„În toate înfăţişîndu-ne pe noi înşine ca slujitori ai

   lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi,

   în strîmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în

   privegheri, în posturi.” (Sfântul Apostol PAVEL)

 

 

   Fenomenul diabolic al „reeducării”, este cunoscut în rândul familiilor celor care au pătimit, în familia cea mare a naţionaliştilor creştini şi de câţiva cercetători voluntari.

   Faptul că marea masă a poporului nu prea ştie aceste lucruri este oarecum scuzabil, dar neabordarea de către istoricii de ieri şi de astăzi, cu excepţia câtorva personalităţi precum Demostene Andronescu, Gheorghe Buzatu şi Victor Isac este de neconceput, este nepermis, este inexplicabil şi tocmai de aceea intelectualitatea care pe vremuri era „conştiinţa cetăţii”, astăzi nu numai că este indiferentă, dar mai şi acuză victimile care au supravieţuit, deopotrivă cu martirii lor şi ai noştri.

   Reeducarea de la Aiud n-a fost cu nimic mai prejos decât cea de la Piteşti, decât poate ca număr de victime, dar a fost la fel de cumplită și la aceeaşi înălţime a răului diabolic.

   „Reeducarea”, cu alte cuvinte TORTURA ABSOLUTĂ, s-a născut în străvechime în China, Japonia, Coreea, Roma ş.a., actualizată de absolutismul papalităţii, respectiv în Era de foc a Inchiziţiei, preluată cu sârguinţă de sistemul bolşevic al Moscovei. „Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Gerogescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să-i enumăr doar pe câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud-Peisaj Lăuntric-Memorii şi versuri din închisoare. (Editura Christiana, Bucureşti-2009, p. 20)

   Faptul că iniţiativa şi concepţia planului de „reeducare”, nu a aparţinut românilor, nu-i disculpă pe cei care au fost „cozile de topor”, respectiv executanţii din România, care în bestialitate au depăşit cu mult ororile din alte penitenciare europene, prin modul că monstruozitatea lor a sfărâmat deopotrivă fiinţa fizică şi persoana psiho-moral-creştină a naţionaliştilor ortodocşi, care reuşiseră să creeze în ţară o stare de spirit eminamente religioasă, novatoare, înnoitoare, revoluţionară, revelatoare.

 

   Mişcarea naţionalistă creştin-ortodoxă s-a născut şi a crescut ca o necesitate istorică, asumându-se întru renaşterea sufletului dacoromân ca o mişcare spirituală, iar faţă de ameninţarea tăvălugului comunist care se prăvălea nimicitor, peste tot ce era creştin şi-a luat şi componenta de Rezistenţă anticomunistă.

   Satrapii bolşevici de la Moscova cu tot arsenalul lor de demnitari atei, de comisari, de consilieri, de instructori, nu puteau înghiţi cu uşurinţă acea Mişcare naţionalistă care se revărsa ca un torent devastator în contra comunismului lor. Muscalii comunişti erau conştienţi de forţa politică a Mişcării naţionalist-creştine din România, drept pentru care şi-au infiltrat după 23 August 1944, când regele nevolnic şi trădător Mihai I, a predat ţara în mâinile şi cismele duşmanilor cotropitori sovietici, „agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalalelor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud…op. cit., p. 22)

   Mişcarea legionară a fost studiată cu lupa, cu atenţie maximă, cu de-amănuntul de către bolşevici în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă când era prigonită furibund în ţară, înainte de a crede că cineva, culmea, regele, le va înlesni ocuparea ţării „diplomatic”, pur şi simplu, fără nici un efort militar. „Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează-în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii-că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşoară o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să îndeplinească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei mişcări.” (…, p.23)

   Eugen Cristescu-Asul Serviciilor de Informaţii Române, recunoscut şi extern, care a făcut parte din „delegaţia” Mareşalului Antonescu, arestat şi dus la Moscova, după revenirea în ţară, relata în închisoare, „că un număr mare din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că, atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în această organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori naţionalişti.” (op. cit., p. 24)

   Aşadar, în momentul când regele, mama sa şi camarila lor ne-au predat de bună voie ţara creştină în mâinile muscalilor bolşevizaţi, duşmanii ştiau cu precizie de ceas starea de spirit a Naţiunii, faptul că naţionaliştii creştini predispuşi cu uşurinţă la jertfa pentru Neam şi Biserică, erau singura forţă redutabilă de care le era teamă în realizarea programului lor devastator, distrugător, ucigător. Consilierii sovietici au recrutat cu uşurinţă elemente retrograde, elemente din paria societăţii dornice de jaf, de parvenire, de compromis, care au început cu o furie nebună să demoleze instituţiile fundamentale ale Statului. Obiectivul numărul 1, de extremă urgenţă al hoardelor bolşevice era anihilarea Mişcării Naţionaliste Creştine. Asediul a început în Iunie 1945, prin zvonul răspândit de Siguranţă şi Poliţie, că pregătesc liste cu naţionaliştii creştini ce vor fi arestaţi şi apoi deportaţi în URSS, poate chiar în Siberia. Paralel cu acel zvon au mai emis unul împletit de premierul Petru Groza şi de emisarii sovietici, ticluind un pact de neagresiune, de colaborare reciprocă, pe care l-au adus la cunoştinţă Comandamentului Legionar, condus de Nicolae Pătraşcu, om mediocru, lipsit de viziune, care a căzut uşor în capcana întinsă de comunişti. Omul nepotrivit-Nicolae Pătraşcu, pentru Mişcare şi pentru Ţară, dar potrivit pentru duşmanii din afară şi trădătorii din Patrie a emis la 6 August 1945, o Circulară, prin care recomanda camarazilor săi să iasă din ilegalitate. În mod indirect acest lucru a însemnat predarea lor de bunăvoie călăilor comunişti şi condamnarea la moarte.

   Toată această armată naţionalistă care putea organiza una dintre cele mai teribile Rezistenţe Anticomuniste, care putea declanşa o luptă teritorială de partizani, care avea un corp consistent din Armata română de partea lor, punând astfel, piedici serioase, chiar înfrângeri cotropitorilor, a fost anihilată prin nesăbuinţa unui presupus lider, care n-a luat în calcul cu cine negociază, care n-a premeditat nici o clipă pericolul în care arunca ţara şi Mişcarea Naţionalistă. Zarurile fuseseră aruncate!

   Mai mult decât atât, trădarea voluntară a lui Nicolae Pătraşcu, a avut o serie de consecinţe catastrofale pentru acel moment care putea fi biruitor pentru Naţiune:

• Zecile de mii de tineri (elevi, studenţi, alţi tineri) şi maturi formaţi în credinţa şi iubirea de Patrie în loc să intre în închisori, puteau deschide zeci de fronturi înarmate, anticomuniste;
• în loc să zacă în penitenciare, în Zarcă, umiliţi, batjocoriţi, schingiuţi, torturaţi, frânţi şi omorâţi, puteau deveni unii dintre cei mai bravi Eroi-Martiri ai Patriei;
• în loc să risipească prin arestarea lor masivă, frica, groaza, deznădejdea în rândul populaţiei, ar fi semănat o stare de spirit partizan, încrederea, ajutorul colaborarea în sânul poporului creştin;
• în loc să stârnescă admiraţia în rândul ţărilor care erau cu ochii pe aceşti tineri admirabili, care poate intenţionau să-i ajute, să ne ajute, au pus în loc dezamăgirea, poate chiar şi compasiunea, dar la ce mai folosea aceasta?
• în loc să se instaureze regimul comunist, se putea continua educaţia spirituală de formarea Omului nou, se renăştea creştinismul, monarhia se revigora, ţara prospera material, economic, înainta educaţional, cultural, iar partea de Răsărit a Europei putea fi salvată de la cotropirea pustiitoare a sovieticilor, a Internaţionalei Oculte, sfărâmându-se astfel planul mondial de comunizare.

   Anul 1948 a adus marea prigoană bolşevică peste un popor creştin, harnic, smerit, evlavios, cucernic, primitor, dăruitor, jertfitor. De la Moscova se hotărâse socializarea comerţului şi a industriei. Pentru a pregăti terenul şi atmosfera, „au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. S-au făcut repartiţiile: studenţii la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. S-au deschis lagăre culminând cu <<Canalul morţii>> Dunărea-Marea Neagră.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 63)

    Penitenciarul Aiud a fost foarte atroce, foarte barbar, foarte crud, foarte diabolic, Fiara fiarelor, foarte flămând, foarte hain! Nu Purgatoriu, ci Infern în toată regula!

   „La Aiud aş putea să spun că închisoarea în sine a fost grea, foarte grea, dar din punct de vedere sufletesc n-o fost aşa de greu. De ce? Fiindcă eu nu am tratat la întâmplare închisoarea. Eu am căutat să devin un aşa zis om nou, adică un om mai bun, un om înţelegător. În felul acesta îmi făceam examene de conştiinţă: ce-am făcut bun azi, ce-am făcut rău. Ce trebuie să fac mâine, ce trebuie să fac poimâine. În dorinţa aceea, aveam mereu o preocupare proprie, a mea, pentru formare…mi-a fost şi mai greu fiindcă în închisoare am mai avut un frate… care a fost omorât în sălbăticiile de la Piteşti. Şi când m-am întors acasă, după atâţia ani, şi mama a ieşit în faţă, plângând de bucurie, a strigat: Dar unde-i celălalt? Eram doi! Unul s-a întors, celălalt nu s-a mai întors?” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 30 August-2010 cu fostul deţinut-religios Vasile Turtureanu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 20-24)

 

   Temerarii regimului concentraţionar al închisorilor comuniste care au executat pe muchie 23 de ani au fost: prinţul Alexandru Ghica, Radu Gyr, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Vasile Turtureanu, Traian Trifan, Grigore Caraza, Zaharia Marineasa ş.a.

   „Nu puţini executaseră 23 de ani de temniţă grea: foştii studenţi care plătiseră scump îndrăzneala de a crede, erau acum tobă de carte, învăţând fără hârtie şi creion, fără lumină şi fără o viaţă omenească. Profesorii recent arestaţi erau puşi în inferioritate de aceşti erudiţi, unii dintre ei foşti elevi de liceu, şi care acum, cu o modestie vrednică de laudă, făceau să ne simţim la universitate.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 29)

 

   Despre fioroasa temniţă, dar şi faimoasa Academie Ortodoxă de la Aiud, vorbeşte şi arhimandritul Bartolomeu Anania, fost deţinut politic-religios, viitorul  mitropolit.

   „Procesul a fost lung, (referindu-se la reeducare), dureros, a durat luni şi luni de zile, fiecare s-a descurcat cum a crezut, cu mai multă sau mai puţină dramă interioară. Trebuie să vă mai spun că spre deosebire de penitenciarele Gherla şi Sighet, care erau rezervate deţinuţilor politici de nuanţe de centru, Aiudul era în special pentru cei de dreapta, în mare majoritate legionari, dar şi nelegionari, sau numai tangenţe cu legionarii… Administraţia, cu concursul câtorva dintre noi, a unor deţinuţi care credeau că o să fie eliberaţi mai devreme şi care se puseseră în slujba administraţiei a început a doua fază, printr-o formulă foarte perfidă, dar care ne-a înfiorat dintr-o dată. Raţionamentul era următorul: Mişcarea Legionară este fructul credinţei creştine, s-a născut din credinţa creştină. Se dădeau argumente: Arhanghelul Mihail, parastasele legionare, Moţa, Marin ş.a.m.d. Ca să dovediţi că procesul de reeducare politică este complet şi pentru ca să vă credem va fi nevoie să stârpiţi răul din rădăcină, iar rădăcina este credinţa voastră creştină. Pe aceasta trebuie s-o abjuraţi ca să vă credem că nu mai sunteţi legionari.

   Cu alte cuvinte, procesul politic se transforma în proces religios, ceea ce nu se putea întâmpla decât în epoca comuniştilor, a satanei, pentru că satana lucra ceva mai blând pe vremea apostolilor şi pe vremea martirilor creştini.” (Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Tipărită cu binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului, Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011, p. 12-14)

   În toate ţările învinse după marele război, Eroii au foat contestaţi, în România au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, împuşcaţi, iar în Finlanda au fost elogiaţi.

   „Am cunoscut atunci în Aiud, povesteşte Ioan Ianolide, deţinut religios, toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra U.R.S.S. Mii de generali, ofiţeri, intelectuali au populat în acei ani celulele închisorii. Cei mai mulţi au fost bravi.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 51)

   Deşi România a luptat şi de partea apusului împotriva comunismului, dând tribut sacru de sânge de ordinul sutelor de mii de eroi-martiri, Occidentul a împrăştiat doar praful propagandei şi o pulbere de promisiuni, dar de ajutat nu a vrut să ajute poporul român. A avut alte priorităţi, alte jocuri, alte împărţiri de state, dar este posibil să fi fost şi dorinţa de a distruge intenţionat Elita Neamului din Rezistenţa Religioasă şi din cea Anticomunistă, iar în mod expres distrugerea Tineretului studenţesc creştin-ortodox, forţa imbatabilă a Patriei. Elementele bolşevice împreună cu trădătorii din ţară care le-a pus Patria la dispoziţie pentru jaf, crimă, viol, distrugere economică, spirituală, culturală, religioasă, au ales prigoana şi persecuţia Tineretului studenţesc umplând închisorile cu Fiii creştini ai Naţiei. „Se adunaseră acolo, (la Aiud), câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti.” (ibid., p. 72)

   După mărturia eminentului student al Facultăţi de Drept din Bucureşti, Ioan Ianolide, care-şi făcuse „ucenicia” sub regele trădător şi vânzător de ţară Mihai I, grosul studenţilor arestaţi îl formau naţionaliştii creştini, câţiva liberali, nici un socialist şi o parte din ţărănişti. (ibid., p. 73)

   La Aiud, reeducarea a început la un deceniu după încetarea celei de la Piteşti, respectiv în primăvara anului 1962. Protagoniştii erau seniorii temniţelor, arestaţi din anii 1941-1942, ajunşi în pragul avansat al decimării fizice. Chiar dacă teoretic tortura fizică a fost exclusă, ea n-a lipsit în nici o zi a regimului dur: anchete, loviri, frig, foamete, izolări, absenţa asistenţei medicale, a celei religioase, lanţuri, cătuşe, injurii.

   Rezistenţa psihică, morală, dar mai ales cea religioasă îi speria foarte rău pe călăi, astfel încât un ofiţer politic a sărit destul de iritat la profesorul-poet Dem. Andronescu:

   „- Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă n-aţi mai avea instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează.

– Nu ne mai impresionează nimic-pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot, aţi făcut din  noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.” (Demostene Andronescu, Reeducarea…, op. cit., p.28)

   Şi întra-devăr creştinii naţionalişti deveniseră mistici, adevăraţi oameni liberi.

              BLESTEMUL AIUDULUI

 

   „Aiudule, Aiudule,/ temniţă cruntă,/ fă-te, zăludu-le,/ piatră măruntă!// Focul mănânce-te,/ că nu te mai saturi!/ Mereu vrei scântece/ şi bei oftaturi.// Vântul destrame-te,/ că nu-ţi ajunge!/ În marea-ţi foamete,/ mereu vrei sânge.// Grindina-ndoaie-te,/ spele-te ploaie,/ lanţuri şi vaiete/ să ţi le-nmoaie!// Apele facă-te/ apă ca ele,/ lacrimi din lacăte,/ plâns de zăbrele!// Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/ face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă.” (Radu Gyr, Poezii, vol. 3, Ed. Marineasa, Timişoara-1994)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 14 martie 2019