RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

La 4/17 august 1916, au fost semnate la Bucureşti (în locuinţa lui Vintilă Brătianu), Convenţia politică şi Convenţia militară, între România, pe de o parte, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, pe de altă parte, în total fiind semnate cinci exemplare originale. Cele două convenţii prevedeau recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria şi garantau integritarea teritoriului ei, din august 1916. În schimb, România se angaja să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august 1916, cel mi târziu, iar Rusia se angaja să declanşeze o puternică ofensivă pentru a uşura intrarea armatei române în acţiune, şi să asigure apărarea portului Constanţa. În privinţa cooperării militare, era preconizat front distinct de operaţiuni, pe bază de egalitate, între cele două armate. Semnarea documentelor a fost ţinută într-un secret desăvârşit, la Viena nu se ştia nimic, iar în Transilvania comandamentul militar nu luase niciun fel de măsuri de apărare, mişcările de trupe ce precedau intrarea în acţiune au fost mascate cu grijă. ⁵⁸

După semnarea Tratatului de alianţă cu Antanta, decizia de intrare în război trebuia ratificată şi, în locul Parlamentului aflat în vacanţă, a fost convocat Consiliul de Coroană, la 14/27 august 1916, la Palatul Cotroceni. La şedinţa Consiliului au participat, alături de Brătianu şi membrii guvernului (printre care Em. Costinescu, I. G. Duca, V. Antonescu ş.a.), preşedintele Camerei, M. Pherekyde, vicepreşedintele Senatului, C. F. Robescu, foştii prim-miniştri, P. P. Carp, Th. Rosetti şi Titu Maiorescu, şefii partidelor politice, Al. Marghiloman, Take Ionescu, N. Filipescu şi doi foşti preşedinţi ai Camerei. Dezbaterile Consiliului au fost conduse de regele Ferdinand, care avea alături, în dreapta sa, pe prinţul moştenitor Carol. Suveranul a deschis şedinţa, vizibil emoţionat, şi a anunţat hotărârea guvernului său de a intra în acţiune alături de puterile Antantei: ,,Am convocat pe mai marii ţării, nu ca să le cer un sfat, ci să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate…Guvernul…crede şi el că a venit momentul să începem războiul…”. El a mai adăugat că s-a învins pe sine, considerând că este în interesul ţării să facă acest pas, aprobând hotărârea guvernului său.

Invitat de rege să vorbească, P. P. Carp a refuzat, dar a cerut explicaţii lui Brătianu, care a afirmat că, în acel moment, ,,toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei”, neutralitatea nu era garantată de nimeni, încât s-a decis intrarea în război, pentru implinirea idealului naţional: ,,Şi eu şi ţara suntem în ceasul de faţă angajaţi, nu mai putem da înapoi”. Take Ionescu, care a luat cuvântul, a fost de acord cu intrarea în război, şi N. Filipescu şi Al. Marghiloman, care a adăugat că decizia a fost luată ,,în grabă”. Luând cuvântul, după ce a fost invitat de două ori, Carp a fost categoric împotriva intrării în război, a lupta alături de Rusia este contrar intereselor ţării şi dinastiei, hegemonia rusească, la sfârşitul războiului, va însemna ,,sfârşitul românismului”, el nu poate accepta ,,pieirea României”, apoi, sentenţios şi dramatic, se adresează regelui astfel: ,,Am trei fii, îi dau pe toţi M. V. să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata să fie bătută, căci numai astfel România va putea să fie scăpată”. Regele a reacţionat iritat, subliniind: ,,România nu a adus pe regele Carol, unchiul meu, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea (regală) cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”. Şi Brătianu a fost nemulţumit de atitudinea lui Carp, reproşându-i că nu mai poate ,,avea nimic cu această ţară şi acest neam”.

În finalul dezbaterilor, într-o pledoarie magistrală, primul ministru I. I. C. Brătianu a arătat: ,,Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate! Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de favorabil ca cel de azi…Fără îndoială, cred că din acest război vom ieşi învingători, dar nu sunt sigur, poate să fim şi învinşi. De aceea vreau să se ştie bine şi de toţi că, chiar dacă ar fi ieşim învinşi, tot cred că ţara…trebuie, în această clipă a evoluţiei ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzile trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul…De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre nţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând. România s-a angajat deja şi nu mai putea da îndărăt, că ţara întreagă şi toţi românii de peste munţi aşteaptă cu nerăbdare intrara României în război”.

Brătianu a adăugat, în încheiere, că este conştient de ,,covârşitoarea răspundere” pe care şi-a asumat-o, apoi îl sfătuia pe rege ,,să tragă spada şi să intre acuma în luptă alături de Aliaţi, împotriva Puterilor Centrale”, revendicând pentru sine însă ,,întreaga răspundere a acestei politici”. Regele a făcut apel, la sfârşitul discuţiilor, la sprijinul tuturor pentru depăşirea greutăţilor legate de război, căci ,,răspunderea va fi a tuturora, chiar şi a celor care au alte păreri”. În seara de 14/27 august, România declara război Austro-Ungariei, ministrul român la Viena, E. Mavrocordat a prezentat textul declaraţiei la ministerul de externe, trimis prin maiorul Stârcea cu o săptămână înainte . Ca urmare, la 15/28 august, Germania a declarat război României, ulterior, la 17/30 august, Turcia a declarat război României, iar la 19 august/1 septembrie, Bulgaria a făcut acelaşi lucru.  După declaraţia de război, prin decret regal, se interzicea orice comerţ cu ţările Puterilor Centrale. În sfârşit, în seara de 14/27 august, a fost publicat decretul de mobilizare al armatei române.

După campania din 1913, s-au luat de îndată unele măsuri pentru întărirea capacităţii de luptă a armatei, bugetul ministerului de război a fost sporit cu 20%, el crescând de la 81,6 milioane, în 1913, la 97,8 milioane, în 1914. Pentru nevoile armatei, au fost acordate şi două credite extraordinare, unul de 107 milioane şi altul de 196 milioane lei, pentru o perioadă de cinci ani. În aceşti ani, au crescut şi efectivele armatei: dacă în 1913, forţa armatei la mobilizare totaliza 10 600 ofiţeri, 460 000 trupă şi 150 000 cai, după numai trei ani (1916), ea a atins un număr aproape dublu, respectiv 19 843 ofiţeri, 813 758 trupă şi 281 210 cai. România nu dispunea de armament corespunzător şi a trebuit să-l procure din străinătate, la 8 martie 1915, România a semnat o convenţie cu Franţa pentru livrarea de material de război.

Cu toate acestea, România intra în război cu o armată insuficient dotată, ,,în special, intram cu foarte puţină artilerie grea, mitraliere şi aeroplane”. La 15/28 august 1916, când s-a decretat mobilizarea, armata română cuprindea: 2 divizii de cavalerie, 20 divizii de infanterie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi 1 divizion de artilerie de munte, artilerie antiaeriană (113 tunuri), trupe de geniu (1 regiment de căi ferate, 1 regiment de pontonieri şi 1 batalion specialităţi), 4 escadrile de aviaţie, cu 28 de aparate, apoi marina militară. Au mai fost mobilizate artileria de poziţie şi a capetelor de pod, cu 24 baterii, respectiv 26 baterii. În concluzie, totalul forţelor mobilizate de România, în august 1916, cuprindea 336 batalioane de infanterie cu 413 mitraliere de câmp şi 161 de poziţie, 104 escadroane de cavalerie cu 40 mitraliere şi 379 baterii de artilerie de diferite specialităţi şi calibre.

Intervenţia României oferea ,,avantajul de a deschide frontul balcanic pentru armata sârbo-rusă, concentrată în Basarabia, care, traversând Dobrogea, va putea înainta în întâmpinarea armatei de la Salonic”. Armata română intra în război în condiţii neprielnice, dispunând de insuficiente mijloace şi trebuind să lupte pe un front de aproape 1500 km, între Vatra Dornei şi Turnu Severin, mai întins decât frontul rusesc (1100 km). În momentul intrării în acţiune, armata cuprindea cinci corpuri de armată, iar materialul de război a fost completat prin aprovizionare din străinătate. Planul român de operaţiuni a fost elaborat în concordanţă cu adoptarea hotărârii de declanşare a ofensivei peste Carpaţi şi de defensivă pe linia Dunării. Acest plan a fost elaborat la  insistenţa comandamentului rusesc, sprijinit de cel francez, cu toate că guvernul român lua în calcul primejdia unui atac prin surprindere dinspre sud. Marele cartier general român a decis să respingă propunerea generalului Alexeev, din ianuarie 1916, şi a generalului Joffre, din iunie 1916, privitoare la o acţiune cu majoritatea forţelor împotriva Bulgariei, şi şi-a însuşit un plan adoptat, în linii generale, încă din octombrie 1914. Acest document militar este cunoscut sub titlul de ,,Planul de campanie român din 1916”, cât şi sub numele de ,,Ipoteza Z”.

Acest plan de campanie se întemeia pe cele două documente fundamentale, Tratatul de alianţă şi Convenţia militară, semnate între România şi Antanta, la 4/17 august 1916. În Tratat, era consemnată recunoaşterea drepturilor naţionale ale României, iar în Convenţie, era menţionată intrarea în război, ,,la 15/28 august, (la opt zile după ofensiva de la Salonic)” (art.1), ,,armata rusă se angajează să acţioneze energic pe tot frontul austriac…, în special (o) ofensivă viguroasă în Bucovina” (at. 2), iar ,,aliaţii (anglo-francezi) se angajează să precedeze cu cel puţin opt zile, printr-o ofensivă fermă a armatelor de la Salonic, intrarea în război a României” (art. 3). Scopul general al războiului era menţionat în Planul de campanie (cap. 1), iar scopul strategic consta în ,,nimicirea forţelor inamice” din Transilvania, debuşarea în câmpia ungară şi atingerea văilor Tisei şi Dunării. Ca urmare, cea mai mare parte a forţelor, armata de nord, armata I şi armata II, trebuiau să acţioneze ofensiv în Transilvania, Banat şi Ungaria, iar armata III trebuia să se menţină pe poziţii defensive în sudul ţării, la Dunăre şi în Dobrogea, în sfârşit, era prevăzută şi o rezervă generală, formată din două divizii, în zona Bucureştiului. Intrarea în război a României, raportată la situaţia de pe teatrele de război, ar fi putut avea loc cu cel puţin o lună mai înainte sau mai târziu, cee ce ar fi permis exploatarea elementului surpriză. Intrarea s-a datorat insistenţelor aliaţilor, fiind grăbită de aceştia, după cum declara generalul F. Gambiez: ,,fără îndoială, România fusese aruncată într-o  aventură”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

24 martie 2019