Fiecare om urcă la un moment dat Golgota lui, fiecare își poartă coroana sa de spini, fiecare trăiește o răstignire și fiecare are posibilitatea unei renașteri. Unii îmbrățișează șansa, alții o ignoră sau o alungă. Câțiva dintre ei se răzvrătesc atât de tare pedepsind întreaga fire pentru nefericirea lor iar alții se anulează și rămân închiși în ei înșiși, devenindu-și fiecare o celulă întunecată cu ușile ferecate pentru tot restul vieții. Își astupă fereastra minusculă cu o bucată de carton și resping până și cea mai îndrăzneață rază de soare, lăsând răceala și umezeala să le pătrundă în oase și în inimă, urlându-și durerea din toți rărunchii, nu pentru a fi auziți, ci pentru a se ventila… pentru a o expulza… deși ea rămâne acolo, în celula rece și insalubră pe care ei și-au ridicat-o cu bună știință în jurul lor.
Se spune că universul, acest etern misterios fără margini presărat cu infinite necunoscute, este un mecanism complex guvernat de legi nescrise pe care cei mai mulți dintre muritori nu își propun și nici nu au capacitatea să le înțeleagă. Însă ele ne sunt transmise armonios prin tot ceea ce compune viața noastră: bucurii și tristeți, reușite și eșecuri, câștiguri și pierderi, bune și rele, credință și necredință.
Anul acesta, Crăciunul meu a înlocuit bradul îmbrăcat în mii de beculețe cu câteva coroane și lumânări care ardeau la căpătâiul celei care m-a luat de mână și m-a purtat mândră și puternică prin copilăria mea magică; în locul colindelor mi-a răsunat recurent în urechi „veșnica pomenire” și odată cu ziua nașterii lui Iisus s-a dus bunica mea la ceruri. I-am privit ore în șir trupul lipsit de viață și mi s-a derulat ca un film copilăria trăită alături de ea. M-am întrebat: de ce nu îmi amintesc măcar un episod în care să mă fi certat? I-am întrebat și pe ceilalți și nimeni nu își amintea. Pentru că ea nu m-a certat vreodată.
Și acum avea pomeții de culoarea somonului completat de zâmbetul ei discret. S-a dus acolo sus împăcată, bucuroasă, liniștită. Când eram mică, o visam mereu pe bunica. Mergeam de mână amândouă și parcă, dintr-o dată, când ea făcea câțiva pași în fața mea, eu încercam să o strig și nu aveam voce… și ea mergea mai departe. Ce frică înfiorătoare să mă gândesc atunci că m-aș pierde de bunica mea; de Crăciun, când stăteam la căpătâiul ei nici nu am încercat să o strig. Ce sens ar fi avut când sufletul ei umplea toată casa cu miros de tămâie parfumată și cu liniște? Ii simțeam mângâierea blândă și ii auzeam învățăturile înțelepte care mi-au călăuzit pașii în vremuri tulburi… și îmi spunea să nu fiu tristă pentru că acum am încă un înger care mă va veghea de sus și că deși nu ii voi mai vedea vreodată chipul, ea și-a făcut un culcuș adânc în inima mea și va rămâne acolo până la sfârșit, până când ne vom reîntâlni în veșnicie.
Astăzi ar fi fost ziua ei însă astăzi devine ziua în care îmi derulez în minte filmul vieții ei…povestit, trăit, simțit. Mă ține de mână și mă însoțește oriunde. Am iubit-o enorm pe bunica. O iubesc și acum și îi trimit răvașul acesta pentru că vreau să știe că sunt împăcată și liniștită.
–––––––––
Cristina HOROTAN
25 Decembrie 2021
Bucovina