În dicționare, Speranța, sentiment de încredere, este sinonim cu Nădejdea.
Speranța, considerată ca fiind o energie necesară, ne-o punem în forțele proprii, în oameni, sau, uneori, în hazard.
Uneori speranța are efecte negative. Oamenii dacă și-au construit o lume imaginară, pe placul lor, cu ajutorul speranței, și dacă se vor lovi de realitățile evidente, șocul poate să le genereze depresii profunde. „Speranța moare ultima”… aș îndrăzni să spun, că la unii oameni, dispare odată cu ei.
Prin speranțe se pot construi și multe iluzii. Unii leneși înlocuiesc acțiunea cu speranța în hazard. Speranța este o pierdere de timp. Unii oameni confundă speranța cu optimismul. Nefericiții perdanți, atei sau puțin credincioși, își pun „nădejdea în speranță”. Uneori speranța este somniferul acțiunii.
Albert Einstein a spus că dacă faci același lucru în mod repetat să nu te aștepți să obții rezultate diferite. (Zadarnic se speră…)
Duhovnicește vorbind, este o mare diferență dintre cele două noțiuni: Speranța se raportează la oricine, la orice, pe când Nădejdea se referă numai la Dumnezeu și la Sfinții Lui. Nădejdea este cea care dă omului puterea de a crede și de a tinde spre Dumnezeu chiar și atunci când este supus încercărilor grele ale vieții.
„Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.” (I Corinteni 13:13) Dragostea susține și dă sens Nădejdii și Credinței.
„Credința poate să facă și să zidească toate. Nădejdea este mereu în-conjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată rușinată. Dragostea nu cade și nu se oprește în alergare așa.” (Sfântul Ioan Scărarul)
În Noul Testament, Speranța creștină este descrisă ca o speranță mai bună „… ni s’a adus o mai bună nădejde prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7, 19) Aceasta fiind identificată de Sfântul Apostol Pavel cu însuși Iisus: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră, către Timotei…” (Epistola Sfântului Apostol Pavel întâia către Timotei 1:1)
Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Logosul, prin care toate s-au făcut: „toate printr’Însul s’au făcut și fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (Ioan 1:3). Chiar și timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.” (Evr. 1:2), în alt loc Sfântul Apostol Pavel spune că prin El s-au zidit și cele văzute și cele nevăzute: „pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri și de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El și pentru El s’au zidit și El este mai înainte decât toate, și toate’ntru El se țin împreună” (Col. 1: 16-17).
Iisus Hristos este nădejdea noastră, prin el avem viață. „Întru aceasta s’a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul.” (I Ioan 4:9)
Nădejdea în Hristos ne ajută să trăim în concordanță cu voia Lui, trăire premergătoare mântuirii: „fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15: 5).
În Epistola către Efeseni Apostolul Pavel ne spune că cei fără Hristos nu au nădejde: „în vremea aceea erați fără Hristos, înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12)
Iisus Hristos este nădejdea noastră, el este Calea, Adevărul și Viața: «Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.» (Ioan 14: 6)
Mulți oameni susțin că doar știința este aceea în care trebuie să ne încredem.
Dumnezeu a dăruit omului pricepere și știință pentru a le folosi, nu pentru a se încrede în ele: „Nădăjduiește cu toată inima în Dumnezeu, iar cu înțelepciunea ta nu te semeți” (Prov. lui Solomon 3: 5).
Iar pe cei ce se încred în ei înșiși și în simțămintele lor, Solomon îi consideră nebuni: „Cel ce se încrede într’o inimă semeață, acela e nebun”. (Prov. lui Solomon 28: 26).
Immanuel Kant afirma: „Trei lucruri ne ajută să suportam greutățile vieții: speranța, somnul și râsul; acestea au fost date omului ca echilibru al suferințelor pe care le are de îndurat în timpul vieții.”
Credința, rugăciunea și nădejdea sunt cele care ne mențin în echilibru.
Rugăciunea luminează și întărește sufletul spre nădejdea în Dumnezeu.
Nădejdea se naște din Credință și se manifestă prin iubire.
Ispitele ne înconjoară din toate direcțiile, cel rău vrea să ne îndepărtăm de cele sfinte.
Trebuie să luptăm „… cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim cu duhul, cu duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, unii pe alții pizmuindu-ne.” (Galateni 5: 24-26).
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii și a sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt în stihiile cerești. Pentru aceea luați armura lui Dumnezeu: pentru ca’n ziua cea rea să fiți în stare să țineți piept; și după ce veți isprăvi totul, să rămâneți în picioare. Așadar, stați în picioare, avându-vă mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați fiind în platoșa dreptății și cu picioarele încălțate’n starea de a fi gata pregătiți pentru Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile înflăcărate ale Celui-Rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:12-17).
Când omul are motivații bine determinate, are și gustul vieții mai pregnant. Motivațiile stau la baza împlinirii dorințelor. Cum omul este și trup și suflet, dorințele se împart și ele. Cele ale trupului sunt de ordin material. Dar cum sufletul este suflare Dumnezeiască, nu se poate împlini cu lucrurile materiale ci doar prin relația cu Creatorul. Nădejdea în Dumnezeu ne ajută să trăim în Legea Divină, dând sens vieții.
Nădejdea, ca virtute, este necesară pentru mântuire!
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție!” (Sfântul Ioanichie cel Mare)
——————————–
Teodor MEȘINĂ
București, 23 decembrie, 2018