Într-o zi, de va fi
umblu, ca o apă sub ape
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii
vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea
vom lega apoi cuvintele în lanțuri
poate a fost o zi începută prea devreme
soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă
dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului
v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi
într-o zi, de va mai fi…
Ultima frunză
un amurg se scurge
în plecări ce dor
mai stau în cerdac tot privind la cer
este atât de trist, e atât de gol
geamul este spart, privirea absentă
doar istorii curg la fără frecvență
deocamdată timpul s-a oprit
câmpia era arsă de cuvântul dintâi
căutând bezmetic cărarea
treceam lăsând în urmă pași
uitând de lume, de noi
în palme adunam stele pitice
într-o noapte, printre vise uitate
eram statui sfârâmate
rătăcite prin înghețul total
magici, ilogici, pe tărâm ireal
mai cânta o vioară în port
mă ascundeam elementar într-o femeie
tot căutând o floare printre flori
este frig și uit
umila existență a unui poet rătăcit între poeți
ce partitură dureroasă
tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând
despre acuta mea absență
știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte
mă apropiam în verb de tine
uitând adverbul la final
tot căutam în efemera existență
un început, la un sfârșit de drum
îți scriu femeie acum ultima prezență
plouă și este atât de frig în viață
la poartă timpul bate-bate
iar clipa asta nu mai tace
mereu oprit într-o plecare
scriam femeie, printre stropi de ceață, viața
am vrut să plec, să fug de de aici și totuși am rămas
se stinge ultima țigară și timpul ăsta amputat
a curs femeie iar ca altădată
o zi a fost și a trecut
atâta mi-a fost dat
să cânt în vers femeia ce astăzi a plecat
a căzut o frunză, ai plecat murind
printre versuri sânge
doar o frunză a rămas în urmă
și te scriu femeie cu aripi de înger
Aripi arse
eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern, în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
născute într-o noapte pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
satanici ochi mai curg în cale
mă descompun la fiecare pas
trecut, rămas
și ce-a rămas, femeie
dintre iubirea celor doi
doi nebuni pe o plajă
când moare ea, mai mor și eu
că n-am putut să fiu un fiu de zeu
e lumea oarbă și iubirea crudă
pe chipul meu, demoni înfloresc
azi dorm la masa sorții
stilou cade pe o coală răsucită
întrebător cu noi
sărut a fost sau nu a fost
pe aleile de tei trece nepăsătoare noaptea
se scuturau și plopii a întrebare
femeia mea
eu am plecat pe jos
aicea toate nu mai au vreun rost
pe drum mai picur stranii picături de ploaie
din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții
Vioara
cântă o vioară pe țărm
mă ascund obosit în tăceri
aștept în neștire un gând pe pământ
e ger afară și ninge în cer
zăpada se adună în palme
mi-e frig și e iarnă în lume
ruga e înghețată de dor
mă despart iarăși de lume în tragic decor
tăcerea mă doare și lacrimile plâng
cad fulgi rătăciți pe asfaltul murdar
e frig iar în mine și ninge acum
cad troiene de gânduri pe câmpuri
merg la întâmplare pe cărările vieții
uneori veneam printre căderi de stele
în noaptea polară din noi
pășea un înger pe lacrima mută
rătăceam într-un gând, ningea în cuvânt
se întuneca în lume, eu scriam la o masă
priveam efemer, rătăceam sub un cer
era frig aici în cetate
ninge și ninge
cu lacrimi și sânge
pe ziduri se scurg alte dureri
mă opresc obosit, a plecare, nu’i nimeni în cale
căutam o lume între degete frânte
este frig afară, gerul mă ucide
mai cade o frunză, mă înțeapă spinii rămași
urma frunzei în palmă, mai plânge
vântul bate și bate, decor ireal
picură pe rană fulgii rămași
mă ardeau cuvintele sub pana arsă de gânduri
azi muream în țara ultimului veac
eu scriu la o masă, ultimului meu gând
afară, o vioară mai cântă
Clipa
ploua în cer și era frig
în tine, în noi
se scurgeau tăceri printre mâini obosite
ai plecat în zori în mijlocul unui cuvânt nerostit
rătăcesc alegoric prin ani
era vremea plecării și totuși mergeam
noaptea mă zbăteam între vise proscrise
prin acoperiș cădeau picături de lumină
se spărgeau apoi zgomos de pereți
atât de reci, atât de goi
la fereastră nu’i nimeni
doar un cocoș răgușit răsturna în zori zările
eu pribegeam zadarnic cărările
trăiam pe acoperișul lumii
pe umeri purtam aripi
să descifrez depărtările
uneori răsfiram pagini calculând imaginare procente
tovărăș nu aveam decât o pipă
uitată într-un sertar de buzunar
ea, eu și visele
în palme adunasem amintiri
ale unor clipe ce mâine le voi uita
târziu, valurile au descoperit un țărm
eram apa, tu țărmul
te-am atins doar o clipă
și ai tremurat înfiorată ca întâia dată
Pași
pe țărm se sparg
valuri cu spumă
șoptește lumina tăceri
lășând în urmă dureri
am mâinile pline de ceață
urme de humă pe buze
închise în adâncuri de suflet
mai strâng în palme clepsidra
măsurând veșnicia iertării
țip într-o noapte
să sting uitarea ce vine
trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul
uneori plăsmuiam din tăceri întrebări
sculptând curba sălbatică a nopții pe cer
câutam în psalmi scânteia
să citesc necuvântul
respira vântul prin ace de brad
mirosea a cetină crudă
pașii mai pleacă, pașii mă dor
strivind în iarbă privirea
Fascinanta și eterna durere
în noaptea asta blestemată
m-am lepădat de toate
de griji, păcate
se poate…
da, în lumea asta tristă și bolnavă, se poate
pe cerul efemer țipă păsări de noapte
au ieșit la vânare
pe străzi, schelete ambulante
e, noapte…
rătăcesc desculț, de gânduri, de dureri, de tăceri
de azi, de ieri
ce vrei, cât dai, cât ceri
de vrei ceva să iei
pe drumul vieții către nicăieri
picioarele sunt răni adânci și curg puroaie pe ăst drum
în eterna și fașcinanta cetate
offf, Doamne, ne vezi…
aici odată cânt
azi doar plâns tremurat în vânt
nimeni nu știe de ăst plâns
în deșertul de cenușă
plânge un om și nimeni nu’l ascultă
Rugă
era târziu
la ușa lumii bătea un suflet
eu împleteam amurguri în lacrima nopții
plămădind lumina în numele sorții
sprijineam crucea de trupul beteag
căutând începutul pe creste de munte
și din înghețul primar se năștea cuvântul
din trupul plăpând făuream o cântare
sub streșini arse de ani
de mii de ani, de veghe pe urmele vieții
trăiesc în privire la limita nopții
la întretăieri de noi începuturi
în liniștea clipei coboară îngeri mângâind o chemare
un nume din căi nenăscute
mă ating tăceri sângerânde
mă adap în nemărginire
renasc sfios în palma Ta
tânjind la clipa rugăciunii
spre necuprinsul drum al mântuirii
Zbor singuratic
clipa se prelingea ireal printre gânduri
am plâns în noapte, printre șoapte
uitasem, de lume, de viață, de toate
azi nu mai este azi
e doar o clipă imensă de întuneric
mă rostogolesc printre voi în căutări atemporale
prin gropi doar gunoi, puroi și noroi
fără a lămuri tăcerea ce țipă în mine
doar merg, fără sens, fără rost, într-un deplin nonsens
aripile s-au întins dar nu m-au cuprins
ghearele îmi zgâriau gândurile fără încetare
nimic nu e de mirare
poate doar de vânzare
în lumea asta mare-mare
apele spală în cale, dureri și păcate
sunt duse la vale
plutesc pe maluri de suflet printre generații
ce vin, ce trec, se petrec
pe umeri port lacrimi amare
sunt zbor singuratic peste ape
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
28 iulie 2020