———————————
———————————
Foto Germain Droogenbroodt
Zorii speranței
Lumina zorilor
șterge urmele nopții
se scurge timpul nepăsător
deși eu aș vrea să-l opresc
fixat pe lentilă ca un clișeu de dor,
căci prețioasă ca rodul bogat e iubirea.
Asemenea lunii ce se-nalță în noapte
ești tu, dragostea mea, orice s-ar întâmpla
te port în inimă oriunde fiind,
de când te iubesc, alta e lumea mea,
în locașul tandreței două inimi încap
razele soarelui dau glas corzilor iubirii
spre zorii speranței cântec suind.
Anna Keiko, China
Traducere Germain Droogenbroodt – Passionaria Ivanov
希望的日出
黎明之光
抹去夜晚的痕迹
时间不停地流淌
尽管我希望它能停下来
像照相机镜头固定的照片
因为像树上果实一样珍贵的是爱
就像月亮在夜晚升起
所以你,亲爱的,无论发生什么事
无论你在哪里,我都把你留在心里
自从我和你相爱,我的世界就改变了
因为两颗心找到了温柔的家
阳光弹拨爱的心弦
正点燃希望的曙光
原作:中 国 安娜·惠子
汉译:中 国 周道模
2019-3-25
Maria MATEI, s-a născută la 3 Martie 1967, Onești, județul Bacău. Este absolventă a Facultății de Drept „A I Cuza” din Iași , promoția 1998 şi a Academiei Olistice Italine, promoția 2018. În prezent locuiește la Roma, Italia . Primele încercări literare datează din frageda adolescență. Maria Matei a apărut în diferite reviste și antologii , de asemenea a participat la diverse concursuri de poezie și proză, desfășurate în țară și în afara tarii.
A debutat literar cu volumele de autor: „Regatul copilăriei”; „Tărâmul necuvântătoarelor”; „Gustul copilărie”; „Fascinația naturii”;
Din anul 2018 este membră a Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ne puteți spune despre copilul Maria Matei?
Maria MATEI: Maria Matei, din păcate, nu s-a bucurat de o copilărie prea fericită şi probabil că scriind pentru copii, manifest o formă de terapie . De fapt, mă adresez copilului interior din fiecare. Bine, m-au inspirat, în primul rând, copiii mei, care nu se mai săturau de poveşti . După ce le-am citit toate cărţile din biblioteca personală şi pe cele din biblioteca municipală, am fost nevoită să le fac eu. Evident, că le formulam pe loc, pe cale orală, dar, îmi pare rău că foarte multe s-au pierdut.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Primul contact cu poezia?
Maria MATEI: Primul contact cu poezia l-am avut în adolescenţă. Îmi notam totul pe un caiet şi îl puneam cu grijă într-un sertar, nimic mai mult!
Dar când a venit pe lume primul meu fiu, Ştefan, mi-a produs o imensă bucurie şi am început să-i scriu zilnic câte o poezioară în care scriam despre creşterea lui: că i-au apărut primii dinţişori, că a mişcat premergătorul, că a făcut primul pas, şi tot aşa.
După 3 ani, a venit pe lume şi cel de-al doilea fiu, Gabriel, şi normal că şi lui i-am dedicat versuri în care i-am surprins evoluţia.
Apoi am renunţat la scris, dar acum vreo 5 ani jumătate am fost nevoită să vin în Italia.
Dorul de cei dragi m-a împins să fac ceva creativ: mai întâi m-am apucat de desenat şi apoi de scris. Faptul că primii cititori s-au arătat încântaţi de poeziile mele, mi-a dat curaj şi am perseverat. De fapt, eram atât de fascinată de scris, iar muza mă susţinea atât de bine că scriam până la 17 poezii pe zi. Norocul începătorului!
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Dacă ați avut un mentor , ce ne puteți spune despre acesta?
Maria MATEI: Din păcate, nu am avut niciun mentor, singură am încercat să-mi corectez greşelile. I-am studiat pe profesionişti, m-am autoeducat. Da, mi-ar fi plăcut să am un mentor.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cui ați dori să aduceți mulțumiri pentru reușitele dvs în viață și carieră ?
Maria MATEI: Normal, în primul rând familie: mamei mele căruia m-a învăţat primele poezii şi căruia i-am dedicat o carte şi tatălui meu care îi plăcea foarte mult să recite. Recita poezii foarte lungi pe care nu le-am mai auzit nicăieri! Bineînţeles că şi copiilor mei care m-au inspirat foarte mult. Şi orice poezioară pe care o scriu, parcă surprind reacţia lor, parcă aştept să văd dacă le-a plăcut, dacă râd…Deşi au crescut, acel moment când ei erau mici a rămas mereu în inima mea.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Aș vrea să vă mai întreb ceva : fiind la mii de km de țară cum vedeți dvs.păstrarea tradițiilor românești ?
Maria MATEI: Am rămas chiar foarte plăcut surprinsă că la începuturile mele aici, am găsit prima biserică ortodoxă, chiar de 1 Decembrie. A fost greu pentru că nu cunoaşteam pe nimeni şi îmi lipsea foarte mult limba, dar în acea zi am fost foarte încântată când am văzut atât de mulţi români îmbrăcaţi în portul nostru naţional. În ţară nu am văzut asta, dar aici lumea se îmbracă des în straie populare.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Fiind un om al literelor și scriind foarte mult pentru copii, cum vede Maria Matei viitorul culturii românești în școli, grădinițe ?
Maria MATEI: Cum văd eu viitorul culturii românești în școli şi grădinițe? Nu ştiu, depinde de fiecare . Eu merg spre familie, pentru că familia este cea care se bucură când i-a venit pe lume un copil si care trebuie să se implice în educarea propriilor fii. Practic, copilul este ca o plastilină vie ce trebuie modelată cu delicateţe şi tact pentru a-i ghida zborul prin viaţă până la un anumit punct, pentru că apoi trebuie lăsat să-şi continue zborul singur. Iar în şcoli şi grădiniţe nu mai ştiu ce e, deşi am ca prieteni virtuali multe doamne educatoare, învăţătoare care îmi iau poeziile şi le folosesc ca şi material didactic la clasele respective. Dar am şi multe bunicuţe, mămici, chiar şi tătici care îmi iau poeziile pentru copiii lor, iar eu sunt bucuroasă că într-un fel le sunt folositoare. Consider că este cel mai important lucru educaţia unui copil, altfel, nu ştiu cum se vor dezvolta generaţiile viitoare. Da, în puţine cuvinte trebuie să scrii o lecţioară, să fie şi simpatică, să-i atragă, să aibă ritm, rimă. Eu am şi lucrat cu copiii şi dintotdeauna i-am iubit. Mi-am dorit mulţi copii, mi-am dorit zece, dar Dumnezeu a vrut să am doar doi. Dar am iubit dintotdeauna copiii, gingăşia lor, candoarea lor. Văd lucrurile destul de bune din punctul meu de vedere, pentru că am doi fii în ţară care studiază. Ei îmi mângâie mult sufletul, unul este olimpic internaţional, celălalt este olimpic naţional. Deci, în viziunea mea, şcoala românească merge bine.
Na, nu pentru toată lumea, dar depinde de fiecare părinte cât a investit, cum a reuşit să şi-l educe ca să să prindă drag copilul acela să meargă la şcoală, să-i placă să facă ceva, să fie responsabil. Cu forţa nu poţi să faci nimic, nu poţi să-l ameninţi, pentru că nu vei obţine decât exact contrariul. Eu le-am citit foarte mult copiilor mei, i-am dus la tot felul de cursuri, de dans, de pictură, de pian şi la orice curs apărea în oraş ca să vadă şi ei ce anume le place, practic, să-şi testeze aptitudinile. Consider că un părinte aşa trebuie să facă, nu să-l forţeze şi să-i spună ce meserie trebuie să urmeze, conform tradiţiei din familie.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum vedeți scriitori romani față de cei italieni ?
Maria MATEI: Am participat aici la nişte concursuri şi am constatat că aici se câştigă cu mai mare lejeritate premiile. Sigur că şi italienii au scriitorii şi poeţii lor foarte talentaţi, dar eu sunt mai fascinată de poezia scrisă de români. Probabil sunt subiectivă! Aici peste tot pe unde am participat la concursuri, chiar şi la pictură, am câştigat un premiu, dar în România nu. Mie îmi place cum scriu românii, îi consider mai talentaţi, probabil că suntem mai silitori, vrem să scoatem tot ce mai frumos din noi. Presupun că fiecare popor crede asta despre naţia lui. Am participat la un concurs unde eu, ca de obicei, nu cunoşteam pe nimeni ( practic am fost împinsă de val în lumea asta), şi am câştigat un premiu. Apoi am participat la un alt concurs, în alt oraş şi am contatat că organizatorii îşi acordau unul altuia marele premiu. Probabil chiar meritau acel premiu, probabil nu, asta nu am de unde să ştiu, dar nu mi s-a părut fair play.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ați dori să transmiteți pe această cale cititorilor dvs, dar colegilor de breaslă?
Maria MATEI: Oo, colegilor de breaslă le doresc multă inspiraţie, muza să fie de-a pururi cu ei, chiar dacă sunt foarte talentaţi. Citesc cu mare plăcere ce scriu ei şi aş sta zile întregi să-i admir, dar nu-mi permite timpul. Sunt fascinată de poezia românească contemporană, sigur că nu chiar de toată. Important este că avem condeie extrem de talentate. Iar cititorilor le doresc tot binele din lume, îi îmbrăţişez cu mult drag şi îi îndemn să aibă grijă de copilul lor interior, de copilaşii lor sau de nepoţei. Să fie fericiţi, să se bucure de lucrurile simple, să aibă încredere în ei înşişi pentru că toţi suntem scântei divine, toţi suntem fiii lui Dumnezeu. Să aibă doar armonie în suflet, dacă avem armonie în noi înşine, armonie va fi şi în jurul nostru, în relaţiile cu ceilalţi. Altfel, prea multă crispare, prea multă suferinţă care nu ne face deloc bine.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ne puteți spune de primul dvs debut literar ?
Maria MATEI: Am debutat într-o antologie, dar mi-a lăsat un gust amar pentru că nici până la ora asta nu am primit cărţile, dar nu vreau să mai intru în detalii. Cartea de autor s-a numit „REGATUL COPILĂRIEI”. M-a abordat o doamnă pe internet, mi-a spus că îi plac poeziile mele şi că ar fi dispusă să-mi selecteze câteva şi să scoatem o carte. Am scos cartea, dar şi aceasta a fost uitată printr-un depozit vreo doi ani. Nu dau vina pe nimeni, dar e greu când distanţa e mare şi nu prea are cine să mă ajute din ţară. Copiii sunt ocupaţi cu ale lor şi nu mă bizui pe nimeni. La prima carte s-a ocupat doamna respectivă şi de găsirea unor desene potrivite, iar pentru celelalte cărţi le-am făcut eu.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Acestea fiind spuse, ne luăm la revedere dar nu înainte de a vă mulțumi pentru onoarea de a avea această minunată discuție și de a vă ura numai bine și mult succes în viață și în carieră!
Maria MATEI: Şi eu vă mulţumesc din suflet, mi-aţi făcut o mare bucurie, deşi la Roma e trist, plouă, inima mea surâde pentru că mi-aţi făcut voi această bucurie. Vă doresc şi vouă mult succes, mulţi ascultători şi mulţi cititori!
Important este să avem soare în inimile noastre.
Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Să aveţi parte de zile fericite şi frumoase, lumina în suflet şi multă iubire din partea celor dragi. Ori unde v-aţi afla nu uitaţi minunatele versuri ale poetului George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim.// Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântam.// Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!//.
————————————–
A consemnat,
Alexandru-Eusebiu CIOBANU
Cu Zaharia, care are o tarabă de falafel şi răcoritoare , am rămas în relaţii bune de când am procedat la un schimb de experienţă folositor pentru amândoi: eu am vândut falafel câteva zile, iar el s-a comportat ca un intelectual. De atunci eu cumpăr din când în când o jumătate de porţie, iar el poartă freză cu cărare la mijloc şi a fost ales preşedintele Asociaţiei micilor restauratori. Chiar l-am întrebat zilele trecute:
– La ce vă trebuie o asociaţie? Că doar voi sunteţi, prin specific, foarte individualişti. Tu ai un chioşc cu plăcinte, altul vinde burecas sau tartine cu tuna, altul are o gheretă cu îngheţată… Ori nu aveţi nici o legătură unul cu altul, ori sunteţi la concurenţă şi abia nu aveţi nici o legătură. Explică-mi, te rog!
– O să-ţi explic, a acceptat Zaharia, ştergându-şi cu poala maioului ochelarii de soare. O asociaţie are scopul de a apăra interesele celor asociaţi. Ideia ne-a venit în ultima vreme, de când cu toate grevele şi demonstraţiile… Inţelegi că noi, prin firea lucrurilor, avem nevoie de vad. Nimeni n-o să deschidă o afacere cu covrigi la filarmonică sau un chioşc la o galerie de pictură. Altfel stau lucrurile când e vorba de o piaţă, de un centru comercial, de o şcoală sau de parlamet…
L-am privit cu admiraţie…
– Aţi pătruns în parlament?
– Încă nu în sensul dorit de noi. Dar ai răbdare… Deocamdată e vorba de piaţa din faţa parlamentului, de piaţeta de lângă preşedenţie, de grădina de lângă sediul guvernului, de trotoarul ministerului de finanţe, de scuarul primăriei… Înţelegi? Adică în locurile clasice.
– Clasice în ce sens?
– În sensul clasic! Habar nu ai ce bine se poate câştiga de la şomeri, de la cei care fac greva foamei, de la cei cu salariul mic sau care se plâng de taxe şi impozite. De la toţi cei care vin cu sutele în locurile pe care le-am numit clasice şi nu le părăsesc până ce nu-i împrăştie poliţia, sau căldura, sau plictiseala….
– Hai, că mă pasionează.
– Păi, cred şi eu… Ai făcut vreodată greva foamei in faţa ministerului de finanţe?
– Încă nu, am mărturisit jenat.
– Nu-i nimic, ai tot timpul, m-a bătut pe umăr Zaharia. Află că e un loc imposibil. Până nu de mult nu aveai cui să ceri un pahar cu suc de portocale sau o limonadă cu vitamine naturale. Asociaţia noastră a repartizat acolo câţiva băieţi şi nu întreba ce bine câştigă… Sau la reşedinţa primului ministru… Puteai să mori de foame pânâ îşi făcea el apariţia. Veneau şoferii de taxi, învăţătoarele sau tehnicienii dentari să protesteze şi nu găseau un sendvici cu care să-şi întărească lozincile. La fel şi la primărie… Am impins câteva tarabe portative cu pite şi acum zbârnâie. Poţi să-i întrebi pe poştaşi, pe femeile de servici, pe frizerii de lux ce delicatese, la preţuri rezonabile găsesc acum. Mai vrei exemple? Poftim…Judecătorii au fost în grevă? Le-am asigurat spatele frontului cu falafel. Au demonstrat familiile deţinuţilor? Domnule, exact aceleaşi falafele şi-au făcut datoria. Şi aşa mai departe…
– Şi dacă o să înceteze demonstraţiile?
– Ai început să vii de acasă. Tocmai de aia e bună o asociaţie. Dacă alţii n-o să demonstreze, o să protestăm, o să ne adunăm, o să ameninţăm, o să facem grevă. Habar nu ai ce experienţă avem noi, în materie. Ţine o scobitoare că văd că ai rămas pe gânduri… Este?!
——————————
Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
28 martie 2019
Sfinții tragediilor noastre…
– Am să m-amețesc cu ploaia ca și ultimul cretin!,
(tu mă iartă minunato … că-n tăcere eu mai zbier)…
… mă las pradă mahmurelii, unui dor, unui destin,
și-nvingând nudele vise mă-mbăt iar să nu mai sper.
Mă amanetez pe-un mâine pus în lanțuri de-un trident,
… ca poimâine să nu tremur prins într-un coșmar lumesc.
îmi invit toți neuronii … care-i am în plasament,
… la nemulțumirea firii și a tot ce-i … nefiresc.
– Pune-i pansament iubirii peste frunțile ce ard!,
… până când ne mai sosesc … invitații la-nrobiri!…
”- Lasă-mă în plata sorții și-n al dragostei hazard!”,
(ca o ultimă dorință … pentru tinerii martiri).
Îmi înfig viclean o gheară … în insinuări de Rai,
… las în iarbă pulsul vieții să te strige în tăcere.
amăgirii noastre oarbe îi spun vorbe-putregai,
(întru nebunia noastră … pentr-o clipă de plăcere).
Te voi dezlega de stresul … unor gânduri pasagere,
(ca să plec cu vântu-n nori înșirând minciuni albastre).
… peste lipsa mea de fapte și cuvinte austere,
tu să pui ca și garanți … sfinții tragediei noastre.
”- Cine-s demonii sau Zeii ce ne-au plâns cu lumânări!”,
(îndrăznind să ne înece … depravatele suspine?)…
…într-un cor de umbre triste … cu călugări muritori,
proslăvind înșelăciunea ca pe-o faptă ce-i de bine.
– Nu mă vindec de iubit nici de-ați pune dinamită!,
(în cavou meu sau templu, fiindcă-ți las prin testament).
… sentiment înălțător … sau blestemul de iubită!,
eu fiind în toate astea … consecventul tău absent.
—————————————
Florin-Cezar CĂLIN
29 martie 2019
Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosof-poet, n. 01.01.1948, Vălari (adica din Vale, nivel de prund geo-spiritual – n.n. – Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu, – n.n. – Gorj mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie. Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii mistagogice, citindu-i cartea – nu mă mir că el ,,stă”, paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale a Jienilor. Dominanta – constanta stării de Însingurare – reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic – repetabil deci) – poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!) – fie una tipic atipică (sic, n. n.).
Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’ (Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian), este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece , poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor, conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C. Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia ş.a. – în legea semioticianului transmodernist) – dar şi neo-sarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent ,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea – ovalul unei unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/ împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela Melinescu ş.c.l.!) …” că trebuie să execut ordinele/ copiilor mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi placă (hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi pentru ce am de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72.
Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisul-ceremonialulscrierii divinatorii – lirice, este gesticulaţia ce duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist, chiar şi aici, în straniul areal al ciberneticii psihologiste, de tip-dinamică revelatorie…, via ,,poeţii blestemaţi” Benn, Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan George, Caraion, A E Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.) – parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu…
Cum şi la alţi număraţi poeţi de acum, arta redevine ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare.
La Llelu VĂLĂREANU – SÂRBU revelaţia vine ca acalmie şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al copilăriei lumii) a devenit acalmic-consolatoare, discursul eseistic-explicit, unul al redefinirii din pathos; fenomenul este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat.
Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar „fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare „recuperatorie” a… răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).
Asociaţia cultural – umanitară şi ştiinţifică “provincia corvina”
————————–
Eugen EVU
Convergenţe la Alma Mater
La un poem – cheie
2016
Sens căutat
De ce cade frunza
pe acoperișul unui anotimp,
de pleacă îndată păsările
grăbite și speriate.
Acolo se află sensul
ce te face să-l cauți
atât de perseverent?
Când pasărea ce aduce vești
cântă departe,
aproapele se înclină
de teamă.
Unde iertare nu este
Unde iertare nu este
continuă aprigă lupta.
Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde, dar nici nu iese,
poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.
Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă și ultima dorință
fără să aibă remuscări,
un zid prin tăcere apără
chiar și pe cel învins
cu speranța revanșei.
Răul interior respiră și el binele
și încearcă schimbarea.
Cântar,
pe care din talere să-mi așez
greșelile dosite?
Dincolo de emoție
M-am întrecut cu vorba fără să scriu,
cuvintele le-am scăpat din frâu
după ce m-am hrănit cu spusele altora
luate așa cum sunt.
Dincolo de emoție
am prins în brațe femeia.
Ca un făcut s-a născut ideea,
limba de clopot a sunetelor
care urcă și coboară pe portativ
alunecoasă
pe corzile viorii portocalii.
Arcușul se desprinde pe tonalități
triste și amare
căzute în vibrații de amintiri
țesute în ascunsul sufletului.
Adevărul crud
se ridică la suprafață ca uleiul,
dar îl vor arunca
ca pe un surplus învechit,
un pui de pasăre căzut din cuib
acolo
unde nimeni nu-l ocrotește.
Ascuns în hazard
Nu știu ce porți pe umerii
așa de albi și fragili
sculptați în zăpadă.
Aștept în pielea tandrului
ascuns în hazard,
să se înlănțuie plăcerea privirii
pentru ce doresc să ating.
Cum îmi vei trimite zvonul
tăinuit, plin de speranță
ce urcă prin sânge și capătă putere.
Și așa cuvintele-mi capătă vână,
de semne în trup se nasc
din lumina iubirii.
Setea sărată
Ea era plecată
unde florile au cearcăne colorate
și lăcrrimează cu arome amare
sărutând diminețile cu rouă,
urmează să sosească-n amiază
de pe cărarea cu cireșii copți
c-un surâs visător.
Poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu a atins pragul maturităţii sale artistice, fapt uşor detectabil dintr-o scriitură ce acoperă cu uşurinţă toate genurile lirice, fapt ce trădează pe de o parte îndelungul exerciţiu, dar şi grija deosebită pentru cuvânt.
E ca un templu poemul pentru acest poet, iar cuvintele cu care împlineşte imagini c-o dexteritate de artizan par a intra în vârful picioarelor în vers, ca să nu tulbure metafora şi liniştea actului inspirativ, să nu tulbure (re)culegerea unei stări prielnice artei adevărate.
E ca un templu poemul pentru acest poet şi el nu se sfiieşte să se arate servil în demersul său de dezvelire a unei lumi interioare puternic amprentată de viziuni şi vise, a unei lumi pe care o face vizibilă cu orice cuvânt strecurat în vers.
Inspirat împărţit în trei secţiuni de sine stătătoare, „Căutătorii de lumină”, „Geometriile spaţiului” şi „Sub semnul fericirii”, acest volum e un corolar al creaţiei sale de până acum, unul în care jonglează cu sensuri şi simboluri, împlinind cele spuse mai sus. Aceste treceri – uneori line, la o adiere de gând, alteori bruşte – trădează o imaginaţie luxuriantă, dar şi ancorarea la energii creative de înaltă calitate şi fineţe.Volumul „Geometriile spaţiului” devine astfel o carte de vizită a unui poet consacrat în spaţiul contemporan, dar şi un exemplu de construcţie editorială, fiecare secţiune fiind distinctă ca abordare lirică şi tehnică, fiecare fiind unitară tematic şi stilistic, toate laolaltă împlinind un destin poetic profund între coperţile unui act artistic ce va fi de referinţă pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu.
Volumul începe cu o adevărată confesiune a autorului, poemul „Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” punându-ne-n gardă asupra faptului că avem în faţă un adevărat festin al cuvintelor şi că poetul acesta e nărăvit la imagine, la textul în care abundă metafora: „Locuiesc în miezul cuvintelor/şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/filonul care umplu golul cu adevăr” spune el, ca o mărturisire de credinţă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu spune multe în vers, dar spune foarte multe şi printre acestea atunci când strecoară adevărate declaraţii verdict în poemele sale: „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/sunetele unor cântece false/ori zvonuri fără noimă”, sau: „Nimic nu întrece voinţa/de a şti de unde venim şi ce drum alegem,/să îngropăm veac după veac în trecut/pentru ca-n viitor alţii să repete,/să dezgroape cuvântul şi obiectele/lăsate-n ascunsă moştenire”, sau: „Niciodată n-am fost cum am vrut,/ci doar o formă a luminii din gând/cum copiii în dorinţa unei mame”.
O poezie a explorării adună poetul în prima secţiune a cărţii, „Căutătorii de lumină”, o poezie adeseori cât o fulguraţie de gând, una în care lectorul este constant mitraliat cu metafore de-o sensibilitate şi profunzime aparte, de versuri încărcate de substrat existenţial, o secţiune cât o poveste de viaţă, în care autorul ne introduce elegant, subtil într-o lume aparte, cea a aspiraţiilor, a viziunilor proprii. Există regret, există stare de gol, există demers refulatoriu, există un păienjeniş în care sunt prinse toate mijloacele artistice în această secţiune.
Aspiraţia spre lumină vine din „golul (care) se retrage în sine”, trupurile sunt „plutitoare”, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un proces de decorpolizare, pe un funsal de efemeritate, de presiune a acesteia.
„Seara se rupe din mine prezentul/îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar”, sau: „Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,/soarele dimineţii dansează prin frunze,/amiaza scutură umbrele zilei.//Seara cum să o însufleţesc?”, sau: „Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,/lasă-n pustiu nisipul şi vântul,/pune-n inimi macii fulgeraţi de somn/şi somnul va împlini vise în forme de păsări”.O secţiune încărcată de filosofie existenţială, o secţiune marcată de o anume nostalgie a trecutului şi de un soi de spaimă asumată de viitor.Ei bine, dacă în paginile de început ale cărţii această stare e doar subtil sugerată, ei bine, în secţiunea care şi dă titlul cărţii tuşele poetului sunt groase, inevitabilul este din ce în ce mai invocat şi evocat, chiar cu preţul unei uşoare căderi în descriptivism.
Poemele sunt mai lungi, versurile mai de respiraţie, iar trecerea spre prozopoem trădează dexteritatea poetului, capacitatea acestuia de a aborda orice stil cu naturaleţe multă.
„S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,/mă atinge liniştea din umbra de răcoare,/desenez pe oglinzile somnului/o noapte care se pierde în vise”, sau: „de ce tot ce mă bucură/arde ca o torţă/purtată în mâini ca simbol de libertate?”, sau: „Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte/şi nici măcar la o femeie ori casă,/totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare/în care vorbele se scaldă-n bâiguieli”, sau: „Zilelese grăbesc să măsoare curbele aerului,/în palmle mele timpul pune semne/care pot să vestească mai devreme ceva”.
Este stilul de poem de respiraţie care-l prinde cel mai bine pe Nicolae Vălăreanu Sârbu, este tipul de poezie în care se desfată şi în care forţa crescută încet, cu temere şi grijă a metaforei atinge valori înalte, iar sensurile multiple dau greutate imaginii.Acolo unde nu o creionează direct poetul însăilează sugestii, făcând din lector un adevărat complice: „Mereu imaginez semne/din vremuri îndepărtate/în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,/stelele lor din cer, mirate/privesc cum ies din pământ”, sau: „Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie/nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,/sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii/şi chiar mai bulversate decât furtunile”, sau: „Sufletul nostru, sufletul celorlalţi/este mai uşor decât aerul şi se înalţă,/zilele care vin, nopţile care vin/curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,/trecem prin ele ca printr-un labirint/din care dacă ieşim curând vom muri”.„Sub semnul fericirii” este secţiunea de final a unei cărţi altfel definitorii pentru opera lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, o secţiune în care ne face o adevărată demonstraţie de măiestrie şi forţă, o secţiune în care poetul abordează stilul clasic, altfel mult mai restrictiv în privinţa mijloacelor artistice.
Temele generale ale poemelor din această secţiune sunt aceleaşi, numai punerea lor în pagină e alta: „Moarte, dacă eşti din cele sfinte,/nu-ţi înfige gheara strâmbă/în iubita care minte,/las-o să-şi ascundă taina/ce-i înceţoşează chipul/şi alunecă prin vreme/mai uşor decât nisipul.//(…)Moarte, dacă eşti din cele bune,/nu-ţi înfige gheara lungă/în iubiri cu pasiune,/lasă-le să se consume/cum e dat în timp norocul/să-l găsească pe oricine/pân` s-o termina sorocul”, sau: „Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită/când teiul vechi se scutura de floare,/cu inima de muguri înverzită,/să-mi laşi în viaţă pată de culoare.” Sunt versuri marcate de regret şi anumite neîmpliniri, de fantomele faptelor nefăcute şi a trăirilor netrăite, aproape o plângere de sine, o tuşă de personalitate strecurată printre versuri investite cu o poveste de viaţă.„Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină/lasa-mă să-mi termin vinul din carafă,/scrise-n cartea vieţii, poeme de lumină,/pe pagini îmi poartă sufletul parafă” scrie poetul în finalul apoteotic al unei cărţi de departe definitorii pentru scriitura sa.
——————————-
Ioan Romeo Roșiianu
Baia Mare
13 mai 2017
Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.
Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…
– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.
– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.
– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!
– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…
Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitrile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.
Menaşe a intrat rând pe rând la prieteni şi vecini, i-a chemat pentru miercuri seara la o mică gustare, n-a explicat de ce tocmai miercuri, ce importanţă are ziua, doar nu era să le spună că până sâmbătă sau duminică se alterează salata… Foarte frumos! au spus cu toţii, mulţumim că v-aţi gândit la noi, o să venim cu plăcere.
Şi chiar au sosit.
Salata de icre a avut un succes formidabil, Rozica a fost lăudată, doamnele au cerut reţeta, s-a trecut uşor la alte subiecte, s-a băut, s-a mâncat şi pentru că a doua zi era lucrătoare, musafirii s-au retras la casele lor. Şi o dată ajunşi în propriile apartamente, şi-au spus părerea. Dacă ar fi putut să-i audă, Menaşe ar fi înregistrat următoarele:
– Ne-au invitat special pentru că icrele au colesterol. Otravă curată…
– Numai prăjitură de icre n-au avut, ce ideie…
– N-am să le-o iert niciodată. Pata de la icre iese?
Dar Menaşe nu putea să-i audă, aşa că în timp ce ştergea farfuriile pe care i le plasa Rozica, spuse entuziasmat:
– O clipă m-am gândit să nu opresc maşina, că doar eram în întârziere. Cine s-a gândit la icre? Dar, orişicât, dacă omul s-a simţit, măcar să se bucure şi alţii. Imi pare tare bine că vecinii au plecat mulţumiţi… Să le fie de bine!
——————————
Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
28 martie 2019