Vasile COMAN: Şi îngerii plâng…

Şi îngerii plâng…
În umbre se frâng
Şi urlă în nopți de durere,
N-au lacrimi destule
Când moartea o cere
Şi-adună doar poze-n albume…

Când îngerul urlă durerea,
În cer se-aude cum
tună,
N-au lacrimi destule precum le e vrerea
Şi roua din flori o adună…

Şi tremur de frică
În ploi blestemate
Confuz, la cer mă ridică
M-aplec către moarte
Sărut crucea mică,
Iar cerul e atât de aproape…

Simt lacrimi…durere
Pe cruce e scris încă un nume
Un înger căzut…
În lume va piere
Doar trupu-i cenuşă-n mormânt…

Şi lacrimi pentru a plânge n-am destule…
Mărşăluim îngenuncheați prin lume…

26 februarie 2019, București

——————————–

Vasile COMAN

 

Alexandra GĂLUȘCĂ: Primăvara amintirilor prin parc

Primăvara amintirilor prin parc

 

În Parc primăvara se pierde pe alei,
Ceasul l-a încarcat în culori de flori,
A înverzit ce mai ieri sclipea-n polei,
Magnoliile înflorite zâmbesc din zori,

Împartăşesc cu tine bucuria primăverii,
Cu fluturii pe gene şi diamante-n privire,
Îți scriu de pe banca speranței revederii
Când împreună vom depăna o amintire

Hai, simte cu mine parfumul de tei,
Când pasionalele iubiri înfloresc,
S-a deschis liliacul sărutat de zei,
Lăcrămioarele, fluturi albi zâmbesc,

Din chiosc, un vals de Strauss se aude
Mierlele acompaniză în tril minunat,
Dorul dansează cu vrăbiile zălude,
Albinele zboară cu nectarul adunat,

Îti dau un buchet de cuvinte potrivite,
Intr-un album cu poezii şi vechi amintiri,
Vom adauga fotografii în culori tivite,
Şi alte noi şi cu noi frumoase povestiri

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

3 aprilie 2019

Foto: internet

Mia UNGUREANU: Cântec de dragoste

Ce frumoas e în natură,
Cu veșmânt de sărbătoare,
Gaze mici prin bătătură,
Se iubesc din floare -n floare.

Inima de – ți bate tare,
Mintea tace se adună.
Lăsați sufletul să zboare!
Plin de dragoste nebună.

Uite, cântă ciocârlia!
Sus în crâng se-aude cucu’
Stai și-asculta-i simfonia!
Unde-și lasă umbra nucu’.

Soarele privește marea
Cu-al său surâs divin,
Drag mi-e să-ți ascult chemarea,
Sufletul să ți-l alin.

Spune tu, n-ar fi mai bine,
Să -ți trimit pe vânt ușor,
Un sărut, de leac să-ți vină,
Și să-ți treacă de-al meu dor?

———————————-

Mia UNGUREANU

3 aprilie, 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul grației

ÎNGERUL GRAȚIEI

 

Dacă atât de gingaș cad petalele florii de iasomie
precum fulgii ușori de nea scuturați iarna din înalturi,
dacă uneori ești cuprins de emoție la atingerea diafană
a foșnetului dulce împrăștiat de un fald de mătase
ce acoperă ca spuma mării un picior feciorelnic,
dacă te simți pătruns de o pace lăuntrică ce doare
la auzul cântecului vrăjit al unei harpe fermecate
și-ți pare clipa compusă din mișcările abia percepute-
crengi firave de salcie, balerină ostenită în pulberea zilei,
e pentru că Universul e atins blând, din când în când,
de aripa unui înger, care picură farmec și grație în atomi.
Primește-l în calea ta…cu grație .

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

(Din proiectul literar bilingv în lucru POME CU ÎNGERI, autoare, Dunia Pălăngeanu, ilustrația Dana Sandu, traducere l. engleză prof. Tereza Cambera)

Alina CRISTIAN: Când voi pleca!…

Când voi pleca spre alt pământ,
Când voi îmbrățișa chemarea,
Te vei întoarce spre-acel loc,
Ce ne-a călăuzit cărarea?

Când voi închide ochii reci,
Ce fiecare stea i-a stins
Te vei întoarce să-i mai vezi
Vei mai putea să îi iubești?

Când voi rămâne doar o stea
Și îmi voi pierde strălucirea
Vei mai putea să mă privești
Și să-mi redai iar nemurirea?

Când voi dormi somnul cel lung,
Îți vei aduce oare aminte
Că te-am iubit și prețuit,
Fără să-ți spun clar în cuvinte?

Când voi dispare-n ceața grea,
Ce mi-a învăluit ființa,
Vei mai putea să mă-ncălzești
Și să-mi trezești iarăși dorința?

Când voi pluti pe cerul meu,
În visul ce m-a prins în vrajă,
Vei mai dori să mă revezi,
În ciuda norului ce toarnă?

Iar după ce voi dispărea,
Îți va părea și ție rău?
Vei face tot ce s-ar putea,
Să mă aduci iar înapoi?

Iar cu o vorbă de iubire,
Ai mai putea să mă trezești,
Din somnul care mă va ține,
Cu lacătul închis pe veci?

Iar sărutarea mea din urmă,
O vei privi ca rămas bun?
Sau vei gândi c-am fost nălucă,
Că m-ai visat și-am dispărut…

——————————–

Alina CRISTIAN

Versuri: Alina CRISTIAN
Recitare: Lucian Dumbravă

Ștefan Constantin ȘELARU: Biletul buclucaș

Conductorul ia la rând compartimentele și controlează atent biletele călătorilor, dar într-unul de clasa a doua, chiar în dreptul ușii de coborâre, întâlnește un ardelean cu clopul așezat șmecherește pe o ureche, cu  biletul înfipt după panglica tricoloră a pălăriei… și doi saci burdușiți, unul cu lână bine presată iar celălalt cu brânză de oaie din care s-a scurs destul zer pe linoleumul de pe jos.

– Hm! Bună ziua – îl salută conductorul militărește ducând palma la chipiu, fără să-și dezlipească privirea încruntată de nemulțumire de la băltoaca de zer formată la picioarele ardeleanului.

– Noa, servus la dumnevoastră! – îi răspunde ardeleanul făcându-i cu ochiul, bine dispus -, la slujbă, la slujbă?

– Păi, după cum se vede! – îi răspunde conductorul nedezlipindu-și privirea de la băltoaca de zer care tot creștea încet la picioarele lor – De unde vii și unde mergi?

– D-apoi, vin de la stâna mè de oi țurcănoase, fainășag – și îi face cu ochiul șmecherește țuguindu-și buzele, tare mândru de el – și mărg până la Câmpeni, la ficiori, să le duc ceva d-ale gurii, iaca niște caș proaspăt. Da, dumnevoastră? Cu preumblarea, cu preumblarea… mereu din vagon în vagon?

– Hm! – mormăie conductorul, continuând vizibil supărat să măsoare băltoaca de zer de la picioarele lor -, dar… ai cam făcut mizerie pe jos!

– Așè-i, da n-am ce-i face, că așè-i cu cașu’ proaspăt, mai lasă zăr. Dumnevoastră ăștè de la urbe, nu prea știți asta, nu-i așè?

– Lasă-mă pe mine, ce știu și ce nu știu eu… – se burzuluiește la el conductorul – Mie spune-mi imediat cine va curăța mizeria asta pe care ai făcut-o aici?!

– Păi, … – se gândește un timp ardeleanul scărpinându-și părul de la ceafă -, bag samă că nu prè aveți fimei?

– Adică, … femei? – întreabă conductorul holbându-se la el surprins de întrebare.

– Da, domnu’ dragă, … fimei, or bag samă că nu prea cunoști ce-s alè?

Conductorul îl cercetează atent încruntându-se și mai rău la el iar îl cele din urmă îl întreabă enervat:

– Dar, la ce-ți trebuie dumitale femei?! D-aia te plimbi cu trenul, ca să întâlnești femei?

Ardeleanul a rămas blocat de o asemenea întrebare pe care nu o prevăzuse așa că, îl cercetează îndelung străduindu-se să priceapă rostul întrebării… iar în cele din urmă se încruntă și el răspunzându-i supărat la culme:

– Domnu’ dragă, io nu am folos de la fimeile voastre de pe beleaua aiasta de țug, că io am muiere acasă cu care am deja șinși ficiori ca brazii, iar sus în munte mai am câteva băcițe faine care lucră la făcut brânza, așa că … nu-i nivoie de fimeile voastre de pă trin!

– De ce te superi, nu dumneata m-ai întrebat dacă avem femei pe tren?!

– Noa, c-așe-i, io dară am întrebat de fimei la treabă – și se uită lung pe jos apoi continuă, și… nu de fimei – iar de data asta îi face cu ochiul conductorului lovindu-l zdravăn cu cotul în coaste pentru a-l face să-i înțeleagă aluzia.

Pufnind îmbufnat, conductorul se reechilibrează pe picioare și își pregătește cleștele pentru control:

– Hm!… Mă rog, mă rog, e treaba dumitale câte femei ai și la ce  le folosești, … acum prezintă-mi biletul la control.

Ardeleanu înclină din cap cu un aer serios dând astfel de înțeles că a priceput ce i s-a spus după care se apucă să-și verifice chimirul lat de două palme și apoi buzunarele de la vestă bombănind din ce în ce mai supărat și plin de năduf:

– Tulai, Doamne, unde l-oi fi băgat?! – și după ce își șterge stropii de sudoare apăruți deodată șiroaie pe frunte se apleacă și începe să răscolească în desaga aflată și ea pe jos, la picioare, din care scoate o mulțime de lucruri, un șervet bine răsucit în care avea o bucată zdravănă de slănină, o jumătate de pâine țărănească coaptă la cuptor, o altă legăturică cu jumări, câteva cepe roșii, niște căței mari de usturoi și diverse… Dar biletul… ioc!

În timp ce ardeleanul se dă din ce în ce mai tare de ceasul morții că nu-și găsește biletul, conductorul îl cercetează încruntat iar în sinea lui râde cu lacrimi: „Doamne, ia-mă… că așa dobitoc nu mi-a mai fost dat ca să întâlnesc până acum și slavă Domnului că mie îmi ies atâția în cale! Cretinul a uitat că și-a înfipt biletul după panglica pălăriei și acum îl caută ca disperatul peste tot, numai acolo unde este în realitate nu-i trece prin capul ăla sec al lui de ardelean… încet la minte ca să-l caute” – după care se încruntă iar amenințător spre ardelean:

– Auzi, știi ce? Am mai întâlnit eu d-ăștia care se prefac că nu-și găsesc biletul, sau nu mai țin minte ce povești cusute cu ață albă îmi îndrugă, de parcă eu oi fi prostul proștilor și tocmai de aceea m-au angajat aici la CFR! Hai, mai bine scoate banii pentru amendă deoarece te-am prins că mergi fraudulos fără bilet. dar și pentru mizeria asta pe care ai făcut-o aici pe jos! Hai, ce mai stai, bani pe unde-i ai?

Ardeleanul îl ascultă amuțit de supărare și cu un gest nervos își împinge clopul spre ceafă pentru a-și șterge cu mâneca largă a cămășii fruntea acoperită de sudoare continuând apoi ca să răscolească și mai febril prin toate locușoarele unde speră să găsească până la urmă blestematul de bilet:

– Ptiu… domnu draghă, dar unde Dumniezău l-oi fi băgat, că doară ceva mai devreme l-am cumpărat de la ghișăul din gară, când tocmai să anunța la megafon că țugu’ aista se pune la cale! – după care continuă și mai îndârjit ca să-și răscolească buzunarele, chimirul și desaga.

Auzind semnalul de la locomotivă, conductorul aruncă iute o privire la ceasul de la mână apoi se uită pe fereastra ușii după care, pe un ton ceva mai indulgent i se adresează ardeleanului care îl privea disperat:

– Hai, că în câteva minute intrăm în gară, c-am ajuns deja iar dumneata încă mă mai minți că ai bilet fără să mai spun și de mizeria care a făcut-o pe jos – și uitându-se din nou la băltoaca de zer constată nu numai că nu s-a mai lărgit dar a cam început să se evapore datorită curentului dintre ușile vagonului, așa că, îl privește îndelung pe ardelean reținându-și cu oarecare greutate un zâmbet… care mai are puțin și îi înflorește pe față așa că, își scoate stegulețul galben din geanta de pe umăr și îi atrage atenția ardeleanului: „Știi ce, ia mută-ți desagii ăia din dreptul ușii ca să se poată deschide și pregătește-ți banii pentru amenzi, așa cum ți-am atras atenția ceva mai devreme!”.

Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Biletul buclucaș”

Irina Lucia MIHALCA: Un scaun gol

Un scaun gol

 

Privești rătăcit, pierdut, în lumina suspendată a amurgului.
Toți ne prăbușim, uneori, în întuneric,
rostogolindu-ne
în flăcările gândurilor.
Alegerea de a ne ridica, doar, ne diferențiază.
În dansul vieții privești cupola cerului?

 

În curcubeu te transformi, apoi în umbra dizolvată
și-n curbura lucrurilor ce trece peste iarbă
atunci când se îngână
ziua cu noaptea.
Cu inima ne încălzim.
Să nu renunți la vise,
să nu-ți lași gândurile în frig!

 

În corolarul acestei senzații conștiente,
cuvintele se topesc în tăcere.
Simți bucuria de a trăi – o singură respirație,
simți realitatea
tot mai profund, tot mai larg.
În spate lași niște urme de ardere,
de durere, de oameni,
de întâmplări
și lucruri dispărute.
Viața este aici, acum.
Auzi strigătul ei?
Realitatea este o inimă.
Deschide-o!
Un univers nou vei crea.
Prin vânt, prin copaci, prin păsări,
prin sunete și senzații,
prin oameni
Dumnezeu îți vorbește.

 

O rază de lumină îți traversează chipul,
centimetru de centimetru,
camera ta devine
din ce în ce
mai strălucitoare.

 

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

3 aprilie 2019

Ioana CONDURARU: Și dacă tac

Și dacă tac

 

Dacă tac, nu mă cred învinsă,
Acesta-i felul de a explica.
Nedorind dezbatere aprinsă,
Ce-ar dovedi dreptatea ta, a mea.

Mă las sedusă de un gest lumesc,
Voind să te știut cât mai aproape,
Cu toate că, nu-mi place să glumesc,
De îmi promiți atâtea nestemate.

Nu cred că fericirea se găsește,
Printre podoabe și sclipiri de jad.
Cuvântul blând, mult prisosește
Dacă-i rostit cu dragoste și drag.

Și dacă tac încă te mai iubesc,
Dincolo de iluzii… jurăminte,
Iar dacă totu-ți pare prea firesc,
Ce rost ar fi să te port în minte!

———————————-

Ioana CONDURARU

3 aprilie 2019

Elena VOLCINSCHI: Uitarea…

UITAREA…

 

Uitarea-ți sfredelește în adâncuri
Ori te îngenunchează, înnodâd tăceri,
Atâtea vorbe ce-au părut –nimicuri,
Te-au osândit în patima din Ieri…

Și împovărat cu tăinuiri prea grave
Te-acoperi cu lințoliul unor trucuri,
Țesut din gânduri negre, reci, concave,
Și doar cu-un fals curaj mă picuri…

Te mai aștept. Dacă ai să vii,
Am să-ți aprind, lumina pe cărare…
Și pașii plânși ți-aș șterge, din orele târzii,
Apoi te-aș ocroti, în cuib de sărutare..

Dar m-amăgesc; căzând, îmbrățișez pământul,
Te văd gonind prin iarba, proaspăt ninsă,
Pe care zac doar eu, când rece vântul,
Mă spulberă spre apus fără simțire, stinsă…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din anotimpuri, 2019)

Irina-Cristina ŢENU: Uite

Uite, nu ne-atingem, nu vorbim,
Dar cumva ne oglindim
În umbra înveșmântată-n iubire
Ce-acoperă lacrima ce s-a prelins
Din rana zării ce-mi alintă sufletul
Desfrunzit de tine.
Uite, mă dezleg de pustietatea ta,
Mă leg de pustietatea mea,
Mă arunc în brațele timpului,
Mă topesc în palmele sale,
Curg în eternul iubirii,
Mă prefac în cuvânt
Făr’ de moarte,
Și pictez, pe cerul tainei
Care-mi ești, nemurirea
În vers.
Chem vântul să mă ia în zbor
S-ating infinitul glasului
Ce-mi cântă doina dorului
Și-nmugurește bobocii
Trandafirilor ce tânjesc după tine,
Vis iubit de mine.
Uite, în noaptea mută
Mă joc în vers
Și-nfloresc clipa uitată
În reminescența ochilor tăi din
Sufletul meu.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

3 aprilie 2019