Materialul de mai jos face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.
Felicitări, autorului Petre Ioan Crețu
„SINDROMUL FRICII”, ISTORIE ȘI LITERATURĂ
Lecturând cu atenție textul postat de Petre Ioan Crețu în „Cercul literar de la Cluj”, intitulat „Sindromul fricii” este firesc să ne întrebăm, de ce abia acum a publicat autorul aceste însemnări? Poate acum a fost momentul oportun pentru autor. Îi respectăm decizia și îi mulțumim că ne face părtașii unei experiențe îmbibate de tragism până în măduva oaselor. Nu știm nici dacă este vorba de o experiență personală. Și, până la urmă, nici acest lucru nu este important.
Interesant de știut este dacă această povestire este istorie ori literatură? Putem afirma, fără teama de a greși că este și una și alta. Aici întâlnim un număr considerabil de pagini de adevăr istoric. Scrierea este o evocare a unui trecut trist, nu de mult apus, un episod veritabil de istorie amară, semne vii și convingătoare că fundamentul societății socialiste era putred. Omul față-n față cu moartea, nu pe câmpul de luptă, în tranșee, ci moartea venea de la oameni din același neam, care trăiau în aceeași țară, vorbeau aceeași limbă, frați întru același Dumnezeu, ignorat și uitat de ei, cu apriga dorință și adevărată furie de a lua oamenilor bucuria credinței strămoșești.
Cele cinci fragmente de proză ale lui Petre Ioan Crețu fac parte din ceea ce se cheamă literatură de sertar. Acest lucru se explică prin câștigarea libertății de exprimare în România. După 1990, mulți autori români și-au întregit opera cu asemenea scrieri, alții au început să scrie determinați de preaplinul trăirilor sumbre acumulate personal ori de cei apropiați. Un mod de eliberare. Dacă au rezistat în ciuda tuturor intemperiilor și vitregiilor unui sistem diabolic, este îndreptățită nevoia decompensării conștiinței și a inimii care acumulase multe trăiri odioase. Cred că în această logică procedează și autorul despre care vorbim. Texte scrise cu acribia trăirilor în 1974, sunt scoase la lumina zile în anul 2019. Aici, pentru pentru noi și, poate spre cunoașterea tarelor sistemului apus de către tânăra generație.
Autorul face o mărturisire adevărată, realistă și lucidă a faptelor pe măsura talentului său literar. O transcriere corectă a unor realități, lecții practice de suferință și agonie. Este trăit până și inimaginabilul. Trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare. Cu măiestria condeiului bine ascuțit, scriitorul îi așază pe cei doi actori ai poveștii față-n față, călăul și victima într-o incompatibilitate perfectă. Personajul negativ este lipsit de educație și cultură, un slugoi al puterii politice, un executant al ordinelor primite… Personajul pozitiv, adevăratul erou este omul învățat, educat, rațional… Fiecare dintre cei doi era exponentul unei clase sociale într-o orânduire blestemată, care doar din fățărnicie condamna și blama exploatatea omului de către om. Câtă ipocrizie!
Scopul acțiunii petrecute în proza lui Petre Ioan Crețu nu era altul decât eliminarea celor care aveau verticalitate și demnitate și nu se înscriau în clișeul politicii vremii. Pentru realizarea acestuia, foloseau metode inumane, precum inocularea dorinței de sinucidere. Făceau acest lucru prin metoda „picătura chinezească”, strigând fără încetare câteva cuvinte „singura ta șansă e sinuciderea”, pentru că acesta era ordinul și pentru că nici nu știau mai multe cuvinte, suferind de o veritabilă și profundă criză de vocabular. Dezlănțuirea unui arsenal de cuvinte (arsenal prin repetiție și duritate, nu prin diversitate) este prezentată de autor prin tablouri în care torționarii erau dornici să-și arate superioritatea, să se simtă importanți. Aceste cuvinte repetate fără încetare declanșau trăiri asemănătoare cu moartea.
Scriitorul ne supune atenției o prezentare surprinzătoare a unor fapte abominabile, în care o haită de lupi gonesc o turmă de miei. Descoperim un tăvălug de răutate și dușmănie față în față cu o brumă de speranță. Nu se manifestă nicio urmă de discreție, totul este ostentativ, provocator, iar tăcerile interioare ale victimei nu prezintă altceva decât lupta între viață și moarte. Tensiune maximă, dar și un exercițiu remarcabil al răbdării și credinței. O descriere a iadului pe pământ. Strigătele dezlănțuite ale călăului, «Un hohot de râs metalic… Timpane sparte. Un cerc de foc care îți strânge tâmplele. Explozie! Noroiul puturos care se prelinge pe ziduri până în suflet și te asfixiază. Mi s-a spus să stau nemișcat. Stau nemișcat. Atât nu am voie, să mișc. „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide».
Maniera în care este scrisă proza atestă cu certitudine consecvența în efectuarea răului și autenticitatea faptelor reprobabile; asemenea fapte nu trebuie tăinuite, iar meritul autorului constă în faptul că le-a oferit publicului spre cunoaștere și combatere pentru a nu se mai repeta. Scrisul reprezintă un document istoric de prim ordin ca toate mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste: Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, pr. Iustin Pârvu, pr. Sandu Tudor, pr. Dumitru Stăniloaie…
Textul poate fi apreciat ca fiind scris cu o obiectivitate ieșită din comun. Omul, subiect al acțiunii pare înghețat, mumificat, lipsit de reacții. Temporal și spațial, coordonatele și cadrele desfășurării acțiunii sunt fixate în așa fel încât nimic să nu scape de sub control. Mai întâi se voia distrugerea voinței oamenilor, sperând ca apoi să aibă loc „o prăbușire rapidă și firească”.
Dacă stăm să gândim mai în profunzime, cred că autorul încearcă să ne spună că era o FRICĂ generalizată. Unii se temeau pentru viața lor, ceilalți care își asumaseră modul grotesc de a se comporta cu semenii se temeau că puterea lor de a distruge vieți nu este suficient de mare; în atare situație, prestația lor în posturile și funcțiile pe care le aveau nu era apreciată, astfel pierzându-și demnitățiile câștigate.
Petre Ioan Crețu se retrage în orizontul reflexivității întunecate. Scriitura sa este rece și încremenită, ca și atmosfera în care se desfășoară acțiunea; această situație te face să transpiri involuntar, să tremuri, să ai reacții, să pui întrebări, să te revolți… Însă, cu oarece detașare, eroul povestirii încearcă să devină neutru față de starea lucrurilor, se zbate între frică și dorința de a trăi. Frica nu-l paralizează. În puținele momente în care putea să doarmă, visa că are aripi, că poate zbura. Da, încă mai „Visează că un arhanghel ținea o spadă în mâna dreaptă și făcea dreptate. E arhanghelul dreptății, un arhanghel iubit de mulțime.” Decide să nu moară, pentru că afară este primăvară…
Miezul descrierii faptelor este un punct imuabil, evoluția este inhibată de o idee fixă, pare că startul și finișul coincid. Cu toate acestea muribundul depășește orizontul macabru și se mișcă cu nădejdea zborului prin care va ieși din carapacea încremenită. Asemenea timpului trecător părăsește anotimpul înghețului polar și se îndreaptă spre însorirea mult visată, oferind cititorilor bucuria lecturii unui text coerent și interesant.
Poeta Adriana Popa ne prezintă o altă fațetă a scriitorului. Aceea de poet: „Petre Ioan Crețu este îndrăgostitul etern. De viață, de fluturi, de frumos. Iubirea lui are spațialitate și relief, iubirea aduce, parcă o sintaxă a stelelor”. Ne permitem să adăugăm că în proza „Sindromul fricii”, autorul este învingător prin iubirea vieții, adevărului și luminii.
