După 1989, prin redeschiderea frontierelor pentru toţi românii, asistăm la o emigrare masivă, în căutarea unui trai mai bun, a mii şi chiar milioane de români. Mirajul Occidentului, dar şi curiozitatea de a vedea ce este dincolo de Cortina de Fier, i-a determinat pe numeroşi români să-şi părăsească obârşia spre a-şi satisface curiozitatea sau chiar situaţia materială.
Cele mai mari emigrări s-au făcut după 2007, spre ţările Europei, atât la muncă cât şi în scop turistic. Traiul confortabil, nu neapărat mai bun, i-au atras magnetic pe mulţi concetăţenii, determinându-i pe unii chiar să rămână definitiv pe acele teritorii. Pentru cei care s-au stabilit, obţinerea unui număr (echivalentul unei pseudocetăţenii) sau chiar a cetăţeniei acelui stat, le-au permis să penetreze piaţa locurilor de muncă, cu un grad mai uşor de periculozitate. Aceasta în cazurile cele mai fericite, însă munca grea, istovitoare, uneori degradantă, alături de alţi pălmaşi străini: negrii, arabi, asiatici etc, o duc românii. Chiar şi în rândul imigranţilor din acele ţări, românul este discriminat cu bună ştiinţă, fiind plătit, în ciuda acestui fapt, mai puţin decât ceilalţi şi cu mult mai puţin faţă de cetăţenii acelor ţări. După 2007, o emigrare masivă s-a făcut la muncile sezoniere, în special de forţa de muncă tânără din România. Încet, dar sigur, satele din România sunt depopulate, rămânând pe timpul sezonului agricol (fără forţă de muncă vitală) doar bătrânii, copii şi prăpădiţii satului.
Bruma de profit, pentru cei care au familii sau sunt chibzuiţi, în urma celor 3-6 luni de muncă de pălmaş, este investită în construcţii de case, achiziţionarea unei bucate de pământ, maşini, obiecte ce asigură un confort minim fiecăruia.
Fiindcă în România, cu un salariu de bugetar, nu-ţi poţi permite cele necesare unui trai decent, decât cu un sacrificiu financiar major, în cazul în care nu prea ai copii, m-am hotărât încă din 2004, dar mai ales după 2007, să iau drumul bejănăriei spre unele state dezvoltate ale Europei: Germania, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Franţa.
Lucrând în aceste ţări, pe sezoane, dar nu în ani succesivi, în regiuni diferite ale Europei (nordul, sudul şi centrul continentului) în medii diferite, cu grupe de oameni diferiţi, am putut analiza, radiografia, atitudinea şi felul de a fi al pălmaşului român.
Prin urmare, cu mintea limpede, am tras mai multe concluzii, ce sunt evidente la majoritatea celor care vin şi pleacă din şi înspre ţările dezvoltate. Am luat ca studiu de caz două ţări dezvoltate ale Europei: Franţa şi Suedia. Patronatul din cele două ţări este oarecum diferit faţă de alte ţări, spre exemplu Spania, Italia sau Anglia, unde sunt la muncă mulţi români. Patronatul şi sindicatele din Franţa înclină spre o anumită afinitate cu cele din Italia şi Spania, iar cel suedez cu state precum Anglia şi Germania.
Din discuţiile cu cei care au lucrat în Italia şi Spania, prin comparaţie cu Franţa, locurile de muncă sunt ceva mai bine plătite, dar românii, ca în toate locurile, sunt marginalizaţi şi chiar discriminaţi, chiar dacă nu este vizibil aceasta la prima vedere. De exemplu, atunci când am muncit la altoit pomi fructiferi în Franţa, în apropiere de Marsillia, arabii, care erau angajaţi, nu sezonieri, efectuau un număr mai mic de operaţiuni de altoire şi pregătire pentru altoire, deci un consum mai mic de energie decât români, deşi numărul de ore era acelaşi, însă salariul cu cel puţin 1/3 mai mare, chiar dacă noi lucram, de cele mai multe ori câte două – trei ore peste program şi jumătate de zi sâmbăta. Un alt exemplu: în Suedia, la plantat brazi şi pini, unde locurile cele mai grele de plantat (cu pietre, mlaştini, teren abrupt şi la mare depărtare, unde trebuia să cari în spate, la o distanţă de peste 1,5 km o greutate de peste 50 kg, pe vânt, ploaie sau soare intens şi apoi să revii cu altele etc), erau destinate predilect pălmaşului român. Aceasta în condiţiile în care ceilalţi plantatori (suedezi sau africani) aveau terenuri cvasiplane, nisipoase, cu pietre puţine, în apropiere de drumuri etc.
La această corvoadă se adăuga mulţime insectelor: ţânţari sau gâze–vampir, ce făceau imposibilă plantarea, fără mască de protecţie penru întreaga faţă şi chiar vremea ploioasă (uneori ploua necontenit, zi de zi, săptămâni la rând, mai ales dimineaţa până la prânz). Chiar dacă aveam avantajul, de a nu mai fi insecte, în timpul ploilor munca se îngreuna datorită hainelor impermeabile sufocante (la temperaturi uneori de peste 200 C) a greutăţii plantelor îmbibate cu apă, a mlaştinii şi solului alunecos. Pe lângă acestea se aduna greaua adaptare a organismului la mediul nordic, datorită zilei continui, fără întuneric, fiind obligaţi să punem în ferestre, pături închise, spre a nu pătrunde lumina de afară, pentru a putea dormi câteva ore noaptea.
Dar, spre a umple paharul la stresul depărtării de cei dragi, la dorul de glie, apare un alt factor, greu de suportat, cel uman. Mulţi compatrioţii, cu o empatie erodată şi cu un egou foarte puternic, semianalfabeţi, mulţă provenind din familii dezmembrate cu o educaţie precară, pătrunşi de spiritul manelelor ţigăneşti, din dorinţa morbidă de a fi măcar aici mici şefuleţi, în ochi patronului străin devin zeloşi, vărsându-şi veninul ignoranţei pe concetăţenii lor. Atitudinea lor obedientă şi slugarnică, îmi amintea de slugile executante ale comunismului, alcătuite din văcarii şi ciobanii satelor ce erau promovaţii la rang de primar, securist sau miliţian, care, prin zelul lor bolnăvicios, îşi torturau proprii învăţători, preoţi sau chiar rudele apropiate.
Analogia e doar de atitudine, deoarece în orice moment puteai renunţa la slujbă, întorcându-te în ţară. De cele mai multe ori aceasta nu se petrecea din mai multe motive: preţul mare al transportului, datoriile faţă de cămătarii de la bănci, traiul cu un salariu pe care-l lungea-i de la o lună la alta etc, astfel încât, de voie de nevoie, trebuia să suporţi acestea cu un oarecare demnitate. De cele mai multe ori se adăuga, datorită concetăţenilor ignoranţi şi fără bun simţ, intoxicarea zi de zi cu manele şi fum de ţigară. Dependenţa lor faţă de aceste droguri moderne (alcool, tutun, cafea şi sucuri), le storcea peste jumătate din bruma de câştig pe care o dobândeau prin munca prestată. De exemplu, la sfârşit de săptămână (de sâmbăta la amiază până duminica seara), preferau să se îmbuibe cu alcool şi tutun, să asculte la volum maxim manele, să trândăvească la TV sau pe facebook. Puţini dintre ei au preferat să meargă cu mine, să vizităm cetăţi, muzee, castele, dar niciunul nu s-a deranjat, atât în Franţa cât şi în Suedia, să urce pe înălţimile cu gheţari sau fiordurile din Munţii Scandinaviei, sau pe cotele medii ale Alpilor Francezi. De asemenea, nu au dorit să viziteze oraşele renumite ale Franţei (Marsillia, Lion, Paris etc) sau ale Suediei şi Norvegiei (Stockholm, Narvik (Parisul Nordului), Galivare etc), pe motiv că sunt cheltuieli suplimentari mari. Însă, la un calcul simplu, elementar, am constatat, că aceştia cheltuiau la sfârşitul săptămânii, mai mulţi bani la cazare, pe alcool sau alte droguri moderne, decât cheltuiam personal pe hrană sau transportul dintr-un loc în altul.
Pe ansamblu, am constatat, în ciuda faptului că românul este marginalizat ca naţiune, de către celelalte state ale Europei, acesta şi din cauza atitudinii obediente a politicienilor corupţi din sistem, de oportuniştii individuali, că o mare majoritate a concetăţenilor noştri se complac într-o ignoranţă crasă, accentuându-şi sărăcia şi degradarea fizică, prin consumul regulat de produse ce-i prejudiciază sănătatea fizică şi mintală. Acest fapt este vizibil şi în ţară, dar la un număr mai mic de cetăţeni.
În ultima vreme, acest fenomen al obedienţei şi nepăsării de sine şi semenii săi, se întrevede vizibil prin atitudinea voită, ignorantă, de acceptare, a unor măsuri ale politicienilor corupţi şi servili, de a se lăsa manipulaţi şi a accepta restrângerea drepturilor fundamentale, privind siguranţa şi integritatea fizică, restrângeri care contravin Constituţiei României şi Legilor Drepturilor Omului.
––––––––––
Prof. dr. Vicu MERLAN
Huşi, 24 Ianuarie 2021