Imaginea „Nașterea lui Iisus”, tablou în ulei de C.P.B.
Era o noapte de la sfârşitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ţinutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. Noaptea aceea, cu siguranță, părea altfel, deși cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Parcă se aștepta ceva neobișnuit… Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif şi Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem (Casa Pâinii) în vederea recensământului obligatoriu ordonat de stăpânirea romană.
Cu greu, găsiseră un lăcaş unde să înnopteze. Acesta era un grajd care aparţinea casei de oaspeţi umplută şi ea până la refuz de pelerini ca şi dânşii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peşteră. Pereţii se vedeau că sunt de piatră cioplită grosolan, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminţi: măgăruşul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniştit, şi două oiţe cu un miel între ele. Grajdul nu avea nici măcar o uşă, încât Iosif a trebuit să-şi dezbrace mantaua de lână şi să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mişcau încoace şi încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când şi când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focuşor din paie, din vreascuri uscate şi coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de coceni și paie ori de vreascuri uscate şi surcele culese de pe-afară.
Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, şi ele aruncau lumini tremurătoare care mişcau umbrele pe cei patru pereţi. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăuşe. Fumul se ridica spre tavan şi numai o parte din el ieşea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la uşă. De vreo două ori, Iosif ieşise prin preajma grajdului de unde a revenit cu braţele pline de alte vreascuri şi surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puţin, soţul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi şi-a ajutat soţia, cu multă grijă şi delicateţe, să se lungească încetişor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a aşezat o bocceluţă cu câteva cârpe. Alte lucruri le ţineau într-o lădiţă de lemn meşterită de iscusitele lui mâini de teslar.
Maria îşi privea cu dragoste soţul aflat în apropierea uşii. El se chinuia în continuare să întreţină focul să nu se stingă. Iosif ţinea ambele mâini întinse spre jar şi se ruga cu ochii închişi. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soţiei lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi ştiau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naşte se va chema Iisus şi că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniţi din timp de aşa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viaţa lor.
Simţind că picioarele i-au amorţit de frig în sandalele şubrezite de drum, Iosif se descălţă ca să-şi încălzească la foc tălpile îngheţate. Soţia lui simţise un fior în tot trupul, apoi uşoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Ţinea mâinile încrucişate la piept şi începu să se roage cu ochii închişi. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micşorau. La un moment dat, soţul nu o mai văzu.
– Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândeţe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea…
– Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog.
– Spune, ai nevoie de ceva?
– Nu, Iosif.
– Încearcă totuşi să dormi puţin. Ai nevoie de odihnă.
– Am să încerc, dar vreau să ştii că nu sunt obosită să mă rog.
– Bine, Maria. Domnul să fie cu tine!
– Şi cu tine, Iosife. Mulţumesc.
Soţia lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri şi coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat şi mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, şi începu iarăşi să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor şi tropăitul măgăruşului ce se tot mişca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute şi el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronţăie cu poftă paiele, cele două oiţe s-au mişcat de la locul lor şi au venit până la ieslea Mariei. Mieluţul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat şi el cu blândeţe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap şi a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agăţaţi pe tavan cu capul în jos.
O rază subţire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la uşă, oprindu-se pe faţa Mariei. Era faţa unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniştit şi feciorelnic, iar razele lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Faţa i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face. Razele lunii îi cuprind acum toată faţa, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii şi geme uşor. Nu vrea să fie auzită de soţul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ţinând măgăruşul de dârlogi şi acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mişcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot creşte şi creşte… Nu numai faţa, dar şi mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică şi mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?
Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeaşi strălucire miraculoasă. Până şi mielul de lângă iesle străluceşte ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate şi uluitor de luminiscente…
Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme uşor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare şi muşcându-şi buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere şomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu şi mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare şi armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reţinute ajutor de la Dumnezeu. Şi ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă. Câteva lacrimi i-au apărut în colţul ochilor închişi… Zâmbeşte şi geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât şi de fericire în acelaşi timp. Numai ea ştie. Se pare că totuşi durerea este suportabilă.
Dar iată, în clipele următoare, durerile contracţiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un ţipăt de copil se aude din paie. Maria deschide ochii şi îşi ridică din iesle Pruncul învăluit de aceeaşi stranie lumină care, nu se ştie de ce, s-a mutat de pe miel pe micuţul bebeluş. Când el dăduse primele strigăte de viaţă, Iosif a sărit drept în picioare şi, aproape speriat, a venit cu iuţeală lângă tânăra mamă care l-a chemat plină de bucurie şi cu glas blând ca să-i arate Pruncul-minune… Acesta era roz, vioi şi dolofan. Era frumos! Mişca viguros din mânuţe şi din picioruşe, plângând cu un glas dulce care semăna cu scâncetul mieluţului de lângă el care, auzind glăsciorul copilului, într-adevăr, i-a răspuns imediat cu nişte sunete asemănătoare. Căpşorul bebeluşului este rotund şi blond, guriţa ca o cireaşă micuţă şi coaptă. Mama Sa se aplecă ţi-L sărută dulce pe căpşor şi pe piept, plângând şi zâmbind în acelaşi timp. De uimire, Iosif rămăsese parcă fără glas.
Naşterea aceasta prea puţin aşteptată în seara aceea a venit ca o surpriză ce s-a petrecut uluitor de repede, fără alte incidente, în afară de frigul nemilos care-i înconjura pe toţi. – Iosife, murmură Maria. Prorocirea făcută de Arhanghel s-a adeverit întocmai. Haide să-L oferim pe Pruncul Iisus Tatălui Ceresc care ni L-a dat cadou – şi în clipa aceea îşi ridică Odrasla spre cer, adăugând: Iată-mă, o Doamne… Vreau să-ţi spun că sunt gata să-Ţi împlinesc voinţa… Şi eu, Maria, şi soţul meu Iosif, şi El, micuţul nostru Iisus… Iată-ne acum suntem cu toţii ai Tăi; suntem servii Tăi, Doamne. Pe Tine Te vom sluji şi fii cu noi! Binecuvintează-ni-L pe micuţul Iisus! Spunând aceasta, ea făcu o plecăciue adâncă, apoi i se adresă lui Iosif: Vino, Iosife, ia-L şi ţine-L! – şi îi oferi Pruncul în braţe.
Pentru câteva momente, Iosif se zăpăci de tot.
– Eu? bâigui el. Dar eu nu… Eu nici nu merit să-L ating căci ştiu bine Cine este…
Maria insistă:
– Ba da, Iosif. Tu meriţi aceasta pe deplin. Nimeni nu merită mai mult decât tine. Ia-L şi ţine-L, te rog, până găsesc niscaiva scutece, căci nu prea avem în ce-L înveli… Îţi mulţumesc.
Iosif luă Pruncul cu mâinile vibrând de emoţie, în timp ce micuţul Iisus începu deodată să tremure şi să ţipe din răsputeri din cauza frigului. Dădea viguros din mânuţe şi din picioruşe. Fumul din încăpere se îngroşase şi îl făcu să tuşească. Tusea se repetă şi Îl cuprinse din ce în ce mai tare, iar părinţii se speriară amândoi. Micuţa Fiinţă de-abia venise pe lume – şi în această lume teribilă găsise nişte condiţii ostile, cu totul neprimitoare, care-L făcură să sufere încă din primele momente.
La început, Iosif nici nu ştiuse ce să facă, dar văzându-L cum tremură şi cum tuşeşte, el se aşeză pe podea, îşi dezveli cu iuţeală veşmintele de la sân şi-L strânse pe micuţ la pieptu-i gol, lipindu-L de piele, lângă inimă, să-L încălzească. Se aplecă mult deasupra Lui să-I facă paravan cu tot trupul. Atunci izbucni în lacrimi şi, cuprins de emoţie, strigă: „O, Doamne Dumnezeul meu! O, Doamne, ajută-ne! Ajută-ne, Iahve, Părintele nostru, Te rog, Te rugăm eu şi Maria… Ajută-ne!” Şi zicând acestea Îi sărută bebeluşului căpşorul, mânuţele tremurânde, umeraşii, picioruşele reci ca gheaţa, suflând lung, de mai multe ori, aer cald peste ele şi sărutându-le din nou, iar şi iar. Focul aproape că s-a stins, iar vântul sufla acum din ce în ce mai furios şi mai rece, stârnit parcă de duhuri potrivnice acestui moment binecuvântat.
Căutând un loc ferit de curent, Iosif se ridică repede în picioare şi se strecură cu abilitate între trupul măgăruşului şi al boului, unde curentul nu mai părea atât de puternic, acoperind mai bine Pruncul. Spre deosebire de gesturile rapide, foarte grăbite, aproape disperate, ale lui Iosif, care se zăpăcise cu totul, Maria, dovedindu-se mai tare şi mai calmă, dar cu mişcări încete de lăuză, deschise cufăraşul în care se aflau numai câteva albituri, încălzi scutecele la jarul rămas nestins şi veni să-şi învălui Pruncuţul în scutece calde.
Privindu-şi cu aceeaşi dulce blândeţe bărbatul, ea îl întrebă:
– Unde-L punem acum? Nu ştiu unde să-L aşez.
Iosif privi descumpănit împrejur, împinse animalele puţin la o parte şi răspunse:
– Uite, până te schimbi tu, eu Îl pun în iesle, aici între paie… Uite-aici, Maria, sub respiraţia caldă a boului. E un locşor care pare mai cald decât în altă parte.
Pentru câteva momente, copilaşul fu aşezat în fundul ieslei, între paie. Câteva fire îi înţepau faţa şi micul Iisus începu din nou să plângă. Mama veni repede lângă El şi-L luă la sân unde Pruncuţul descoperi pentru prima dată izvorul laptelui matern, iar Iosif se întoarse la foc şi-l reînsufleţi. Maria îşi legăna uşor Odrasla care, dând din nou de căldură, căscă pentru câteva clipite, apoi adormi imediat. Cu El în braţe, tânăra Mamă se duse din nou la iesle să-L culce.
– Iosife, te rog înveleşte-L cu mantaua mea, zise Maria.
– Bine, dar ţie o să-ţi fie frig.
– O, asta nu mai contează. Mantaua mea e moale şi caldă, iar mie nu-mi mai este atât de frig. Copilul nu trebuie să sufere.. Poftim, ia-o…
Iosif împături mantaua Mariei în două şi-L acoperi bine pe micuţul Iisus aranjându-L din nou în iesle, unde acum părea că se simte în deplin confort. Micuţul se cufundă imediat într-un somn adânc, în timp ce ambii părinţi îngenuncheară lângă iesle şi adresară lui Dumezeu o lungă rugăciune de mulţumire, de data aceasta în gând. După rugăciune, Iosif o cuprinse pe Maria după umeri să o încălzească. Vântul afară se mai potolise. Cocoşii trâmbiţau miezul nopţii şi începutul primei zile când Mântuitorul S-a întrupat pe planeta Terra, venind din slăvile universului într-o umilinţă de nedescris, să ia chip de Om şi să se jertfească pentru omenire, chiar dacă era întruparea lui Dumnezeu însuşi. Luna, care intrase în nori, şi-a arătat din nou rotundul ei plin de lumină. Părinţii priveau fascinaţi la Pruncul adormit în iesle, pe chipul căruia apăruse un zâmbet divin. Nici nu le venea să creadă cât de frumos este. Deodată afară, în apropierea uşii, se auziră voci de bărbaţi şi behăitul unei oi. Erau păstorii care, anunţaţi de un Înger, veniseră să aducă primele daruri noului Împărat al omenirii şi să I se închine.
–––––––––
Cristian Petru BĂLAN
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România
și al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte
Glen Ellyn, Illinois, SUA
24 Decembrie 2021