Un foarte bun prieten – cu care mă sfătuiesc ori de câte ori am o nelămurire și care, la rândul său, mi se adresează când are un semn de întrebare – m-a sunat la telefon zilele trecute și mi-a spus că este preocupat de alegerea viitorului președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Trecând în vedere pe toți potențialii pretendenți la această demnitate, îl consideră cel mai nimerit pe Miron Manega, dar ar vrea să cunoască și punctul meu de vedere. Considerând că problema este cu adevărat importantă, am hotărât, iată, să fac public răspunsul pe care i l-am dat.

Pe Miron Manega l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, când a venit la Târgu-Mureș la una dintre edițiile minunatelor „Punți de lumină” pe care le organiza periodic ziarista Mariana Cristescu. Sosise împreună cu Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR, al cărui colaborator apropiat era. Miron ne-a vorvit atunci de „Eminescu-jurnalistul”. M-a încântat modul în care se îmbinau în prelegerea sa admirația și dragostea pentru scriitorul-nepereche cu analiza critică, lucidă a extraordinarei sale activități gazetărești. Ca teatrolog eram familiarizat cu activitatea de critic teatral a lui Eminescu, desfășurată la ziarele „Curierul de Iași” și „Timpul” din București, scrisesem chiar un studiu despre această latură a activității sale, dar informațiile ample aduse de Miron erau mai ales pe linia gazetăriei politice a lui Eminescu și multe aspecte îmi erau și mie necunoscute.

Tot atunci, Miron – cu care m-am împrietenit din prima clipă, simțind în el un om sincer, deschis și plin de idei care mi-l făceau apropiat – mi-a dăruit textul unei piese în două personaje, în care, folosind fragmente din articolele politice ale lui Eminescu, acesta răspunde întrebărilor unui ziarist din zilele noastre la o serie de probleme care au fost ale timpului său, dar sunt și ale prezentului, iar răpunsurile lui Eminescu par a se adresa oamenilor de azi.

La o altă întâlnire, Miron mi-a adus un DVD pe care este înregistrat primul film documentar dedicat lui Eminescu. Intitulat „Eminescu-Veronica-Creangă”, această peliculă extrem de importantă a fost realizată de Octav Minar în 1914, când se împlineau 25 de ani de la trecerea la cele veșnice a acestor trei personalități ale culturii române. (Re)descoperit  în Arhiva Națională de Filme după o „uitare” de aproape 40 de ani, Miron are meritul de a fi fost primul ziarist postdecembrist care a prezentat public acest document inestimabil.

În anii care au trecut de atunci m-am întâlnit deseori cu Miron, am vorbit și mai des la telefon, am avut ocazia să urmăresc activitatea lui prodigioasă în cadul conducerii UZPR, faptul că multe dintre hotărârile și comunicatele UZPR erau inspirate și scrise de Miron, care a fost mâna dreaptă a lui Doru Dinu Glăvan până în ultima clipă de viață a acestuia.

Nu se poate uita faptul că acum câțiva ani, când un grup de ziariști militari au încercat să-l demită cu forța, arbitrar, pe Doru Dinu Glăvan și să puna mâna în mod ilegal pe conducerea UZPR, Miron a fost unul – poate cel mai important – dintre cei care au condamnat pe față acest puci, au luat atitudine public împotriva a ceea ce au denumit „o lovitură de stat”, care au apărat cu vorba și cu fapta dreptatea.

Sper că astăzi nimeni nu mai contestă faptul că Doru Dinu Glăvan a reușit să obțină pentru UZPR – de multe ori în ciuda unor imense greutăți, chiar adversități – statutul de Uniune de Interes Național, cu toate drepturile ce decurg din aceasta, precum și multe alte drepturi ce onorează Uniunea. Astăzi ea are mulți membri, are multe filiale și în străinătate, în țări în care activează ziariști români, a devenit o organizație de breaslă puternică, prețuită și stimată.

Miron mai are un merit deosebit: a gândit și a înființat publicația „Certitudinea”, un ziar – după părerea mea – excepțional, pe care îl realizează singur. Are, este adevărat, o serie de colaboratori deosebiți, dar și găsirea și menținerea acestora este tot meritul său. Pus sub patronajul spiritual al lui Mihai Eminescu, cel mai important gazetar român al tuturor timpurilor, „Certitudinea” este un ziar apreciat de mulți, dar, cu siguranță, și hulit de mulți. Pentru că este un ziar în care patriotismul este autentic, nu mimat, nu de paradă, în care lucrurile care ne dor, care nu ne plac, sunt spuse deschis, adică pe șleau, în care se susțin istoria, cultura, biserica, tradițiile străbune, în care se militează pentru o Românie cu adevărat independentă, cu adevărat liberă, pentru o Românie condusă, prin legi drepte, în folosul țării și poporului, de oameni capabili și cinstiți. Pentru că acesta este crezul lui Miron Manega.

Cea mai puțin cunoscută latură a personalității lui Miron este cea de poet. Și e păcat, pentru că este un poet talentat, dar care, în urma activității intense la UZPR și la realizarea ziarului, opera sa de suflet, nu prea mai are timp pentru a aduce prinos Euterpei.

Văzând și analizând toate acestea, am convingerea, dragă prietene, că ai perfectă dreptate: Miron Manega, ziarist cu o viziune clară și corectă asupra misiunii de gazetar și cu realizări importante în activitatea sa jurnalistică, având și o bogată experiență în conducerea UZPR, este cel mai nimerit, cel mai capabil, cel mai îndreptățit să ducă mai departe drumul deschis de Doru Dinu Glăvan.

––––––

Zeno FODOR

Târgu Mureș

16 Ianuarie 2022          

Mihaela CD

„Iubește-mă în fiecare anotimp”

(poezii de dragoste)

ilustrații pictură Mircea Ruștiuc

Globart Universum

Montreal, Canada, 2021

Și-ar putea imagina cineva o lume, un tărâm, fără Iubire? Cred că în acest caz, acest tărâm ar fi foarte trist, sărac, lipsit, cenușiu, arid, friguros. Dar ce fericire! Dumnezeu a creat Iubirea ca să încălzească, să exalte, să confere bucurie, fericire inimii, să-i lege pe oameni cu legături nevăzute, ca apele freatice și să ducă viața mai departe în bune condițiuni, în pace și armonie. Până la urmă, Iubirea e o componentă existențială a vieții și fără ea, omenirea n-ar exista. Puțini sunt autorii, însă, care se încumetă să scoată la iveală poezii picturale, ivite din rărunchii inimii înflăcărate de dragoste. Cele două arte, pictura și arta cuvântului se îmbină perfect, împletite în chip fericit, ca să exalte omul. Cine nu pătrunde până la cea mai subtilă nuanță ființa cuvântului, nu va ști niciodată să-și sprijine aerul de singura stea disponibilă. Steaua speranței și a iubirii. Dar, care poet nu a fost ispitit de exultația iubirii? Chiar și cei mai pesimiști s-au întrecut în a o proslăvi, ca fiind virtutea teologală așezată în fruntea celor trei virtuți capitale, alături de Credință și Speranță. Așadar, Iubirea, mai cu seamă atunci când e bine orânduită, glorifică omul și-i conferă bucurie, entuziasm, încântare, înflăcărare, extaz, însuflețire ființei. Și dacă pictura oferă bucuria ochiului încântat de culoare, poezia nu se lasă nici ea mai prejos, conferind auzului și celorlalte simțuri, măreție și simbol.

Poetă de mare sensibilitate, Mihaela CD, prin sintagme de o mare finețe reușește să dezvăluie admirabil, unele din atributele acestui sentiment sublim, reușind să transmită emoția ascunsă în cuvânt, înnobilând pagina dar și sufletul celui însetat de iubire. El va găsi aici similitudini, se va putea regăsi în unele ipostaze și similitudini. Și ce altceva dorește cititorul, decât să se regăsească în cele citite, văzute, auzite? Toate acestea îl țin aproape de cotidian, de ceea ce se numește, îndeobște, Viață, cu toae scăderile și înălțările ei. Dar îl țin și în legătură cu Universul, de care nu se poate rupe și nici sustrage. Însăși Poezia e personificată în multe versuri, pusă în context, alături de Iubire. Și până în cele din urmă, ele sunt echivalente. Iubirea, cea care te face mai înțelept sau, te întoarce la starea dintâi, cea a candorii primare.

Alfabetul iubirii, descifrat de la A la Z conține vocale dar și consoane, din care se pot alcătui, diftongi și triftongi, dar și hiatus-uri. Nu întotdeauna apele curg lin, există și valuri tulburi și furtuni și naufragii. Și de ce nu, Poezia, ca și Iubirea există spre împărtășire, nici una nu există doar pentru sine. Transpuse artistic, ele devin creații, opere. În definitiv, toate acestea nu sunt altceva decât fărâme de sine, vitralii la ferestrele sufletului, care filtrează atât de bine, atât lumina cât și razele fierbinți ale iubirii. Nu e de mirare așadar, că aceste poezii se adresează componentei spirituale a omului, sufletului, alături de dimensiunea  lui pământească.     În viziunea autoarei, chiar și stelele se însoțesc, două câte două și colindă bolta cerească împreună. Poezia Mihaelei CD – și creațiile artistului plastic Mircea Ruștiuc, se completează în chip armonios, oferind privirii căldura unei imagini grăitoare.  

Poeziile au ca sursă de inspirație, desigur, iubirea pentru persoana iubită, dar muza trece dincolo de fericirea conjugală, pământească, spre alte sfere estetice, spre sublimul artei existent în pictura artistului plastic Mircea Ruștiuc, unde sufletul poetei își găsește implinirea și echivalentul liric. Se pare că aceste două modalități de expresie au menirea de a sensibiliza în egală măsură sufletul, creând acel infinit sufletesc care merită cercetat și pregustat. Și cum altfel, când iubitul este însuși „trupul minții mele”, după cum afirmă autoarea. Poeta creează un cadru romantic, în care își așteaptă iubitul, împreună cu un cor de muze, cântând pe strune de vioară cântecul iubirii, ademenitor și dulce. Ceva înălțător, aproape celest, unde poeta își decantează trăirile pe măsură. Decantând însăși clipa care e fărâmă de eternitate.

Iubirea, de a cărei intensitate, se înduioșează însuși cerul înstelat. În ton de romanță, dar sub formă de sonet, autoarea își revarsă nostalgia în „Un trandafir şi o vioară”: „Un trandafir şi o vioară/ Plâng de tristeţe-n astă seară/ Pe arcuş se dezlănţuie rapsodia/ Şi-n gând se desăvârşeşte parodia…// Un trandafir şi o vioară/ Tresar de dor în astă seară/ Implorând luna împărăteasă/ Pe cerul nopţii să le fie mireasă…// Un trandafir şi o vioară/ Cântă de iubire-n astă seară/ Pe notele parfumate cu simţire/ Cântă de-amor sperând la fericire…// Un trandafir şi o vioară/ Cântă plângând… a câta oară?…”

În poezia „Ești raza mea de soare”, poeta își dezvăluie  sentimentele pentru cel ales: „Tu-mi eşti un râu cu apă lină/ Ce mă cuprinzi, mă limpezeşti/ Cu tine-mi este viaţa plină/ Şi-un templu de extaz clădeşti// Tu-mi eşti a inimii balanţă/ Mă linişteşti şi mă armonizezi/ Eşti viaţa pentru mine, rezonanţă/ Eşti bucuria câmpurilor verzi// Tu-mi eşti o scumpă melodie/ Mi-eşti vânt, sărut de primăvară/ Mi-eşti aer, piatră… temelie/ Eşti raza mea şi soarele de vară!” Cu alte cuvinte, iubirea este sensul de a fi: „Sensul nostru de a fi/ Se conjugă doar cu doi/ Iară-n versuri de-i dori/ Se conjugă cu-amândoi// Respirăm într-un duet/ Ne-am împerecheat iubirea/ Şi-ntr-un dans de menuet/ Ne purtarăm împlinirea// Ne-asortăm în ritmul par/ Visele ni-s doar izbânde/ Când pe bolte ne apar/ Stele în tandemuri blânde” (Sensul nostru de a fi).

Poeta evocă în „Dragoste profundă”: „Frumoase-s visele de altădată/ Cu noi mergând pe noul drum/ Tu zvelt fecior şi eu firavă fată/ Din tinereţe a rămas doar fum// Cândva voit-au zeii să ne-arate/ Că-n suflet iubirea se oglindeşte/ Au încercat prin gesturi răsfirate/ Să vadă dragostea de se opreşte// Dar dragostea noastră profundă/ Nu-i chip s-o inunde niciun val/ Inimile bat până la ultima undă/ Trăind intens iubirea atemporal”. Ochiul nesățios al poetei surprinde clipe neasemuite, când lumina sărută întunericul. Și în acest moment magic, totul pare o feerie, într-un tablou mirific: „O ploaie de atingeri celestine/ Mângâie marea cu al lor oftat/ Se-ndrăgostesc în clipele festine/ Şi-apoi se-mping în larg treptat// Se luptă razele să se despartă/ În luciul apei care le-oglindeşte/ Tunel auriu de licăriri prin artă/ Zeiescul cerului îl consfinţeşte// Şi-n dansul repetat şi prea confuz/ Uneori se sărută-n depărtare/ Se-atrag şi se resping apoi difuz/ În melancolic vals şi alintare” (Apus celestin).

Dorul cutreieră pretutindeni și se culcușește în suflet, acolo unde își găsește locușor și aprinde focul sacru al iubirii: „Respir clipe regăsite-n amintiri/ Le-nghit flămânzit prin rătăciri/ Şi-adorm în triste-mi zvârcoliri// Visând la-ale tinereţii tălmăciri// Respir dorul care mă cuprinde/ Şi-l arunc din sufletu-mi orfan/ Să plece şi să uite-a mai aprinde/ Focul ce m-arde-n văpăi diafan.// Respir valul, sorb nemărginirea/ Mă umplu de-al azurului sultan/ Şi-ascult imitându-i răstignirea/ Sacadatelor respiraţii de ocean.” (Respirații sacadate).

Și când poeta se întoarce călătorind pe raze de iubire, „lanțuri de melancolie” o leagă de veștedele amintiri. De multe ori, poeta, plecând de la iubirea singulară, extinde noțiunea la iubire universală, cosmică, iubirea care clădește universul din doruri necuprinse „Din alte lumi ce-s scrise într-o carte” (Vâlvătăi de neînvins). Astfel, iubind, omul devine stăpân pe univers, stăpân pe întreaga creație. Iubirea conferă această dimensiune creativă. Și nu în zadar. Muza vine îndeobște, la cei care iubesc. Iubirea poate fi, de asemenea, un vals nesfârșit la care participă întreaga creație. Și poeta dorește să intre în acest vals minunat, amețitor: „Valsează-mă”: „Valsează-mă de-acum până în zori/ Şi astăzi şi mâine şi întreaga viaţă/ Valsează-mă uşor şi… dă-mi fiori/ Trezeşte-mă-n elegantă dimineaţă// Valsează-mă pe valuri de romanţe/ Pe clape în arpegii de iubiri şi dor/ Valsează-mă pe-a umbrelor balanţe/ În zborul strălucitor şi lin de condor// Valsează-mă printre razele de soare/ Ce-ţi mângâie adesea chipul răpitor/ Valsează-mă prin ale rouălor boare/ Şi prinde-mi în săruturi visul călător”.

Autoarea consideră că Iubirea este piatra de temelie pe care se poate construi o zidire trainică: „Şi-am strâns în holda bucuriei/ Ani mulţi… şi vom mai aduna!/ Iubirea pus-am piatra temeliei/ Ce nu se clatină de-i vreme rea” (Iubirea, piatra temeliei). Iar dorința amândurora este: „Să împărțim același paradis!”, în poezia cu același titlu. Ușurința versificării, eufonia, limpezimea mesajului, ritmul, măsura, toate acestea demonstrează un condei exersat, iscusit, o iubire neclintită pentru poezie, pentru ordine, liniște, împăcare, poeta fiind o persoană pozitivă, iubitoare de frumos, de o sensibilitate și candoare aparte, care crede în iubire și o recomandă prin aceste versuri și altora.

Toate aceste poezii sunt culori de cuvinte înmiresmate, pastelate, în diverse nuanțe, care-ți farmecă privirea. Poeziile se țes din culori, albastru, turcoaz, violet, bleumarin. Astfel, trădările sunt  în ochii de smarald, rătăcirile sunt verzi iar concertul este de un verde indecis (Trădările verzi). Iubirea conferă durată, statornicie, împlinire, încredere, siguranță în viața cuplului: „Umpluţi de fericire”:  „Alesul inimii mi-eşti rază/ Ce mă alinţi printre aluni/ Mi-eşti inimă şi ţel şi oază/ Şi-n suflet stele îmi aduni.// Respir prin dragostea de tine/ De Noi, cei care am fost odat’/ Și nu mai ştiu de-i rău ori bine/ Că timpu-n loc, deloc n-a stat// Că-n anii care ne-au trecut / Ne-am copt în fragedă iubire/ Iar timpul ce l-am petrecut/ Umplutu-ne-a de fericire!” Și: „Iubirea, încrederea şi credinţa/ Ne-ncearcă spiritul cutezător/ Ne aleargă alertând conştiinţa/ Mânată doar de dorul arzător.” (Ale sufletului oaze).

Nu este neglijată nici dimensiunea spirituală, legătura tainică pe care o are poeta cu Divinitatea, cea care o conduce la Lumină: „Și cine-i lângă tine oare/ În clipa aceea de mister/ Cine te-ntoarce pe cărare?/ E Dumnezeul Sfânt din cer” (Cine ştie să dezlege). Iubiții sunt învăluiți în același vis: „Visăm amândoi mereu acelaşi vis/ Doi partizani ai vremilor nomade/ Doi pământeni vieţuind în paradis/ Ce-mpărţesc simţăminte, miliarde// Suntem doi trecători prin univers/ Doi galeşi matadori ai vredniciei/ Ce nu lăsăm degeaba timpul şters/ Înscriem slove-n cartea veşniciei” (Matadorii vredniciei).

Se întâmplă ca iubirea să provoace și tristețe: „Tristeţea mi-e legănată-n dimineţi/ Precum o umbră sângerândă, mută/ Că ne iubeam cât pentru şapte vieţi/ Dragostea noastră nu avea vreo cută// Destinul însă dur mi te-a îndepărtat/ Şi-am plâns străbătând tot infinitul/ Ca-ntr-un colţ de lume-ai fost purtat/ Iubirii noastre-i prevesteam sfârşitul// Şi-un trandafir ce-i ofilit în glastră/ Suspină astăzi adâncat de-atâta dor/ Încă-mi şopteşte de iubirea noastră/ Şi-ar vrea să-nvie-al dragostei fior” (Fiorul dragostei). Tonul este uneori elegiac: „Umbrele violet de speranţă”: „Uşoare umbre violet înmuguresc/ În tinda casei ce-i de durere plină/ Şi împletindu-se în corul îngeresc/ Ţi-aduc speranţe și pacea divină// Căci te-ai certat aprig cu fericirea/ Şi-ai fost rapid osândită la tristeţe/ Dar s-a trezit din somn iară iubirea/ Murmurând cântecul de frumuseţe// Şi-n glastra ta cu vise înmiresmate/ Uşoare umbre violet înmuguresc/ Animând petalele iubirii parfumate/ Iar bobocii bucuriei tale înfloresc!”

Și tot în ecou de romanță este și poezia: „Pe strada ta”: „Trecut-am azi pe strada ta/ Şi-acolo înfloreau cireşi/ Şi-n faţa casei mai cântă/ Romanţa paşilor tăi deşi// O frunză mi-a atins obrazul/ Şi-am tresărit oftând uşor/ În treacăt am zărit pervazul/ Unde-apăreai cu-atâta dor.// Aerul proaspăt înmiresmat/ Pe buze fin sărut îmi repeta/ În gând o clipă te-am chemat/ Când am trecut pe strada ta”. Ca orice femeie, poeta a țesut, încă din copilărie, „marame de vise”, în care se vedea alături de iubit: „Maramă de vise”: „Împletind o maramă de vise/ Ne pierdem uşor în dulce sărut/ Şi-n slovele ce-s încă nescrise/ Ne-alunecă timpul ce-a dispărut// Secundele se-neacă-n iubire/ Valsându-i magistralului trecut/ Şi-n ţesutele clipe-n vestire/ Plăti-vor dragostei măreţ tribut// Se-ncumetă greu să mai strănute/ Oftând după timpul dus nevăzut/ Revin momente… aprig durute/ Ce-apar iar şi dispar neprevăzut// Bolta cerne licurici de stele/ Şi se aude-n vis un „Te ador“/ Se-ngână fin visele-ntre ele/ Ţesând marama viselor de dor!” Un El și o Ea alergând pe “Aleile iubirii”, ținându-se de mână, hrănind speranțele flămânde, luându-se la întrecere cu Viața. Fiecare cuplu de îndrăgostiți se dorește unic. Și chiar este, cu toate specificitățile lor. Și acest lucru, pentru că însăși dragostea e unică, niciodată la fel, reînnoită, trainică, neasemuită.

La fel cum artiștii pictează după natură, se poate întâmpla ca și poeții să creeze după aceeași natură, inspirați de un tablou frumos, de o operă de artă sau pur și simplu de viața care-și trimite mesagerii divini să le arate cât de frumoasă este. Harul e gratuit și circulă neobosit, pe unde omul nici nu gândește. Iar unde poposește, devine boboc de floare, așteptând înflorirea și rodul. Iubirea ce adeseori conduce protagoniștii la altar, într-o frumoasă ceremonie: „Raze de iubire”: „Iubirea-ntipărită în priviri/ Răzbate luminând oraşul/ Sclipind ale dragostei slăviri/ Către altar găsesc făgaşul// Acolo o frumoasă mireasă/ Întâlni-va pe al său iubit/ Gătită-i ca o-mpărăteasă/ Şi inima-i dansează grăbit// Mirele său, un falnic stejar/ Se-apropie şi-o ia de mână/ Iubirea sa-i aduce-n dar/ Şi o priveşte ca pe-o zână.// Şi coboară în sfântul lăcaş/ O preasfântă binecuvântare/ Ce luminează întregul oraş/ Cu razele-i de iubire mare!”

Și nu numai iubirea din tinerețe, dar și cea din amurg, care s-a copt îndestul, ca să poată să-și reverse amintirile, „Prin licăriri de stele îngereşti”: „Ne plânge simfonia toamnei în priviri/ Şi-n suflet ne şopteşte o romanţă…/ Suntem aceiaşi,… cei din amintiri/ Ce suspinam prin cioburi de speranţă…” (Cioburi de speranță).

Iubirea cere dăruire totală, altruism, devotament, mai întâi pentru a-l face fericit pe celălalt și apoi pe sine: „M-aş face-un porumbel în zbor/ Să-ţi aduc liniştea şi fericirea/ M-aş face-un fulguşor pe-un nor/ Să-ţi picur în torente împlinirea// M-aş face vânt de primăvară/ Să-ţi spulber negre întristări/ M-aş face o strună de vioară/ Să-ţi murmur vesele cântări// M-aş face râu de apă lină/ Să curg în cascade pline de dor/ M-aş face ziuă şi ţi-aş fi lumină/ Orice m-aş face… ca să-ţi fiu de ajutor!” (Să-ți fiu de ajutor).

Versurile din această carte, ca și din  celelalte ale aceleiași autoare, sunt autografele care pecetluiesc iubirea statornică și adevărată. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă.

––––––––––

Cezarina ADAMESCU

5 decembrie 2021

Galați

În curând se vor împlini 130 ani de la procesul memorandiștilor transilvăneni și 120 ani de la moartea publicistului sibian Nicolae Cristea, condamnat în acel proces nedrept de la Cluj, aflat între cei 14 apărători ai cauzei românilor din imperiul austro-ungar. Iată de ce simțim nevoia să semnalăm cartea „Procesul memorandistului Nicolae Cristea” (Ediție îngrijită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, Editura Eikon, 2021, 350 pag.) ca volum de erudită cercetare în sfera unui moment de profunzime majoră în istoria zguduitoare a românilor transilvăneni petrecut la finele secolului al XIX-lea. Se cuvine consemnat faptul că lucrarea se integrează în demersul de restituire a moștenirii livrești rămase de la Nicolae Cristea, materializat prin apariția a încă patru lucrări conexe. Restituirea proiectată de Anca Sîrghie a debutat cu File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, 1998. La această ediție critică Anca  Sîrghie a trudit timp de 10 ani în care a consultat publicații apărute în Transilvania, la Budapesta și în Viena la sfârșitul secolului al XIX-lea, astfel că cele 147 note bibliografice care susțin textul ușurează înțelegerea cititorilor de astăzi. Această ediție a fost secondată de o culegere de studii pe tema reconstituirii domeniilor de activitate ale vrednicului preot, profesor și publicist sibian, volumul semnat de Anca Sîrghie fiind intitulat „Memorandistul Nicolae Cristea și epoca sa”, apărut în două ediții, prefațate de prof. univ. dr. Mircea Păcurariu în 1996 și respectiv 2011. În cea de-a doua ediție, cartea a beneficiat și de postfața cercetătoarei Anei Grama. În anul 2018 Anca Sîrghie în colaborare cu Marin Diaconu au îngrijit ediția „Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire”, ediție prefațată de istoricul Mihai Sofronie. Această apariție e urmată de volumul „Nicolae Cristea – Publicistică”, o nouă carte la aceeași temă, prefațată de Mihai Posada (2019). Așa după cum precizează titlul noului op, „Procesul memorandistului Nicolae Cristea”, scopul său este dezvăluirea dramei unuia dintre memorandiștii împrocesuați la Cluj în luna mai a anului 1892.

Cartea include, chiar de la debut, un amplu studiu intitulat simpatetic „RESTITUTIO IN INTEGRUM”, elaborat cu o admirabilă acribie de Anca Sîrghie, care expune ideile într-un stil plin de frumusețe și forță. Secțiunea pune în lumină viața și activitatea lui Nicolae Cristea (1834-1902), profesor, publicist și fruntaș al vieții politice românești, slujind cu abnegație biserica ortodoxă ca preot, protopop și asesor consistorial sub patru mitropoliți. Învățat aparținând unei alese stirpe umaniste răsărită în acei zbuciumați ani în Transilvania (a studiat la trei facultăți și ca poliglot, el stăpânea limbile latină, germană, maghiară, română, descurcându-se și la franceză și italiană), și-a dedicat viața semenilor săi, „trăind ca o ființă martirică”.

După o binevenită deschidere denumită „Prolegomene la restitutio in integrum a operei lui Nicolae Cristea”, prefațatoarea recurge la interesante și largi excursuri privind contextul premergător nefastului proces penal în care a fost inculpat Nicolae Cristea. Astfel, este prezentat, nuanțat, Sibiul epocii mitropolitului Andrei Șaguna („socotit a fi diplomatul incontestabil al revoluției” de la 1848 ) și, în strânsă corelație, influența covârșitoare a ierarhului asupra personalității lui Nicolae Cristea și importanța de netăgăduit a modelului șagunian. De asemenea, studiul relevă cu clarviziune câteva momente mai însemnate din viața politică a românilor din Transilvania în vremea dualismului austro-ungar și rolul ziarului „Telegraful Român”, al cărui redactor a fost Nicolae Cristea timp de 18 ani, respectiv din 1865 și până în 1883.

Voi achiesa în continuarea textului la precizarea editorilor: Din motive de conformare cu o tradiție configurată în timp, am optat pentru forma „memorand”, deși inițial s-a folosit accepția latinizantă „memorandum” (…) În sprijinul opțiunii noastre stă argumentul că adjectivul „memorandist” derivă din forma simplificată în uz”(pag. 28) Un spațiu bine definit este destinat pregătirii Memorandului, etapă hotărâtoare a mișcării de revoltă ce se întrevedea: „La Conferința  Națională de la Sibiu din 21 februarie 1892, dr. Ioan Rațiu a fost numit președinte al Comitetului Național. Memorandul a fost conceput de I. Rațiu, V. Lucaciu și G. Barițiu, ca mandatari ai celor 3,5 milioane de români care constituiau majoritatea populației din Transilvania. Textul Memorandului s-a definitivat la Consfătuirea din 25-26 martie 1892, fiind iscălit de Ioan Rațiu, ca președinte, G. Pop de Băsești și Eugen Brote, ca vicepreședinți, de Vasile Lucaciu, ca secretar general, de Septimiu Albini, drept secretar și de „referintele” Iuliu Coroianu.

Documentul a fost redactat și tipărit în câteva limbi, spre a fi răspândit mai larg. El apărea într-o frumoasă caligrafie în exemplarul românesc, iar cel german era oferit împăratului Franz Joseph.

Astfel răspândit, Memorandul conținea un energic protest împotriva hotărârii arbitrare de anexare a Transilvaniei la Ungaria”. Memorandul din 1892 a fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor față de tendințele evidente de deznaționalizare promovate de autoritățile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) și Pronunciamentul de la Blaj (1868). În anul 1892, se împlineau 25 de ani de la alipirea Transilvaniei la Ungaria. Merită amintit că cu un an înainte, studenții din București și Iași au întocmit un Memoriu, tradus în franceză și germană, prin care protestau împotriva nedreptăților survenite ca urmare a anexării Transilvaniei.

Sesizarea Curții imperiale vieneze și urmările întreprinderii antamate sunt prezentate cu intenția vădită de a oferi o mai bună deslușire a acelor tulburătoare evenimente. În 28 mai 1892, o delegație formată din 300 de persoane, cuprinzând 17 avocați, 10 profesori și învățători, 64 de preoți, 106 țărani, medici, proprietari, industriași, ingineri și meseriași, la care s-au adăugat membrii comunității românilor vienezi și studenții români înscriși în Societatea „România Jună”, s-au prezentat la Curtea imperială și Ioan Rațiu a solicitat să fie primit în audiență.

La presiunea guvernului maghiar de la Budapesta, Franz Joseph și șeful Cancelariei imperiale au refuzat să-l primească pe reprezentantul delegației române. Nesocotind în mod fățiș doleanțele românilor, plicul ce conținea Memorandul, fără a fi deschis, a fost „pasat” ministrului maghiar de pe lângă împărat, după care a ajuns la primul-ministru, la ministrul de interne și, în cele din urmă, la prefectul de Turda,care, fără a-l desface, i l-a restituit lui Ioan Rațiu, demonstrând indiferența autorităților față de situația națiunii majoritare din Transilvania. Umilința a culminat cu devastarea de către niște vandali plătiți a casei lui Ioan Rațiu, doctor în drept și personaj emblematic pentru această filă de istorie românească, rămas celebru și prin discursul său în care susținea: „Ceea ce discutăm aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”.

Revenind la subiectul lucrării, trebuie menționat că Nicolae Cristea nu a făcut parte din delegația ce s-a deplasat la Viena, întrucât mitropolitul Miron Românul a refuzat să-i acorde concediul cerut. Cu toate acestea, el s-a numărat printre acuzați și a fost împrocesuat, capetele de acuzare fiind diferite de cele legate de prezentarea la Curtea imperială.

Ce consecințe a avut evenimentul acesta istoric? A urmat o accentuată acțiune de solidarizare, în străinătate, cu românii din Transilvania, la aceasta contribuind desigur și faptul că documentul a fost tradus în limbile de circulație internațională, ceea ce l-a făcut bine cunoscut peste hotare. Dacă inițial guvernul de la Budapesta nu a luat nicio măsură împotriva memorandiștilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianță din1883, după ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria a fost prelungit la 13 iulie 1892, autoritățile maghiare au deschis acțiune în justiție împotriva membrilor Comitetului Național Român și a altor fruntași ardeleni în mai 1893, sub acuzația de atentat împotriva statului maghiar. Momentele semnificative ale procesului memorandiștilor români sunt succesiv evocate în volum, comentariile sprijinindu-se pe cea mai întinsă și însemnată parte a cărții, o strălucită sinteză juridică a normelor și instituțiilor juridice ale legislației austro-ungare în vigoare în acele timpuri. Trebuie subliniat că dificultatea deosebită a selectării unor documente, cum ar fi procesul-verbal al dezbaterii principale, obținut prin transcrierea notelor stenografice ale ședințelor din 7-8 mai 1894, a fost sporită și de împrejurarea că s-au luat în considerare toate declarațiile și pledoariile rostite în limba maghiară de către oficialii maghiari și luările de cuvânt a acuzaților, împreună cu pledoariile avocaților, rostite în cea mai mare parte în limba română.

Este demnă de menționat poziția hotărâtă pe care o are Nicolae Cristea în momentul în care este apelat la proces cu numele maghiarizat „Crisztea Miklos”. Vârstnicul memorandist ține să precizeze: „Înainte de toate, vă aduc la cunoștință că numele meu este Nicolae Cristea”. Cuvântul său devine un vehement protest împotriva translatorului, care nu izbutea să asigure o traducere exactă, ceea ce îl nemulțumește dată fiind importanța ședinței de judecată ce se desfășura: „Este imposibil ca traducerea să fie fidelă, cunoscând cineva chiar de tot perfect vreo limbă, dacă nu este versat în ambele limbi, și eu cunosc mai multe limbi, dar nu aș fi în stare să pot traduce exact cele expuse. Drept aceea, în chestia limbii, mă alătur la protestul domnilor antevorbitori”.

Fără a uza de eventuale aprecieri de calificat în domeniul dreptului, țin totuși să informez cititorul despre impresionantul inventar de documente pe care le conține cartea, sursă primordială de cercetare într-o posibilă confruntare cu trecutul, cu permisiunea de a face scurte sublinieri pe unele acte mai speciale. Sunt redate: Procesul-verbal al Conferinței Naționale Române din 20 și 21 ianuarie 1892, ședința a II-a; Denunțul penal al Parchetului general contra membrilor Comitetului Național; Actul de acuzare înaintat contra memorandiștilor; Ordonarea instrucției contra membrilor Comitetului Național; Interogatoriul în instrucție al lui Nicolae Cristea; Al doilea interogatoriu al lui Nicolae Cristea; Dezbaterea finală a procesului, ținută la Cluj în zilele 7-25 mai 1894; Raportul Primarului Clujului în chestia menținerii ordinei; Denunțul disciplinar al unor avocați-jurați contra dr. Ioan Rațiu; Memorandul Românilor din Transilvania și Ungaria înaintat Împăratului-Rege Franz Joseph.

În opinia mea, reproducerea întocmai a impozantei petiții justifică succinte referiri cărora le voi da curs în continuare. Memorandul constituie o analiză lucidă a sistemului legislativ maghiar, dovedind cu prisosință că românii erau discriminați, deposedați de drepturi politice, contestând, totodată, și modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, ignorându-se dorințele românilor majoritari în Transilvania. Este energic combătută și declararea statului maghiar ca „stat național”, entitate în care elementul maghiar a avut puterea, iar românii erau supuși unui acerb proces de maghiarizare. Este interesant de urmărit rigurozitatea profundei analize a problemelor de legislație abuzivă, într-o ordine proprie unor remarcabili profesioniști ai dreptului: „Legea electorală”, „Legea pentru egala îndreptățire a naționalităților”, „Articolul de lege privitor la organizarea municipiilor”, „Biserica și școala”, „Legea de presă”, „Politica agrară”. Sentința s-a pronunțat în cea de-a 17-a zi a procesului, 25 mai 1894, inculpații fiind găsiți vinovați de delictul de agitație prevăzut de art. 173 din Codul penal ungar, pedeapsa cumulând un total de peste 31 de ani de temniță pentru 14 memorandiști. Între aceștia, asesorul Nicolae Cristea a fost condamnat la 8 luni de închisoare și suportarea speselor de judecată. Prin avocatul său, Nicolae Cristea a ridicat câteva excepții, printre care excepția de necompetență, protestând solemn „contra judecății acesteia în cauza mea și a națiunii mele, că aceea trebuie să fie considerată interesată și preocupată”. Ideea a fost reluată și în recursul în casare contra hotărârii date asupra excepției de necompetență. Ca urmare a presiunii crescânde la care era supus de către opinia publică, precum și a intervenției diplomatice a Regelui Carol I al României, împăratul Franz Joseph i-a grațiat pe memorandiști la 19 septembrie 1895.

Două subdiviziuni se adaugă cât se poate de nimerit evocării detaliate a procesului în care a fost implicat „cea mai prestigioasă personalitate pe care a dat-o Ocna Sibiului patrimoniului istoric românesc” Nicolae Cristea: Pilonul de încheiere al unei restitutio in integrum livrești și Reverberațiile procesului memorandiștilor români.

Lucrarea mai cuprinde, în completarea „dosarului” procesului memorandistului Nicolae Cristea, următoarele acte: Sentința de  condamnare; Cererea Parchetului general de a se comunica autorităților bisericești sentința de condamnare privitoare la osândiții preoți și profesori; Raportul Tribunalului către Curia maghiară; Decizia Curții de casație ungare asupra recursurilor; Ordonanța judelui de instrucție pentru luarea votului solemn al condamnaților; Luarea votului solemn pentru nepărăsirea domiciliului; Raportul judelui de instrucție din Sibiu; Cererea judelui de instrucție privitor la permisia cerută de dr. Ioan Rațiu; Avizul nefavorabil al Parchetului general; Hotărârea de chestie a judelui de instrucție; Semnalmentele lui Nicolae Cristea; Raportul la Tribunalul Cluj că Nicolae Cristea și-a executat pedeapsa; Procesul-verbal al dezbaterii principale; Excepțiile de necompetență ridicate de Nicolae Cristea; Recursul în casare al lui Nicolae Cristea. În fine, Addenda 1 (Extras din Procesul memorandiștilor români din Transilvania. Acte și date 1933-1934), Addenda 2 (Istoria Memorandului de Vasile Netea) și o bogată colecție de fotografii și fotocopii, intitulată Ilustrații, întregesc agreabil opul.

În ampla restituire a personalității unui temerar transilvănean, cum este publicistul Nicolae Cristea, universitara Anca Sîrghie a investit peste 3 decenii de documentare istorică și cercetare de filolog. Cu cea de-a cincea carte, a cărei idee a venit de la profesorul Marin Diaconu,  proiectul acesta se încheie. Ea poate deveni imbold pentru descoperirea altor destine de memorandiști, care nu trebuie să fie priviți doar ca o însumare, ci merită să fie prezentați ca individualități.

Prin sumarul original structurat, dovedind că titlul spune prea puțin față de vastitatea informațiilor oferite, ca și prin scoaterea la lumină a unor documente nu foarte cunoscute, cartea este o lucrare valoroasă ce îmbie la o profundă meditație asupra unor adevăruri rar rostite privitoare la evenimente din istoria românilor care lasă indubitabile cicatrici emoționale.

–––––––

Dorin NĂDRĂU

Michigan, SUA

7 ianuarie 2022

Melania Rusu Caragioiu

„Glia de aur”

Editura Singur, 2015

Înainte de orice, se cuvine a ne opri  măcar secvențial asupra cv-ului autoarei întrucât,  este semnatara multor volume  citite atât în România, țara sa  de dor, în Diaspora, cât și în  Canada,  țara care a adoptat-o sufletește. Distinsa domană, care privește lumea  de la înălțimea venerabilă de nonagenar, are o  vastă biografie literară care, dacă ar fi  alcătuită în detaliu, ar solicita paginile unei broșuri cu număr considerabil de  pagini. Ne vom referi așadar, numai la câteva, foarte puține puncte ale acestei… cărți de vizită. Atât cât să susțină afirmația că, avem în  atenție o personalitate tenace, iubitoare de limba română și literatură,un exemplar al diplomației exercitată prin cuvânt poetic și prin  dragoste de țară.

Doamna Melania Caragioiu, cu studii liceale la Școală de maici și apoi studii universitare, a onorat două profesii, dintre care una, am putea s-o numim, arta  literară. În România, lucrând între cărți, la Biblioteca Județeană Timiș, a putut să se  îmbogățească spiritual cu toată ușurința. Firește chemarea pentru literatură și-a aflat un teren propice. A obținut numeroase diplome la concursurile de profil, a publicat versuri în revistele vremii, debutul fiind în cunoscuta revistă Orizont ,1979. În timp, s-au adunat volume scrise în diferite genuri literare: haiku-uri, versuri clasice, proză,sonete,  povești pentru copii, epigrame.

Dacă rămânem pe același palier al distincțiilor, diplomelor , medalilor  ,trebuie să ne oprim și asupra activității sale ,prodigioase, desfășurată și pe tărâm canadian, la Montreal, unde  a ales să se stabilească după 1989. Diferitele distincții obținute atestă implicarea sa în promovarea culturii  și limbii române și dincolo de fruntariile țării. Am tot numărat peste 30 de diplome, și am remarcat  de asemeni că, figurează în „Enciclopedia canadiană” semnată de C.Fornade. Membră în asociația „Femmes du Monde”, prezentă în 20 de antologii  și în  volumul „Milenarium”, în „Enciclopedia scriitorilor români” din întreaga lume, semnată de Traian Vasilcău și de academicianul  Mihai Cimpoi, a primit, în 2018, Medalia Jubiliară,din partea tuturor Asociațiilor culturale românești din Montreal, cu prilejul sărbătoririi „Centenarului  României, 1918-2018”. De asemeni, activă în acțiunile „Zilei  Limbii Române”, inițiatorul acestei sărbători internaționale, Corneliu Leu,  numind-o „ambasadoarea” proiectului pe tărâm  canadian, obține pe bună dreptate „Diploma de Excelență pentru întreaga activitate” (STARPRESS, 2016, directoare Ligya Diaconescu). Evident, va publica în diferite reviste din țară și străinătate,  în unele devenind și membră în colectivul de redacție. Scrie în special în renumita revistă „Destine literare” coordonată de  un alt remarcabil propovăduitor al culturii române în diaspora, domnul Alex Cetățeanu. Importantă este desigur, implicarea sa în toate activitățile culturale românești din Montreal dar nu numai. Menționăm doar, înființarea  aici, de către dânsa împreună cu doi colegi din Quebec,  a un cenaclu literar în limba franceză: „Anneau poetique 2003”, și tot admirabil este că, de aproape 20 de ani colaborează și cu Cenaclul în limba română, iar din  2019, este vicepreședintă și membru fondator al deja renumitei Asociații a Scriitorilor Români din America de Nord, ASRAN.

Între volumele semnate de doamna Melania Rusu-Caragioiu menționăm înainte de- a  ne referi  la unul anume ales, intitulat sugestiv „Glia de aur”, notăm alte   câteva titluri: „Pe igliță” (sonete), Editura Singur, Târgoviște, „Epigrame pocăite”, Editura Mirton, Timișoara, „Haiku-uri” (poeme într-un stih), Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2014 și numărul lor poate continua dar, nu o inventariere a titlurilor scrise cu numele său  arată întreaga sa polivalență.

Ne-am propus a avea în atenție, în cele ce urmează, referiri la volumul „Glia de aur”, Editura Singur, 2015. Desigur, în limitele spațiului publicistic. Cartea în discuție, are o condiție grafică elegantă, cu  intenția reușită de altfel, de-a fi  un exemplar bibliofil, cu toate elementele specifice: ex-librisul personal, caseta pentru numele celui care va deține cartea, referință justificată știind că domnia sa a lucrat la secția de cărți rare și de patrimoniu a Bibliotecii Județene Timiș, care deținea până în anii 1988, 400.000  de unități bibliografice între care nenumărate bibliofile. Prima imagine redă efigia zimbrului de la Mânăstirea Putna, poemele fiind fiecare „o mică istorie  a plaiului său natal”, după cum mărturisește ea însăși. Așadar, din start, se prefigurează nota definitorie a volumului în atenție, anume, coordonata afectivă față de țara străbună. Trimiterile spre această zonă sunt transparente, pline de lumină, cu ritmare de cânt, mai ales în  ton  baladesc.

Structura volumului este alcătuită  din 10 capitole cu titluri de asemeni bine conturate. Fără echivoc, se vorbește de țară și strămoși, de paloșul vechi, de oșteni viteji, bucium cu glas de miere, sau de hrisoave, omagiu adus conceptelor de credință, tradiție și neam. Versurile  de început sunt borna care indică direcția, mai exact spus, plaiul străbun, țara: „Dor de țară cin’ te știe/ Simte căpătâiul greu/ Și duios strecoară-n suflet/ Gând sfios, tu plai al meu”.

Titluri ca: „Plai de victorii”, „Plai străbun și plai de vis”, „Dacia Felix”, (capitolul al –II-lea), este ilustrat cu versuri pe aceeași notă acordată afectiv, admirativ: „Cântă-n văile adânci/ Doina visurilor  dragi”. Sau „Portrete pastelate”, (capitolul al III-lea), „Istorie neclintită”, (capitolul al-4-lea), ne prilejuiește un excurs poetic de o tandrețe și o luminozitate aparte. Nimic tulburător. Totul sugerează bucurie, apartenența la un spațiu edenic. Munții sunt frunțile  unor oglinzi de bazalt, trecutul nu este deloc întunecat, hotarele țării au borne de vitejie, timpul se strecoară majestuos prin porțile istoriei plaiului străbun. Figuri de luptători, Horia, Cloșca sau Crișan, au parte de o portretizare lirică plină de aceeași tandrețe specifică versurilor care se pot asemăna cu limpezimea  unui izvor. Tonalitatea de baladă vine să sublinieze specificul, emblema națională. Reamarcabil este capitolul „Rus Porfir Americanu”, numele aparținând bunicului autoarei, evocat admirabil. Emigrant la vremea sa în mult atrăgătoarea Americă, oricâți bani avea, tot acasă și-a dorit să se întoarcă. 

Versurile întregului volum încheagă o suită de nuanțe ale iubirii de neam și plai, de tradiții și de limba maternă. Într-un întreg numite, simțăminte de iubire pentru țară. Nu prea ne lovim de asemenea destăinuiri astăzi. Mai ales în versuri. Multora li se pare demodat, li se pare prea patetic să pomenești de asemnea sentimente. Cinste autoarei că le dă tuturor o lecție de recunoaștere a valorii rădăcinilor, a tradiției care ne aparține. Nu este nici o greșeală să fie recunoscută: „Voi toți și toate  acestea și altele ce-au fost și-au să fie/ Sunteți țara mea de ieri, de acum și de mâine”.

Capitolul final din carte, „Addenda”, este plecăciune și închinare în fața limbii matrene, limba română. Totul fiind relatat cu iscusință, aducând în prim plan  figura inițiatorulului sărbătorii limbii române, pe regretatul  Corneliu Leu, cu care, autoarea a colaborat neobosit.

De reținut că  s-a implicat și a supervizat consultativ împreună cu Eva Halus, traducerea în limba engleză a unui film despre  semnificața Sfinxului din Carpați și, de asemeni, a  mediat traducerea în engleză a Imnului limbii române, pus în circulație tot de către Corneliu Leu. În acest capitol final, notează spre neuitare și  invitația de a cunoaște un alt proiect al neobositului Corneliu Leu: „Cineliteratura”. Denumire ușor descifrabilă. Intenția prelucrării cinematografice a  lucrărilor literare. Cu volumul „Glia de aur” Melania Rusu-Caragioiu,  semnează o declarație de iubire pentru neam și țară.

–––––––-

Veronica BALAJ

Timișoara, 15 Ianuarie 2022

Ziua Culturii Naționale se sărbătoreşte în majoritatea localitățile din țară, la Chișinău, Cernăuți și în comunitățile de români din Europa, SUA, Canada, Austraia, în alte zone din lume, prin manifestări fizice şi online, în funcţie de starea pandemică actuală. ,,Sus Naţia!” Spiritul lui Eminescu, nevoia de Eminescu este reală şi benefică pentru cultura română şi poporul român pe care l-a iubit cu toată fiinţa sa.

Este al doilea an când Asociaţia cultural-umanitară Bogdania din Focşani sper şi ultimul an în care ne manifestăm, online, dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală „Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem în memoria noastră scriitori de valoare internaţională şi o recunoştinţă aparte faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea patrimoniului cultural românesc, la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară nepieritoare a neamului.

Dintotdeauna poeţii, scriitorii, pictorii, sculptorii, muzicienii şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au adus contribuţii la promovarea valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, la înălţarea altarului sfânt din sufletul nostru mereu încercat şi mereu primind lumina continuităţii şi mântuirii. Cultura, flacără vie a unui popor, matrice a identităţii naţionale cuprinde: valori, norme, atitudini, convingeri, obiceiuri, nevoi spirituale, etc. Prin educaţie, cultură omul devine mai puternic, mai înţelept, liber şi stăpân pe destinul său.

Din galeria oamenilor de cultură amintesc: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ion Creangă, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Simion Mehedinți, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuşi, George Enescu și lista este foarte mare, impresionantă şi mereu se adaugă noi nume, acesteia. Creatorii limbii române au aprins şi întreţinut flacăra candelei iubirii şi dăinuirii într-u frăţie şi armonie. Printre aceştia se numără şi inegalabilul poet Mihai Eminescu. Astăzi, 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei românești. A fost şi prozator, dramaturg, filozof, cugetător și strălucit gazetar. De aceea filosoful Constantin Noica l-a numit pe Eminescu: ,,omul deplin al culturii româneşti”. Eminescu, omul universal, ,,românul absolut”, este încă ,,expresia integrală a sufletului românesc”, după cum afirma savantul Nicolae Iorga.

Mihai Eminescu a rămas viu în inimile noastre, flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un strălucit exemplu pentru noi şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul, ne-a învăţat ce înseamnă veşnicia. În toată ţara, dar şi pe plaiurile mioritice există o puternică forță creatoare, mulţi scriitori care fac cinste Vrancei, literaturii şi culturii contemporane. Se impune ca necesitate creşterea respectului faţă de oamenii de cultură români, a dragostei faţă de cartea românească şi de valorile româneşti din toate domeniile de activitate.

Revista de cultură „Bogdania”, intrată în anul al zecelea de existenţă, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Şi prin cele zece ediţii derulate ale Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară Bogdania, am stimulat pe tinerii creatori români de pretutindeni să contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi afirmarea literaturii şi culturii române în lume. Şi în acest an continuăm cu proiectele Bogdaniei şi cred într-o revigorare a culturii române și în afirmarea identităţii şi conștiinței naţionale, româneşti. Vă mulţumesc dvs., domniilor voastre pentru slujirea permanentă şi la cote înalte a literaturii şi culturii române şi vă asiguer de toată dragostea şi admiraţia mea şi a colectivului revistei Bogdania. Multă sănătate, putere de muncă şi de creaţie în demnitate şi frăţie. Doar îmbrăcaţi în iubire şi strivind răutatea vom putea trăi în armonie şi fericire. Dumnezeu să ne ajute!

De ziua Culturii Române primiţi  un călduros şi frăţesc LA MULŢI ANI!  Sus naţia română!

––––––

Ionel MARIN

scriitor

Redacţia revistei Bogdania

Focșani, 15 ianuarie 2022

DĂ-MI O ȘANSĂ, DOMNULE!

dă-mi o șansă, domnule cu fular roșu,

eu te aștept

în sunet de fanfară

și miros de tuberoză

culcată

pe foile timpului răbdător;

dă-mi o șansă, domnule cu fular alb,

eu te aștept

la căderea amurgului

în noaptea dansului

în pijamale

pe sofale

de mătase alunecoasă;

dă-mi o șansă, domnule cu fular verde,

eu te aștept,

floare a soarelui nerotită,

să-mi mângâi petalele nesărutate

de roua dimineții;

pleoapa ochiului stâng se zbate –

frântă aripă de fluture în zbor

pierdut printre gene,

ochean căprui ce lăcrimează

obosit

de prea multă așteptare;

dă-mi o șansă, domnule!

PRIETENELE MELE

Prietenele mele – cuvintele, frumoasele,

Cântă în vârtejul gândurilor,

Dansează pe muzica sufletului,

Îi împerechează pe oamenii îngeri,

Fulguindu-i cu magice vise,

Sau îi desparte, stând triste

În palmele destinului…

Cuvintele sunt pescărușii

Care plutesc peste voalul unduit al mării,

Tăind aerul

Cu albele lor aripi larg deschise.

Ele ne îmbrățișează

Sărutând lacrimile bucuriei

Și pe cele ale tristeții,

Vindecând rănile știute

Și neștiute,

Râzând în hohot,

Viclene mirosind fericirea…

Oftează  când timpul se zbuciumă

Mângâind moartea,

Musafir nepoftit în cămara

Trupului obosit.

Zâmbind în sunet de harpă,

Cuvintele sunt

Coloana infinită a vieții

Binecuvântate

În Grădina Maicii Domnului,

Unice și nepieritoare,

Cimentând tainicul ființei.

PĂSĂRILE

Între cer și pământ

sunt ele,

păsările lui Aristophane,

care vin din adânc de vreme

și ne îmbrățișează visele,

utopicele vise

despre bunătate, înțelegere,

pace, fericire…

Universale vise.

Dragostea lor de viață

creează

între cer și pământ

propriul lor oraș,

orașul zborului spre nemurire.

Oare

oamenii acceptă

să piardă propriile lor puteri

și să acorde libertate deplină

păsărilor?

Eu ador libertatea păsărilor…!

NIMIC NU MAI E CA IERI

Nimic nu mai e ca ieri

Când păru-ți flutura în blonde primăveri,

Când zgomotosu-ți zâmbet naiv mă-mbrățișa,

Când viața ta senină pe-a mea o alina.

Nimic nu mai e ca ieri

Când împărtășeam aceleași bucurii și dureri,

Când gura ta cea dulce cu foc mă săruta,

Când florile plăpânde râdeau în mâna ta.

Din neștiute ceruri tu astăzi mă privești,

Din magice unghere cu dor mă ocrotești.

Cu abisale gânduri din inimă tu pieri,

Nimic nu mai e ca ieri.

Nici luciul perlei de pe inelul meu

Pe care stă culcat de-a pururi

Norul lui Dumnezeu…

VAZA TINEREȚII MELE

Pe fotoliul îmbrăcat cu piele fină

de căprioară ucisă

de-un nemilos vânător,

stau

și-mi așez privirea pe vaza ce zace de ani

pe servanta din lemn de stejar –

vaza tinereții mele,

păstrată cu sfințenie;

nu-i nici un  Murano,

nici cristal de Bohemia,

e o sticlă românească,

albă

cu flori de nu-mă-uita,

primită într-o însorită zi de mai.

Sub coroana încărcată cu flori

și-n zumzet de albine,

la poarta casei cu cireși

a apărut El,

cu licurici în priviri

și-un zâmbet de amețit îndrăgostit:

”La mulți ani, draga mea!”, a zis

și mi-a pus în brațele

moleșite de fericire

o vază,

vaza tinereții mele.

Am strâns-o la piept,

am mângâiat-o,

era cel mai de preț dar

primit de ziua mea.

De atunci

ea stă cuminte pe servantă,

veghindu-mi zilele,

mărgeluțe deșirate

ca-n vis trecute toate.

De atunci

umplu golul inimii

cu tainice suspine,

ștergând praful de pe vaza mea.

O iau în căușul palmelor,

o mângâi cu tandrețe,

îi șoptesc ,

sărut sticla rece –

martoră a frământărilor mele

de-un sac de ani.

Ea tace,

înțelege,

ține în adâncu-i

secretul inimii mele,

știe cât l-am iubit,

cât l-am urât,

cât am oftat,

cât am plâns,

cât m-am tot întrebat:

de ce, totuși, a plecat?!

Floarea sticlită

stă ciobită

pe servanta scorojită,

mută,

tremurând

sub parfumul amintirilor

și al viselor

neîmplinite…

CA MACUL ÎN LANURI

Amețite de dansul

gâzelor minuscule,

razele se împleticesc

printre spicele de grâu

spălate în zori de rouă –

lacrimi ale timpului

în fuga cailor sălbatici.

O ciocârlie înalță imnuri

de slavă soarelui,

bucurând iia cu altițe

ce tresare mângâiată

de atingerea vicleană

a vântului,

roșind de plăcere

ca macul în lanuri,

sărutată de privirea lacomă

a secerătorului

cu păgâne vise.

În zare,

fântâna își leagănă

ciutura agățată de cer,

cădelnițând viața.

CEEA CE RĂMÂNE

Sub mângâierea vântului,

mândrele spice se leagănă

în cânt de ciocârlie,

înălțând ciorchinele de boabe

coapte

în cuptorul verii.

Culcate la pământ,

ele încolțesc

și pregătesc o nouă

bogată recoltă

ce bucură cuptorul cu pâine

mirosind a viață.

Mereu și mereu

spicele cad pradă secerelor,

dar boabele lor

duc viața în veșnicie,

așa cum muritorul,

culcat în pământ,

este salvat de nemiloasa uitare

de ciorchinele de litere

rămase în tainice cântări,

ducând în nemurire

numele truditorului cuvintelor.

FURTUL LA OLTENI

Pe drumul greu ca o amintire

Se-așază praful pe anii plecați

Cu lacrimi multe, cu lungi suspine

Acoperite cu vălul dorului de frați.

În sat, la răscruce, plânge fântâna

Cu ciutura spartă, cu fierul ruginit.

La umbra ei fost-a odată

Un mândru flăcău îndrăgostit.

Voalul cu stele acoperea lutul,

După un nor luna privea

Cum bucuros el primea sărutul

Iei cu flori și-n brațe o lua.

După multe refuzuri și rugăminți,

Pe mândră o fura de la părinți

Și-o ascundea în casa lui,

Pe dealul cu vii, cu pruni și gutui.

Trei zile ținea în curte negoțul,

Pe fată acasă înapoi să o dea.

Prea îndrăgostit era acum hoțul

Și, zău! nici fata să plece nu vrea.

Strigăte, lacrimi, vorbe cu ură

Auzitu-s-au între părinți și copii,

La fată sau la flăcău în bătătură…

Cearta se termina…cu cununii.

Nunta se făcea toamna târziu

Cu lăutari și cu vin rubiniu.

                                                                                                                                            MI-E ATÂT DE DOR!

Chircită pe valurile timpului,

slăbită și îngândurată

mă ofilesc ușor

pentru că mi-e dor;

mi-e dor de prunele din curtea vecinului

la care priveam cu jind și,

uneori, reușeam să sar gardul

să iau o poală de prune zemoase

păzite de Stalin, câine flocos și furios;

mi-e dor de via de la marginea satului

pe care o păzeam ziua,

ascunsă la umbra bordeiului din coceni,

unde mâncam pâine cu struguri

(zaibăr, ananas, tămâioasă)

spălați de ploaie;

mi-e dor de copiii vecinilor

cu care jucam șotronul, coarda

sau oina pe ulița satului;

mi-e dor de caii cei mândri ai tatei

cu care mergeam vinerea la târg,

eu ținând frâiele

așezată pe capra șaretei

ca un adevărat vizitiu;

mi-e dor de rochița de stambă cu flori

pe care o spăla mama

și o apreta să stea bine călcată

cu fierul încins cu cărbunii din vatră;

mi-e dor de lampa cu gaz,

din piatră albă, cu picior,

la care îmi făceam lecțiile

pe masa din bucătărie;

mi-e dor de mirosul de cozonac

copt în cuptor,

parfumând toată casa,

lăsându-mi gura apă de poftă

să-l mănânc cald

spre supărarea mamei care

nu mă lăsa să-l rup imediat;

mi-e dor de zilele Crăciunului când,

la Ignat, tata tăia porcul,

îl pârjolea cu paie apoi

eu primeam vârful urechii

cel moale, cu zgârci, cu miros de fum;

seara veneau lăutarii din sat

cu colindul

și era mare veselie la noi în curte;

mi-e dor de pălăria maro a tatei,

ținută cu semeție pe vârful capului,

cunoscând de departe că e a lui;

mi-e dor de clipa aia când,

la plecare de acasă,

tata îmi da 10 lei să am de drum;

mi-e dor de ciorba de curcan a mamei,

de lubenița scoasă rece din fâtână,

de masa așezată la umbră, sub cireș;

mi-e dor de ligheanul

în care făceam baie

cu apă de ploaie

din butoiul de sub streașina casei;

mi-e dor de pâinea coaptă în țest,

mare cât roata carului –

îi rupeam colțul fierbinte,

puneam la mijloc brânză de la vaca noastră

și mâncam pe nerăsuflate;

mi-e dor de dudul cel mare

în care mă urcam până în vârf

după dudele mari și dulci;

mi-e dor de șorțul mamei cu miros de mâncare

pe care mă culcam fericită;

mi-e dor de anii mei pierduți prin timpuri,

când roșii ca macul în lanuri,

când ofiliți ca frunzele sub bruma

îngălbenitei toamne;

mi-e dor de toate, Doamne,

și de atâta dor

sufletul și oasele mă dor!

ZBORUL

Păsările din cartea cu vise

zilnic își iau zborul

spre cerul privirilor curioase.

Mai întâi, se pregătesc de plecare

în mare taină.

Se așază, în liniște, una după alta,

în ordinea ideilor,

verifică semnele de punctuație,

să nu rateze direcția sensurilor,

se scutură de balastul cuvintelor

fără rost

(ar atârna greu),

beau din apa tușului

bun pentru creare

și, când se luminează de viață,

o pornesc lin

spre lumea largă –

stoluri de litere

mângâiate

de vânătorii de frumos

pe tejgheaua cu vise.

–––––––––-

Marinela CAPȘA-BELU, născută la 25 mai 1947 în comuna Vișina, județul Olt. Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea Craiova (1974), profesor grad didactic I, specialitatea limba și literatura română, la Colegiul Național „Alexandru Lahovari” și la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea. A colaborat cu televiziunile locale pentru emisiuni culturale; a fost consilier artistic la Teatrul Municipal „Ariel” din Râmnicu Vâlcea; este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Ligii Scriitorilor din România, a Forumului Cultural Vâlcean, vicepreședinte al Asociației Seniorilor din învățământ, știință și cultură și membră a multor cenacluri literare din țară. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Pe aripile vieții” ((2014); în 2016 i-a apărut volumul de versuri „Dansul cuvintelor”; 2018 – volumul de versuri satirice „Mă doare gura dacă tac”; 2019 – volumul de versuri „(B)Arca ideilor”; 2020- volumul de versuri româno-albanez „Anotimpurile vieții / Stinet e jetes”; 2020 – volumul de versuri pentru copii, româno-englez: „Poeme pentru Adya / Poems for Adya”; 2021- jurnalul de călătorie „India, dincolo de timp”. (George ROCA – Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)