raportăm. Trebuie că a fost ceva.
A mai fost „Cenaclul 19”, o instituție uimitoare într-un context dificil. O fabrică de talente, de expuneri literare de înaltă ținută, de teorie literară și nume importante: Gheorghe Crăciun, Angela Nache, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Paul Grigore, Ioan Barassovia, Claudiu Mitan, și mentorul mai tinerilor poeți menționați deja, Alexandru Mușina, Sandu. Au trecut 40 de ani de atunci. Nu am avut cu „Cenaclul 19” legătura pe care au avut-o colegii mei și unii dintre prietenii mei. Nu am avut atunci dorința de a continua pe o anume direcție, foarte revoltată, hiperactivă, dornică eram ca viața de om mare să înceapă cât mai repede aveam o nevoie obsesivă să schimb strategii, direcții. Mă interesa mai puțin poezia ca formă de expresie atunci, aveam o pasiune față de reportajul literar, fotografia literară, fapt pentru care fusesem criticată cu sarcasmă subtilă, mă interesa eseul, discursul epic, jurnalismul.
Făcând grava eroare să-mi manifest deschis aprecierea față de Geo Bogza, ma refer la scriitorul de reportaje literare, am pus fără să mă gândesc, atunci, o distanță între mine și ceilalți. Am avut pe cale naturală o capacitate de a face distincția între om și operă, între a judeca omul și a analiza opera. Și am avut foarte tânără curajul să afirm acest principiu, să afirm faptul că dacă nu am funcționa după acest mecanism, am avea foarte puțini autori de citit, foarte puțină muzică de ascultat și foarte puține arte plastice de vizualizat. Era hazardant înainte de 90 să te declari susținător al unei asemenea formule, puteai fi rău înțeles, pus pe linie moartă, respins. Cumva, asta s-a și întâmplat. Am descoperit apoi pe Roberto Bolaño cu al sau „2666”, dar i-am descoperit și poezia, și teoria, m-am recunoscut imediat în direcția infrarealistă, rejectarea, ca și în „The Beat Generation”, a materialismului economic, precum și a intervenției acestuia în condiționarea umană, Gabriel García Márquez, cu „100 de ani de singuratate”, dar și Julio Cortázar pe care am început sa-l idolatrizez, nu e exagerare, „Toate focurile, focul” fiind pentru mine proza.
Am descoperit-o pe Jorie Graham, am descoperit ceea ce pentru mine este o altă poezie posibilă, dezirabilă fiind astfel în stare să depășesc atașamentul necondiționat față de grupul Infra-Noir, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, dar mai ales Paul Celan, cu care în ultimul timp se încearcă o etică, o necesară promovare de lectură. Paul Celan! Cititul în contracurent m-a împins către autorul de contracurent și în contratimp, autorul, cum spunea cineva pe un blog, „de nișă”. care am devenit. Autorul de colț. Din colțul acela am admirat-o pe Agota Kristof, pe care am idolatrizat-o, și iarăși nu exagerez, ca scriitoare și ca imigrantă, ca om care vorbește puțin despre el, crez comun cu Julio Cortázar, doi autori care lasă loc artei, experimentului artistic, creației. Un principiu la care am subscris și pe care îmi impun să-l respect. Observând, pândind în același timp realitatea înconjurătoare. Prea multa biografie, iată un prejudiciu făcut creației care devine numai terapie. Preocuparea imediată poate își găsește sens, dar repetată în buclă schimbă, malign, obiectivul artistic. Cu alte cuvinte, biografeme (Roland Barthes) da, biografiile în locul operei, nu.
Cu toate că am petrecut un timp în București, la studii, nu am în mod particular, excepție făcând una-două participări la „Cenaclul de Luni”, nici atașament, nici amintiri evocatoare. Cu o singură excepție, de excepție, Magda Cârneci citind „Dorul de sine”:
(…)
„Tu, lărgit pentru o clipă cât lumea întreagă
egal cu universul și universul exultă prin tine
Tu, născut în clipă din nou, în sinele tău expandat
din dorul profund al ființei tale ascunse –
care te-a oprit în mijlocul trotuarului plin de lume, în agitație
Tu, în infinită libertate și bucurie nețărmurită
ești în sfârșit Cel Ce Ești!”
Sau două, ceva mai târziu, după 90, școala de jurnalism BBC, pe care l-am practicat cu un entuziasm aproape patologic, la diferite publicații din Brașov, mai cu seamă la „Transilvania Express”. Am avut o atracție particulară față de paranormal. Am publicat împreună cu ufologul Hary Danciu articole pe temă în revistra „Astra”, dar și proză scurtă inspirată de experiențele paranormale. De la un anumit moment, materialele noastre au fost refuzate însă, fuseseră luate la ochi de Securitate. Devenisem periculoși… Este de la sine înțeles că apariția pe ecranul TV a „Dosarelor X” după 90 a fost pentru mine extraordinar. Nimeni nu avea voie să scoată un sunet în timpul episodului în derulare, dacă pierdeam vreunul soțul meu îl înregistra video, era evident că pentru buna coexistență familială era ceea ce trebuia făcut.
Eliberarea din Decembrie 89 a venit cu speranțe noi, chiar erau, chiar au durat un timp. Și când s-au stins am decis să plec împreună cu soțul meu. Departe. În Canada, la Montréal. Trăim aici de aproape 20 de ani marea aventură a imigrării, a delocalizării și nu este nimeni mai pertinent decât Hannah Arendt și Noam Chomsky în a defini ce și cum este această enormă frământare. Tot de aici m-am decis să reiau o poveste de unde rămăsese cu ani în urmă, povestea cuvintelor și a sunetelor mele de copil cu traumă la cap, inspirat la creația artistică și poticnit la cifre. Am acceptat cu bucurie ca poezia să dea pe afară, încă rușinată de îndrăzneala de a fi iubit, adolescentă fiind, altceva. Venea firesc poezia, târziu, dar firesc. În 2018 am decis să o scot din sertar. Am prezentat-o, a făcut impresie și mai apoi a devenit volumul intitulat „Lansare de promisiuni”, pentru că de mult îmi promisesem eu-mie-mi o carte, scoasă la editura KronArt din Brasov. Debutul oficial-oficial.
Poeme din „Lansare” au fost publicate în „Ramuri”, comentarii au fost facute în „Vatra Veche”, în „Libris”. Doi ani mai târziu, în plină pandemie, am scos volumul „AntiMetafore”, volum de poezie, și „Pozitiv la pătrat”, proză, ambele scoase la editura „Creator” din Brașov. Volumele s-au bucurat de atenția Georgetei Drăghici la „Drept de autor”, a radioului național (Radio România Cultural), Eugenia Țarălungă le-a notat în Breviarul editorial de la „Viața Românească”, Ada Stuparu în revista „Caligraf”, dar și revistele americane, „Destine literare” și „International Writers’ Journal”. Poeme inedite și proză scurtă au apărut în „Rotonda valahă”, „Autograf MJM Craiova”, „Libris” Brașov, „Viața Românească”.
Elsa Dorval Tofan, desprinsă din coapsa Ceraselei Tofan crescuse mare. Nu a fost ușor, dar se ține bine singură pe picioare. Punctul de plecare în acest raliu, volumul de reportaje „Cernoziom la hectar” din 2003 fusese de bun augur, drumul prin deșertul devenirii fiind, ca orice drum, cu gropi, cu șerpi, dar nicidecum din cei otrăvitori. Cu arbori pe margine. Când Florin Șindrilaru a așezat-o pe Elsa Dorval Tofan în antologia sa despre poeți brașoveni, afirmând formula debutul egal consacrare, am simțit că timpul care trecuse și se pierduse, fusese recuperat, onorat.
O onoare în plus acordată de USR filiala Brașov care a nominalizat „Lansare de promisiuni” pentru premiul de debut, reconfirmată ca finalistă în cadrul concursului de poezie, creație teatrală și literară cu tema „Distanța” (inițiat de Muzeul Național al Literaturii Române) sau a concursului de proză scurtă „Nicolae Velea”, având ca temă Revoluția din Decembrie 1989 și invitația de a face parte din diverse antologii. Totul s-a întâmplat foarte repede, de la „Cernoziom la hectar”, la „Recueil de novembre sans titre”, apărut anul acesta în luna noiembrie, o carte de poeme în limba franceză împreună cu scriitorii Amalia Achard (Franța) și Adrian Grauenfels (Israel).
Sunetul s-a amplificat, cuvintele s-au îmbogățit. Cui mă adresez ca autor, am fost întrebată. Oricui dispus să asculte, dispus să lase loc unui alt punct de vedere, să creadă în efectul antiinflamator al polemicii, chiar dacă nu pare așa. Nu știu cine citește din Elsa, dar eu știu să o citesc. Îi înțeleg lumea minunată a sunetelor și a cuvintelor, stranie lume. Pe cât de stranie, pe atât de conectată la realitate. Mă gândesc, poate ursitoarea de serviciu fusese de treabă…
––––––––––
Elsa DORVAL TOFAN
Montréal, Canada
4 ianuarie 2022