Olimpia MUREȘAN: Steaua cântecului popular maramureșean, Nicolae Sabău din Cicârlău a plecat…

Steaua cântecului popular maramureșean-NICOLAE SABĂU-din CICÂRLĂU-a plecat dintre noi din corpul fizic, s-a dus să cânte printre stele, el fiind una dintre ele.

Născut în anul 1929, avea 91 de ani când inima lui s-a oprit, dar nu s-au oprit cântecele sale care continuă să încânte sufletele noastre.

Casa artistului din Cicârlău-a fost transformată în muzeu încă din timpul vieții cântărețului; a ajutat foarte mult pe tinerii interpreți de muzică populară ca să fie apreciată muzica populară maramureșeană.

Primele cântece le-a cules din satul natal, îi plăcea să cânte de mic-la biserică era impresionat de sonoritatea cuvintelor, mai apoi la liceul din Baia Mare „Gheorghe Șincai face parte din corul liceului; părinții lui nu l-au sprijinit în această „aplecare” a lui spre muzică-(povestește într-o carte autobiografică) fiind de părere că din muzică nu se poate trăi și că trebuie să-și aleagă o meserie serioasă; contrar acestor păreri Nicolae Sabău își urmează drumul care-l duce spre succes.

Mare patriot fiind- a înființat un festival concurs la Cicârlău, la el acasă -cu numele de „Alină-te dor, alină”-iar premianții concursului primeau drept premii animale de casă sau păsări și celebrul „măgăruș”-primea vizitatorii fiind înconjurat de tricolorul românesc la gât sau la brâu ca un adevărat ambasador al cântecului popular românesc.

Acum doi sau trei ani-fără a-și anunța prezența –artistul Nicolae Sabău vine la o ședință a Ligii Scriitorilor Români care se ținea în sala mare a Bibliotecii Județene din Baia Mare-prilej cu care ne-a încântat cu povestirile sale despre experiențele trecute în turneele din țară și din străinătate, tot felul de întâmplări hazlii, a mai povestit și despre familia lui din prima copilărie-erau nouă frați și destul de săraci, la biserică cânta pricesne-încântat de ecoul cuvintelor.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Steaua cântecului popular maramureșean, Nicolae Sabău din Cicârlău a plecat…” →

Al. Florin ȚENE: Urmele veacurilor spre Anul Nou

Urmele veacurilor spre Anul Nou

Croncăne veacurile prin ziduri coşcovite,

Străzile s-au aruncat într-un cavou

Să-şi spele uitarea încărcată de zile pătimite

Crăpate de atâta mers spre Anul Nou.

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în timp a căpătat elan

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege întruchiparea în Noul An.

Pescăruşii aduc în cioc un spic de soare

Şi marea urcă până în tablou.

Eu îmi caut aleasa rătăcind pe cărare

iubirea ce intră în Anul Nou.

In această zi Dumnezeu a împărțit bucăţi din El,

Poeme să le-nţelegem într-un ceas uman,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului rebel,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de Noul An..

Femeia în alb a trecut nevăzută

Şi marea o urmăreşte la rondou,

Mă doare amintirea în clipa absolută

Navigând pe cer spre Anul Nou.

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas contemporan,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti în Noul An.

Croncăne veacurile în burg fără temei

Pe marginea mării odihnită sub chilă,

Gândul se face crin pe pulpe de femei

În corabia legănată de veacuri şi umilă

În faţa orizontului albastru în ritm de bolerou

Când intrăm cu toții în Anul Nou.

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

Cum mielul intră în oaie de frică spontan

Și tăcerea se răscolește în sufletul din noi

Aşa cum va fi bucuria în Noul An.

Catargul are frați ciopliți în chilă

el zăcând aruncat pe un platou

își aduce aminte c-a fost arbore tăiat fără milă

Acum în prag de Anul Nou.

—————————–

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

„Voi n-aţi stat cu noi în celule

Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători.

Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez.

Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată,

cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An,

pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică.

Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa.

Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul.

Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste” →

Tudor PETCU: Sâmbăta de Sus – o binecuvântare dată de Dumnezeu României

Deseori, am auzit spunându-se despre ţara noastră că ar fi Grădina Maicii Domnului, ceea ce ar trebui poate să ne determine cel puţin pe unii dintre noi sa reflectăm mai bine asupra acestei problematici şi aspura Nevăzutului care caracterizează România în substanţa sa. Orice colţ de pământ are în spate o istorie care şi-a lăsat o anumită amprentă, care i-a lăsat drept moştenire o serie de particularităţi şi caracteristici, care, desigur, o dată cu trecerea timpului au cunoscut şi nişte modificări. Evident, istoria face ca populaţiile şi popoarele să difere net unele de celelalte, să aibă fiecare un anumit specific luat ca generic. Însă în interiorul acestui specific în calitate de generic se află extrem de multe particule elementare şi nebănuite pe care mintea cu toată puterea ei logică şi cognitivă nu le-ar putea defini. Una din aceste particule este exact Nevăzutul la care am făcut referire încă de la început, Nevăzutul în sine reprezentând cu totul altceva decât ceea ce cunoaştem despre o ţară în lumina lucrurilor care s-au întâmplat în plan concret. Nevăzutul cuprinde chipul serafimic ce se manifistă în condiţia suavă a transformărilor spirituale pe care o ţară sau alta le-a cunoscut. Adică, vorbim de istoria popoarelor scrisă în proiecte culturale şi mai cu seamă în acele proiecte propuse pentru Nemurire, cum a fost cazul creatorilor sau al misticilor care l-au înţeles pe Dumnezeu pentru că ei înşişi au fost în stare sa se desăvârşească în calitate de duhuri.

România s-a bucurat întru totul de binecuvântarea acestui Nevăzut pe care noi avem datoria să-l descoperim de fiecare dată într-o lumină nouă sau să îl aducem în actualitate. Poate de aceea, unul din marii sfinţi ai poporului român, Ioan Iacob Hozevitul, spunea că niciodată nu trebuie să uităm ce stă în spatele nostru, pentru că dacă nu ştim ce stă în spatele nostru nu ştim cine suntem în prezent şi nu vom şti încotro să mergem în viitor. Revenind la Nevăzutul care ontologic oferă ţării noastre o cu totul altă dimensiune decât cea dată de planul socio-politic, ar trebui să avem în vedere trei factori determinanţi: jertfa pentru creaţie, păstrarea tradiţiilor în faţa atacurilor invadatorilor şi mai ales rezistenţa creştină sau martirajul creştin care s-a manifestat cel mai puternic în anii de represiune comunistă. Astfel, înţelegem că România în perioada comunistă nu a fost doar o ţară comunistă sau o republică socialistă aşa cum părea la prima vedere, ci mai mult decât atât era acea Biserică din catacombe prin samuraii lui Hristos care nu ar fi acceptat niciodată să facă vreun compromis cu Cerul.

Ajungând în acest punct al discuţiei, una care încearcă să surpindă ţara noastră prin prisma destinului ei spiritual, şi prea puţin imperial sau imperialist, am putea să ne aducem aminte şi de locurile unde s-a scris istoria sfinţeniei sau a Duhului Sfânt. Unul dintre aceste locuri se găseşte la Sâmbăta de Sus, atât de cunoscută datorită sfinţilor Martiri Brâncoveni pentru care păstrarea demnă a credinţei a fost mult mai importantă decât propria viaţă.

Sâmbăta de Sus, un colţ al României unde zbuciumul epocii comuniste a fost înfrânt sau întrerupt ca urmare a rezistenţei din Munţii Făgăraş, a cărei amintire ar trebui să contribuie mereu la starea de trezire a conştiinţei româneşti. Acolo, după cum a arătat şi Ion Gavrilă Ogoranu în cartea sa, brazii nu se frâng niciodată, oricât de mare ar fi ameninţarea. Rezistenţa de la Sâmbăta de Sus şi mişcarea spirituală condusă de Părintele Arsenie Boca au arătat că tot ceea ce este viu o dată şi o dată va trebui să moară, dar ceea ce este etern nu poate muri niciodată.

Dat fiind că tocmai am dus aminte de figura Părintelui Arsenie Boca, să ne amintim bunăoară autoritatea duhovnicească pe care a exercitat-o asupra credincioşilor din Ţara Făgăraşului, reprezentând pentru mulţi dintre ei un refugiu în primul rând moral care i-a ajutat în lupta pentru păstrarea demnităţii. Fără acea mişcare spirituală a Părintelui Arsenie Boca de care tocmai am făcut vorbire, poate nu ar fi existat niciodată suflul şi curajul ce au stat în spatele rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş.

De asemenea, în acel loc, Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca a cultivat o adevărată teologie duhovnicească care a marcat atâţia preoţi şi călugări ce au dat ulterior mărturie despre lecţiile divine învăţate de la Sfântul Ardealului. Teologia duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca nu trebuie înţeleasă nicidecum în sensul gândirii populare, cum a fost de exemplul cazul lui Continue reading „Tudor PETCU: Sâmbăta de Sus – o binecuvântare dată de Dumnezeu României” →

Cristina HOROTAN: Anul fără nume (poeme)

LEACUL LUI DUMNEZEU

Trimis-a Dumnezeu pe pământ, un răvaș
În care ne întreabă: „De ce atâta ură?”
Și cum se face oare, că în al Lui lăcaș
Vin atât de mulți oameni, numai de umplutură?

Și unde-și are locul a vieții mare carte,
Biblia și Scriptura, psalmii și rugăciunea?
Când noi, cităm cu patos din scrierile sacre,
Însă purtăm în inimi, nimic; doar goliciunea?

Ne naștem fiecare din mamă și din tată.
Și respirăm cu viață, același aer, toți.
Și bem aceeași apă, ce din pământ ni-i dată,
Însă unul cu altul, suntem niște netoți.

EL „fraților” ne zice, în cântările sale,
Și cum „unii pe alții” mereu „să ne iubim”,
Iar pentru noi se pare, că-s doar cuvinte goale,
Ce le spunem din gură, însă nu le simțim.

EL ne-a lăsat pământul și aerul și apa
Plante și animale, să ne putem hrăni,
Ne-a mai lăsat și minte, să ne conducem soarta,
Cu suflet ne-a-nzestrat, să ne putem iubi.

În vreme de restriște, EL a trimis potopul
Și s-a căit…caci omul, pe care-l zămisli
Era doar răutate….și-a gândit epilogul:
O mare-nvolburată, să-nece tot ce va găsi.

Se caută savantul care poate-o să poată
Să formuleze sincer, răspunsul așteptat.
Și-acela ști-va poate, că ura-i doar o boală
De care-ntreg pământul e astăzi infectat.

Ca-n orice pandemie, așteptăm vindecare,
Privind în continuare mult dincolo de noi;
Și numai Dumnezeu răspunde la-ntrebare:
„Oameni, iubiți-vă! Căci leacul sunteți voi!”

ZILE

Sunt zile cu paralizie
În care gândurile-mi fug
Cu o reală frenezie
Și nu apuc să le ajung.

Și se succed cu o viteză
De supersonic în vazduh
Într-o imensă antiteză
Cu-al penei mele pașnic duh.

Cu miile vin din neant
Și se așează nicăieri
Luând forma unui atlant
Iar lui versuri, nu poți să-i ceri.

Se duc poate la Dumnezeu
Și îi cer binecuvântarea
Să se întoarcă unde eu
Trimit prin rugăciuni, chemarea.

Și-a doua zi se-ntorc spășite,
Și se dispun în versuri calde
Mai calme și mai liniștite
Desenând cerului arcade.

Iar pana blândă le iubește
Scriindu-le cu măiestrie
Și conturează o poveste
Ce dăinui-va în vecie.

Nu pentru cei ce cu furie
Aruncă violent cuvinte;
Ci pentru-ai mei copii, ce vie,
Mă pot păstra mereu în minte.

ANUL FĂRĂ NUME

Anul acesta infernal, lipsit de orice eleganță
A început monumental, cu așezarea în balanță
A celor mai crunte coșmaruri, care-au bântuit omenirea
Cu boală și triste finaluri, cu renunțarea…cu amintirea.

Anul acesta fără noimă, a urmărit să ne arate
Că nu putem trăi la normă și că suntem plini de păcate.
Că nu suntem stăpânii lumii, că nici pe noi nu ne avem
Că noi, nerecunoscatorii, suntem al Terrei viu edem.

Anul acesta blestemat, a aruncat pe noi o stigmă
A unui trup ce-i condamnat, la boala care ne indignă.
Raționate au fost toate, și aerul și libertatea
Și nici acum n-am acceptat, ce șubredă ni-i sănătatea.

Anul acesta caraghios, a insistat să pună-n scenă,
Scenarii scrise-atât de prost, scenarii de telenovelă.
Povești absurde cu goblini, într-o regizare mizeră,
Cu public veșnic ahtiat, de fantezii de litieră.

Anul acesta belicos, ne-a arătat cu nonșalanță
Cum cel în care am crezut, ne-a înjunghiat cu prestanță
Și urmărindu-și interesul, ne-a „iubit” cu-atâta constanță
Iar la final, ca pe o boală, ne-a pus la oarece distanță.

Anul acesta negreșit, este speranța noastră vie,
Că-n viitor vom fi pornit spre altfel de filozofie:
A dragostei pentru aproape, pentru natură, pentru sine,
Iar lecția Pământului, prea drept și prea legitim vine.

Anul acesta lasă-n noi, proeminente, adânci urme,
Și orgoliul nostru de „zeu” se risipește-n marea lume.
Înțelegând într-un final, de ce a trebuit să-ndure
Calvarul fără de egal, adus de anul fără nume.

RAȚIUNE / SIMȚIRE

De l’a’nceputul cel dintâi
Și rațiunea și simțirea
Se luptă fără căpătâi,
Care să prindă nemurirea?

Și-n fiecare zi, în noi
Se dau războaie sângeroase
Cu arme dure, vechi sau noi
Din teacă, pentru luptă scoase.

Și toată viața noastră, tristă
Sau veselă, sau cum va fi
Nu își dau rând să contrazică
Ideea spusă mai întâi.

Când rațiunea, calculată-i
În orice zice și-n ce face,
Simțirea e o sclavă blândă
Ce sufletulu-i face pace.

Când rațiunea strigă tare
Din toți rărunchii, s-o auzi,
Simțirea, mută se preface
De parcă-i numai pentru surzi.

Când rațiunea folosește
Cuvinte mai iuți sau mai blânde,
Simțirea suflet irosește
Pentru ideile flămânde.

Și ani din viață ne-ntrebăm
Cui oare sa îi dăm crezare?
Celei dintâi, care-i taifun?
Sau celei ce-i apus de soare?

Ne putem întreba oricât,
Răspunsul este numai unul:
Nu este-un absolut acut
Care să definească omul.

Ar fi prea trist să se perinde
Prin lume, cei lipsiți de suflet,
Și-ncurajați de rațiune
Să nimicească tot, cu zâmbet.

Caci rațiunea și simțirea
Sunt ale noastre yin și yang
Scrise genetic în omenirea
Ce s-a născut după Big Bang.

CUVÂNTUL

De multe ori, tăcerea e de aur,
De și mai multe ori, cuvintele sunt plumb.
Dar cum să-ți refuzi tu, să dai dintr-un tezaur
De plumburi care-apasă, nervul tău de grumb?

Cum să-mi cinstești adesea, fărâma de onoare
Pe care-n lupte grele, am cutezat s-o apăr
Când întreg val-vartejul, avea să îmi omoare
Încrederea și cinstea, schimbate într-un jneapăr?

Cuvintele-ți robuste, lipsite de finețe
S-au adunat în mine, și-au construit un zid
Și poate că atunci, crezut-ai că-i justețe
Să-mi transformi paradisul, într-un deșert arid.

Știai că licuriciul, o insectă banală
Chiar insignifiantă în luminoasa zi,
Devine-n intuneric o forță colosală
Ce poate să-ți transforme noaptea neagră în zi?

De-l calci în miezul zilei și îi curmi existența
Tu însuți îți asiguri un tenebros etern
Deși în miezul nopții-i vei căuta prezența
Dar el ucis va fi fost, iar tu..într-un infern.

Știai că e mai bine să invocăm tăcerea
Atunci când curg în minte cuvinte dureroase,
Și că indiscutabil, când ele sunt ca fierea
Le înfrânăm din fașă, să nu fie hidoase?

Reține că în lume, întâi a fost Cuvântul
Și nu uita că are puterea magistrală
De a dezintegra, fără nici o sfială
Ca un potop….și omul… și pământul.

JUDECĂTORI

Sunteți marii judecatori
Ai altora, dar nu ai voștri
Și judecați adeseori
Ca niște dumnezei iluștri.

Sunteți atât de îngâmfați
Și nu gândiți când se impune.
De sunt prieteni sau sunt frați
Îi ponegriți mai cu asprime.

Și când în vremurile grele,
Ți-au fost și mama, dar și tata
Ați uneltit trădări obscene
Încă o dată și-ncă-o dată.

Când ei sunt una cu pământul
Și să trăiască nu mai vor,
Ar trebui să spui cuvântul
Care să-i țină-n lumea lor.

Dar furibunda ta trufie,
Profunda mediocritate,
Face ca nimic să nu fie
Măcar aproape de dreptate.

De judecat, oricine poate
De la cel mic pân’ la cel mare
Și se transformă în timp, toate
Într-un compendiu de trădare.

Sunteți marii judecători
Ai unei lumi ce-n adormire
Permite marilor orori
Să saboteze-ntreaga fire.

OAMENI DE ONOARE

Am întâlnit în anii vieții
Atâția oameni pe cărare
Însă dintre aceștia, doar…
Puțini sunt cei ce au onoare.

Am cunoscut atâtea fețe
Mai triste sau mai zâmbitoare
Și sufletu-a-nceput să-nvețe
Că doar puține-s de onoare.

Am ascultat atâtea glasuri
Mai stinse, mai răsunătoare
Dar la refrenul unor versuri
Puține-au sunat cu onoare.

Am strâns cu drag atâtea mâini
Mai fine sau mai protectoare
Și multe mi-au lăsat ruini
Fiindcă puține-s de onoare.

M-am uitat în atâția ochi
Cu priviri blânde, iscoditoare
Dar din așa multe perechi,
Puține-au arătat onoare.

Am iubit oameni, cu avânt
În orice fel de-mprejurare
Am înțeles că-i doar cuvânt
Să poți să spui că ai onoare.

Și după ani, m-am regăsit
Printre nisipuri mișcătoare
Și mulți din cei ce i-am iubit
Mi-au arătat că n-au onoare.

***
Am învățat într-un târziu,
Că nu toți cei ce-ți dau târcoale
Și-arată-un suflet străveziu,
Sunt aurore boreale…
Însă ciudat, când e prea greu
Și-mi pare că nu am scăpare,
Trimiși numai de Dumnezeu
Apar în cruntul apogeu,
Ce-i ce îmi sunt raze de soare:
Adevărații oameni de onoare.

Continue reading „Cristina HOROTAN: Anul fără nume (poeme)” →

Prodromos BELE: Noul An cu Pocăință

Doamne ajută,

Dragii mei părinți, frați și surori în Domnul,

Acum, când fiecare dintre noi își face socotelile pentru a păși, din mila lui Dumnezeu, într-un alt an, ne alăturăm și noi obștii creștine și vă rugăm să ne iertați pentru toate vorbele, faptele sau intențiile smintitoare, săvârșite fără intenție și care ne aparțin.

Știm că omul este neputincios, doar atunci când este singur (fără Dumnezeu) – atunci când se încredere în propriile forțe, în inteligență, în știință etc. Din păcate această stare ne-a fost mai la îndemână multora dintre noi, … și de multe ori L-am neglijat, L-am uitat, sau L-am alungat pe Bunul Dumnezeu din viața noastră.

Dumnezeu însă, care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”, lucrează atât de frumos, tocmai prin potrivnici Lui! (vorba părintelui Arsenie Papacioc: „ce ne-am face fără dracu?”).

Toate aceste pretexte, constrângeri, restricți, pedepse sau chiar uciderea trupului, (îngăduite de Dumnezeu -Tatăl nostru), ne sunt de folos, ne apropie mai mult de El. Acestea fac (fie că vrem sau nu vrem):

*-* să trăim un „an nou” în fiecare zi;

*-* în fiecare zi să ne facem socoteala pentru următoarea zi;

*-* să ne străduim să fim mai buni decât am fost ieri, atât față de semenii noștri cât și față de Dumnezeu;

*-* să fim pregătiți a lua cu asalt Împărăția lui Dumnezeu atunci când se va spune „START” (vino suflete drag la Acasă).

În Anul nou (care începe pe 1 ianuarie), rugăm pe Bunul Dumnezeu, să vă împlinească toate lipsurile și golurile spre a-L cunoaște mai bine, a-L iubi mai mult și a-L vedea în fiecare semen al nostru pe El, …, pe Dumnezeu -Tatăl nostru.

Să avem starea cea bună, (împreună cu Dumnezeu):

*-* să spunem DA atunci când este Da și Nu, atunci când este Nu;

*-* să spunem binelui Bine și răului Rău;

*-* să fim statornici în credința ortodoxă, singura mântuitoare;

*-* să nu ne fie frică de nimeni și de nimic, decât de păcat (spre care suntem împinși sau pe care îl facem benevol), care ne îndepărtează de Dumnezeu.

Iar dacă totuși am căzut, Dumnezeu ne-a dat ce-a mai frumoasă și puternică „armă”: *POCĂINȚA*, cu care putem învinge; ne putem ridica din orice cădere. Putem cuceri „cetatea cerească”.

Aceasta este Anul nou.

POCĂINȚA=ANUL NOU!!!

Continue reading „Prodromos BELE: Noul An cu Pocăință” →