Flora Mărgărit STĂNESCU: Necazuri înnotătoare

Schiță – satirică-

(Ce ar fi viața noastră dacă ne-am pierde total simțul umorului?)

Un inspector financiar intră într-un restaurant pe care-l suspecta de ceva timp de unele nereguli. Se așezase la masă, aștepta deja de un sfert de oră, iar ospătarii spuneau bancuri undeva într-un separeu, după cortină. Răsfoia o revistă pe care o citise și recitise dar, nici un ospătar nu se sinchisea de el. Un om beat criță vine și se așează la masa lui, neinvitat.

B- Mă nene, eu când vreau să citesc, stau acasă și mă așez în pat și știi ceva? Numaidecât mă ia somnul.

I – Da? Și ? Uite că pe mine nu mă ia somnul.

B – Aha, d-aia-ți pierzi timpul pe aici, sau vrei să agăți pe cineva ?

I- Da, vreau să-l agăț pe chelner, că-l aștept cam de mult…

B – Aoleuuu! Bre, mata ești din ăiaaa…

I – Dumneata de ce bei așa mult ? Uite în ce hal ești…

B – Eu beau…fiindcă am necazuri, da, am multe necazuri…

I – Și cum te ajută băutura ?

B – Păi, la început le înecam în băutură și scăpam.

I – Și acum ?

B -Acum afurisitele ce crezi? Au învățat să înnoate, ba mai mult au scos și pui…

Eu sunt ocupat pe aici și de fapt, nevasta mea face puii, acasă. Mie, mi-e necaz că nu știu cu cine-i face, să-i cer pensie alimentară, să-mi pice și mie ceva, dacă tot cresc în grădina mea…nu ?

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Necazuri înnotătoare” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Întâiul cuvânt ţi se cuvine Ţie FEMEIE !

Întâiul cuvânt ţi se cuvine Ţie FEMEIE venerată,

Nălbit din fuiorul gândului, ţesut din curcubee,

Torent de mângâieri ţi-e Dorul, brodat în epopee,

Âst anotimp ţi-e conferit de Maica Preacurată,

Iubirii tale înflăcărate- dalb suspin de Dulcinee.

Miracolul e fiinţa ta sublimă, vibrând în nemurire,

Albastrul cerului de sus ţi se pogoară-n suflet,

Răsfrângeri de-mpliniri, desprinse dintre astre,

Te-a încununat soarta, Destin de neţărmurire,

Izvor cascadei limpezi ţi-e tainicul tău umblet,

Enigma ta s-aprinde nemărginirilor albastre!

Tuturor Fecioarelor, Femeilor, Mamelor cu plecăciune și bucurie,

Gheorghe Constantin Nistoroiu

1 Martie 2020

Al. Florin ŢENE: La 15 martie se împlinesc 80 de ani de la urcarea la cer a lui Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu, cunoscut în viața publică sub numele Nae Ionescu, s-a născut la 16 iunie 1890 la Brăila, decedând la 15 martie 1940 la București. Profesorul și jurnalistul Nae Ionescu a decedat înainte de a împlini vârsta de cinzeci de ani. a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

Moartea lui neverosimilă și neașteptată, pune în discuție problema de la noi, privind moartea premature a unor personalități înainte de a-și împlini opera: Eminescu, Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau, Nichita Stănescu, Gib I.Mihăescu, Panait Istrati și mulți alții.

Cu dispariția lui Nae Ionescu ia sfârșit cea mai patetică existență, originală, mai interesantă istorie a intelectualității românești. Regretatul profesor și ziarist, profesor de vocație și ziarist de rasă dotat cu mare talent, a avut sentimentul marei aventuri și resursele de toate felurile pentru a se servi într-un cip impresionant.

Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile liceale la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naște în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în țară în 1919 dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.

Este cunoscut și pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea. Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția Funcțiunea epistemologică a iubirii.

Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.

Nu de puține ori, la cursurile lui Nae Ionescu spunea: Omul este singurul animal care se poate rata.

Biografia sa este legată de două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia (azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu) și „Vila de la Băneasa” (azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București). Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui N. Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu. Între 1911–1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici. În perioada 1919–1925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian.

În 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.

Din mai 1926 Nae Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.

La întâlnirile cu prietenii Nae Ionescu excela în aforisme.Printre acestea este și acesta : Exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial și de proşti.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: La 15 martie se împlinesc 80 de ani de la urcarea la cer a lui Nae Ionescu” →

Alexandrina TULICS: Chiar vine?

Chiar vine ?

Gureşe, nevoie mare,

Aciuite-n crengi sărace
Păsări mici, gălăgioase,
Programeaz-o primăvară,
prin resturile de zăpadă şi băltoace.
Parcă se pun de acord,
Când deodată: sfârrr! În pom, iară în apă,
iară-n pom, ‘ngrămădite, stau în stol.
– Cică, n-ar veni de-acuma!
Se trezeşte,spunând, una.
– Da,mai taci! De unde ştii?
N-ai văzut, tu, muguri vii?
N-ai văzut raza luminii
Încălzind brazda grădinii?
N-ai văzut şi-alte surate,
Cum se-ndeamnă pe-nserate,
´N triluri, ‘nalte, fericite?
Şi nu mai stau zgribulite?
– Vine, vine-aici, la noi!
Se aude-un piţigoi.
Şi un mentor, guguştiuc;
Cântă rar: „Mă duc, mă duc…”
Gândăcei se mişcă-n soare,
O albină, pe o floare,
Caută cu sârg s-adune,
Dulce,s-aibe fapte bune.
E-o suflare, dulce,caldă,
Soarele pe toţi îi scaldă,
Copiii se joacă-afară.
‘N grădini, oamenii muncesc.
Bucuroşi,se pregătesc.
Din înalt, lumina cade,
Pe pământ, s-aducă roade,
Înspre cer, un cântecel:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt, Emanuel.”

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

1 Martie 2020

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: De vorbă cu domnul prof.univ.dr. Liviu Antonesei – scriitor

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Sunteți deja un scriitor consacrat, ați scris volume științifice, eseuri, proză și versuri. Ați ocupat funcții de conducere în numeroase reviste literare românești… Ce nu se știe despre dumneavoastră sau ce este mai puțin cunoscut despre omul Liviu Antonesei?

Liviu ANTONESEI: Întrebarea surprinde bine relativa popularitate de care mă bucur în viața publică și direcțiile, poate prea multe, spre care merge interesul meu. În general, cred că se știu cam toate lucrurile care contează pentru suprafața ființei. Dacă mergem mai înăuntru, de bună seamă că nu se vede cît costă toate acestea, nu se vede nici consumul de energie – slavă Domnului, cred că am venit în această lume cu un surplus energetic! – nici faptul că, structural, sînt un om introvertit. Din fericire, sînt și unul cordial, empatic, interesat de lume și de ceilalți locuitori ai acesteia, oameni, plante, animale, cum spunea o enumerare dintr-un joc din copilărie. Pe deasupra, sînt și un om foarte curios în mai toate privințele, iar aceste două trăsături au condus cumva la redefinirea mea în direcția unui oarecare echilibru între intro și extraversiune. Însă unul precar, uneori îmi vine să-mi iau lumea în cap și cîteodată mi-o și iau, mă ascund, mă retrag la umbră o vreme…

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce faceți atunci când nu scrieți?

Liviu ANTONESEI: Cum se vede și din pasajul anterior, fac de fapt o mulțime de lucruri, mă plimb, călătoresc, ascult muzică, mă întâlnesc cu prietenii și încă punem lumea la cale. Dar mai ales, citesc. De la 4-5 ani, de când bunica Ruxandra m-a învățat să citesc și să scriu, pe Biblia ei în format mic, adusă de tata din război, nu mă opresc din citit. De vreo cîteva decenii, și din recitit. Din fericire, pot citi și cînd fac alte lucruri, ascult muzică în vreme ce citesc, călătoresc cu un bagaj format în mare parte din cărți. În ultimii ani, m-am obișnuit să citesc și formate electronice și car mai multe cărți în laptop decît în rucsac!

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, „ingredientele” cheie pentru o carte reușită?

Liviu ANTONESEI: Voi vorbi din experiența mea de cititor, oricum am citit de cîteva mii de ori mai multe cărți decât am scris! În primul rând, o carte trebuie să fie rotundă, autosuficientă, să nu simți că lipsește ceva sau că are burți. În al doilea rând, să nu rateze finalul, finis coronat opus nu-i vorbă în vânt. Finalul poate rămâne deschis, dar nu trebuie ratat. În al treilea rând, o carte nu trebuie să fie contradictorie decît dacă contradicția e un efect premeditat. În sfîrșit, deși probabil nu mai sînt și alte condiții, să fie suficient de originală ca temă, viziune etc. ca să nu ai senzația că ai mai citit-o! Sînt autori care se repetă, sînt autori influentati prea mult de alții fără ca măcar să-și dea seama. Cititorul experimentat observă asemenea lucruri.

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce cărți citiți? Ce aveți în vedere atunci când alegeți să citiți o carte?

Liviu ANTONESEI: Citesc enorm și foarte diversificat. Citesc noile cărți ale autorilor români la care m-am oprit, inclusiv ale celor din generația mea și cele de după mine. Dar sînt foarte atent și la noii veniți, iar faptul că vin mulți și unii foarte buni mă reconfortează, nu am senzația că literatura se va termina cu mine. Dar mă interesează și ce se întîmplă de vreo trei decenii și în literatura din domeniul științelor antropologice de la noi, unde constat un salt spectaculos, îndesobi în ceea ce privește abordarea mentalităților și imaginarelor sociale, dar și cercetările socio-politilogice. Încerc să înțeleg, pe cît îmi este posibil, cum e lumea în care trăim și spre ce ne îndreptăm. Și pentru că vorbeam de recitiri… În ultimii cinci-șase ani, am recitit cam toată marea proză anglo-saxonă modernă și am citit ce nu citisem încă. I-am recitit pe clasicii ruși, mergând la zi, pentru că există o extraordinară literatură rusă contemporană. Prin asociere cumva, am trecut prin literatura polonă, cehă, balcanică. Acum recitesc proza modernă și contemporană franceză și mă gândesc deja la cea de limbă spaniolă, ceea ce înseamnă și fabuloasa proză sud-americană… Să am eu vreme înainte, că de citit și recitit există pentru multe vieți!

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Care este cea mai mare încercare prin care ați trecut ca scriitor și cum ați depășit-o?

Liviu ANTONESEI: Cea mai mare încercare, pe care din păcate nu am depășit-o este cea a romanului. Am în cap subiectele destul de elaborate pentru cinci, poate șase romane. Acum vreo cinci ani, într-o primăvară, am scris destul de repede patru capitole dintr-unul. Am și publicat un capitol într-o revistă, ca să-mi fie rușine să nu merg pînă la capăt. Ei bine, pe cînd scriam destul de vioi, a venit sesiunea de vară, aveam sute de teze de citit, corectat, notat, a devenit imposibil să fac ambele lucruri. M-am oprit din scris cu gîndul să mă reapuc de roman la sfârșitul sesiunii. Din punctul acesta de vedere, aș spune că sesiunea nu s-a terminat nici acum! Nu știu ce va fi…

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Cum credeți că s-a transformat literatura românească după perioada comunistă?

Liviu ANTONESEI: Dispariția cenzurii și a îndrumării ideologice a literaturii și culturii în general au adus câștiguri fabuloase pentru scriitori. Sigur, poezia reușea să se miște mai liber și în timpul comunismului, datorită sugestiilor șoptite și aluziilor pe care pe putea practica. Dar pentru proză, eseu și literatura de idei cele două dispariții au fost esențiale, au însemnat extinderea tematicii, afirmarea viziunilor personale și descătușare stilistică. Prin 2010 am ținut prima oară, la Tîrgu Mureș, conferința „Un popor de seherezade”. Explozia genurilor narative după 1990, în care mă ocupam nu doar de proză, ci și de teatru și film. Este fenomenul cel mai spectaculos din ultimele trei decenii. De atunci, am ținut conferința asta, mereu adusă la zi, la Iași, București, Bruxelles, Londra, Munchen etc. Cred că prima versiune și cea de la Munchen mai pot fi încă văzute pe internet.

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce părere aveți despre scriitorii de astăzi?

Liviu ANTONESEI: Cum am spus că urmăresc noile apariții și ale consacraților și ale nou-veniților, e limpede că îi socotesc scriitori cel puțin interesanți, unii se dovedesc foarte buni, uneori excepționali. Sigur, nu reușesc să urmăresc totul, dar sînt receptiv la sugestii. Pentru economie de energie și de timp mi-am făcut un mic sistem de uz personal. Dacă primele 3-5 texte dintr-un volum de poezie nu-mi spun nimic, nu merg mai departe. În cazul prozei, eseului, literaturii de idei, am nevoie de lectura a 10-20 de pagini pentru a mă lămuri, dar nu sînt dogmatic, știu că unele cărți încep greu, dar apoi își dau drumul.

Redacția revistei „SOLITUDINEA”: Ce sugestii aveți pentru tinerii scriitori?

Liviu ANTONESEI: Singura sugestie globală pe care o pot formula este să nu se lase în niciun chip dacă într-adevăr cred în destinul lor de scriitori, indiferent de cîte obstacole, externe sau interne, le apar în față. Să facă orice pentru promovarea scrisului lor, cu excepția faptelor care trec dincolo de moralitatea publică. În rest, s-a întâmplat să fac sugestii punctuale, legate de manuscrise care mi-au fost supuse atenției, de poezii primite pentru pagina săptămânală de pe blogul Cercul Poeților Apăruți. Continue reading „Alexandru-Eusebiu CIOBANU: De vorbă cu domnul prof.univ.dr. Liviu Antonesei – scriitor” →