În partea a doua a dialogurilor literare cu poetul Corneliu NEAGU voi prezenta punctele noastre de vedere exprimate pe marginea examinării critice a încă trei poeme, după cum urmează:
CE RĂU ÎMI PARE…!
(Citatepedia.ro, 22.02.2020)
http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=400606
Secundele, prin ceasuri măcinate,
se cern târziu pe gândul ostenit,
bat clopotele-n turnul din cetate
când orele se scurg spre asfințit.
Sub zidul vechi, cu pietrele căzute
pe tufele din gardul prăbușit,
mor singure-amintirile venite
pe-o aripă de vânt fără sfârșit.
Stă toamna după colț în așteptare,
iar zilele de vară au-amuțit –
se-aude glas de păsări călătoare
sub mantia văzduhului cernit.
O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare
că am plecat atunci pe înserat,
lăsând în urmă amintiri amare
pe tufele din gardul dărâmat.
De-atunci măceșii nu mai dau în floare,
garoafele din glastră au murit,
o, doamnă, dacă-ai sti ce rău îmi pare
că te-am lăsat cu sufletul rănit!…
Tatiana Doina Popovici: „Ce rău îmi pare…” de Corneliu Neagu este o poezie nostalgică în cinci catrene cu rimă încrucișată care sugerează , strofă cu strofă, curgerea timpului pe care eul liric îl simte fizic , dar și metafizic. Încă din prima strofă timpul este marcat de bătaia clopotelor din cetate. Clopotele anunță ora, dar anunță și ultimul drum. Ultimul vers al primei strofe „Când orele se scurg spre asfințit” are dublu înțeles: scurgerea orelor anunță asfințitul zilei, dar și al vieții. Strofa a doua continuă ideea îmbătrânirii. Totul este în paragină: zidul vechi, pietrele căzute, tufele prăbușite. Chiar și amintirile mor spulberate de vânt.
Personificarea cu care începe strofa a treia „Stă toamna după colț în așteptare” anunță nu doar sfârșitul verii, dar și trecerea într-o altă etapă existențială .Glasul păsărilor călătoare de „sub mantia văzduhului cernit” ține locul bocitoarelor care plâng atât rotirea anotimpurilor, cât și destinul omului. A patra strofă, începută cu interjecția „O”, scoate în evidenta regretul eului liric de a fi plecat în faptul serii, lăsând în urmă amintirile. Versurile, prin vocativul „doamnă”, arată o adresare directă subliniind, încă odată, regretul de a o părăsi lăsând în urma un „suflet rănit”. Amestec de real și imaginar, poezia este o meditație asupra timpului care curge lăsând în urma lui ruine. Din punct de vedere al procedeelor artistice se remarcă personificările, epitetele , metaforele, unele de o mare încărcătură emoțională, prcum „gândul ostenit”, „mantia văzduhului cernit”, interjecțiile-vocativ ce sugerează adresarea directă. Din punctul meu de vedere, poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului.
Corneliu Neagu: O viziune cu totul aparte a doamnei Tatiana Doina Popovici asupra poeziei „Ce rău îmi pare…”, cu deschideri către orizonturi pe care nici chiar muza eului liric nu le-a putut întrezări când și-a pogorât harul inspirației asupra poetului. Percepția împletirii dintre fizic și metafizic, ca și cea dintre real și oniric, în curgerea versurilor, dă o forță covârșitoare analizei critice realizate de doamna Tatiana Doina Popovici, făcându-l pe poet să-și reconsidere viziunea asupra propriei creații. Susținută cu citate din text, analiza doamnei Popovici transcende viziunea îngustă a unei despărțiri de femeia iubită, dându-i valoarea trecerii poetului „într-o altă etapă existențială”, în care scurgerea orelor anunță nu numai asfințitul zilei, dar și al vieții. „Chiar și amintirile mor spulberate de vânt”. Dacă la o primă și superficială lectură mesajul pare simplu – regretul părăsirii intempestive a femeii iubite ( „O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare”), în cazul unei analize aprofundate putem înțelege că
„Marea Doamnă” este însăși viața aflată în amurg, cum sugerează simbolic versurile „Stă toamna după colț în așteptare,/ iar zilele de vară au-amuțit –/ se-aude glas de păsări călătoare/ sub mantia văzduhului cernit”/. De aceea mi se pare întrutotul îndreptățítă concluzia finală enunțată de doamna Popovici: „poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului”.
TRENUL NEUITĂRII (Armonii Culturale, 19.07.2020)
http://armoniiculturale.ro/2020/07/19/trenul-neuitarii/
Vara obosită a plecat spre seară
într-o zi senină, fără paşaport,
când, pe ocolite, apăruse-n gară
trenul neuitări izgonit din port.
A lăsat în urmă toamna revenită
cu un vânt sihastru rece și tăios
și buluc de frunze, fără recuzită,
pe ulița strâmtă întoarsă pe dos.
Nopțile haine îmbrăcate-n brume,
pe ascuns plecate de la polul nord,
au ajuns deodată, într-o zi anume,
pe un dor de ducă dintr-un mic fiord.
Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,
îmi aduce-n cuget dorul incomplet,
într-o simfonie care vrea să cearnă
zeci de noi regrete dintr-un triolet.
Tatiana Doina Popovici: Poetul Corneliu Neagu reușește sa creeze emoții puternice folosind cuvinte din fondul principal al limbii. Când folosește neologisme preferă să le creeze prin derivare, de exemplu „neuitare”.
Observăm că titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun „trenul” urmat de neologismul creat de autor, „neuitării”. Impresia pe care o lasă acest substantiv în genitiv este mai puternică decât a sinonimul sau „amintirilor”.
Pornind de la titlu (în fapt, un rezumat al poeziei) voi încerca sa decriptez textul. Prima strofă începe cu personificarea anotimpului care pleacă discret: „Vara obosită a plecat spre seară” tocmai când apărea „trenul neuitării izgonit din port”. Următoarele strofe se referă la rotirea anotimpurilor. Vara lasă în urma toamna ale cărei caracteristici sunt enumerate în strofa a doua: vânt sihastru, rece și tăios, frunzele care întorc ulița pe dos. A treia strofa începe tot cu o personificarea „Nopțile haine îmbrăcate-n brume” anunță următorul anotimp – iarna. Interjecția cu care începe strofa a patra arată suferința eului liric căruia iarna îi aduce „în cuget dorul incomplet”. De remarcat faptul ca poetul folosește arhaismul ” cuget” care are o încărcătură emoțională puternică. Metafora urmată de personificare – „simfonia care vrea să cearnă zeci de noi regrete” se va regăsi „într-un triolet”, sugerând schimbarea naturii de trei ori: vara-maturitatea înfloritoare, toamna – începutul declinului existențial și iarna – vârstă senectuții.
Din punct de vedere al realizării artistice, poezia este bogată în podoabe stilistice. Remarcăm epitete precum: obosită, senină, neuitării, revenită, sihastru, rece, tăios, strâmtă, haine etc, care stau alături de personificări : „vara obosită a plecat”, „nopțile haine îmbrăcate-n brume”, „simfonie care vrea sa cearnă”…
Semnificația celor trei anotimpuri care sugerează etape de viață contribuie la starea de meditație pe care poezia o transmite fiecărui cititor. Eul liric se descoperă discret abia în ultima strofa – „îmi” – ceea ce sugerează implicarea afectiva a autorului.
Corneliu Neagu: Doamna Tatiana Doina Popovici ne prezintă o analiză completă și valoroasă a poeziei, parcurgând strofă după strofă, punând accentul, cu deosebire, pe explicarea podoabelor stilistice folosite de autor. I-a reușit din plin acest demers! Acaparată însă de prezentarea, aproape exhaustivă, a figurilor de stil vehiculate în text, doamna Popovici scapă din vedere ceea ce autorul consideră a fi mesajul esențial pe care dorește să-l transmită cititorului – despărțirea de femeia iubită și muză a eului liric, exprimată subiacent în ultimele două strofe. „Nopțile haine îmbrăcate-n brume” ajung „pe un dor de ducă dintr-un mic fiord”. Se poate deduce că femeia iubită a rămas în urmă, în acel mic fiord, marcându-l pe autor cu regrete puternice. Strofa a patra, în chip pe concluzie finală, este întrutotul revelatoare în acest sens: „Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,/ îmi aduce-n cuget dorul incomplet,/ într-o simfonie care vrea să cearnă/ zeci de noi regrete dintr-un triolet”. Îi rămân îndatorat doamnei Tatiana Doina Popovici pentru timpul acordat citirii și comentării versurilor mele, concretizat într-o analiză critică valoroasă și utilă, pe care o apreciez foarte mult.
UMBRE VISĂTOARE (Confluențe Literare, 11.07.2020)
https://confluente.org/corneliu_neagu_1594436137.html
Se lasă înserarea, iar ziua obosită
dispare printre arbori și urcă înspre cer,
curg razele de lună, cernute ca prin sită,
din tolba nevăzută a unui lăncier.
Statuile-adormite pe soclurile grele
par umbre visătoare ajunse din trecut,
iar frunzele uscate, căzute peste ele,
însemnele uitării din veacul dispărut.
O buhă retrezită, în liniștea astrală,
planează în derivă sub tufa de măceș,
în urma ei pădurea, măreață catedrală,
ascunde în adâncuri o ceată de răzeși.
Îndată mă cuprinde o teamă neștiută,
venită fără veste cu spaime din văzduh,
cu aripa întinsă, sub umbra desfăcută,
pe căile-ncurcate s-a rătăcit un duh.
Deodată, speriată, tu vii tot mai aproape,
eu te cuprind în brațe și te sărut adânc!…
Cu buza tremurândă, întinsă peste pleoape,
simt lacrima sărată din ochii care-ți plâng.
Tatiana Dorina Popovici: „Umbre visătoare” este o poezie situată în registrul expresionist – oniric deoarece pune accent pe transcenderea fantastică și tragică a realității. După Lucian Blaga , dacă opera de artă (în cazul de față, poezia) redă trăirea eului liric în relație cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, aceasta aparține expresionismului.
Alcătuită din cinci catrene, cu rima încrucișată, poezia surprinde prin prezentarea unor elemente reale ale naturii terestre și cosmice, precum luna, arborii, frunzele, buha sau pădurea în ipostaze care transcend realitatea, devenind elemente fantastice. Astfel, în faptul înserării, „statuile-adormite par umbre visătoare”, iar buha, simbolul unor întâmplări tragice – strică „liniștea astrală” , „planând în derivă”. Puternic metaforică, expresia „măreață catedrală” dă dimensiunea pădurii, adăpost de veacuri al haiducilor, al oamenilor necăjiți. Și de aceasta dată ea ascunde „o ceată de răzeși”, semn al răzvrătirii. Prezenta bufniței și a cetei de răzeși stârnește teama , cu atât mai mult cu cât „din văzduh, cu aripa întinsă… „s-a rătăcit un duh”. Ultima strofa imaginează o ființă speriată (probabil muza creației lirice) care-și găsește alinarea în brațele eului liric. Nici acum cititorul nu știe dacă autorul se referă la o ființă reală sau la una imaginară.
Textul abundă în podoabe stilistice. „Inserarea” sugerează timpul misterelor. „Ziua obosită” este o metaforă personificatoare care sugerează epuizarea. Imaginea motrice „curg razele de lună”, însoțită de comparația, „cerute ca prin sită” sugerează misterul. În strofa a doua imaginile vizuale sunt construite cu personificări – „statuile-adormite” și comparații – „par umbre visătoare”. În cea de a treia strofă, o imagine motrice – „o buhă care planează” – este însoțită de una vizuală – ” pădurea, măreață catedrală”. A patra strofa transcende realitatea transformând-o în teamă și spaime, eul liric simțind tragismul anunțat de buhă și de duhul rătăcitor, care poate fi un spirit malefic. Ultima strofa aparține oniricului, întrucât ființa speriată este o plăsmuire, iar gesturile ocrotitoare sunt dorințe, expresii ale visării.
Corneliu Neagu: Cine a coborât noaptea printre statuile din pădurea aflată în spatele bazilicii Maria Radna din Lipova poate va resimți atmosfera degajată din acest poem. În ceea ce mă privește, am revelații cu această pădure, rămase peste timp în adâncul meu, din perioada serviciului militar la școala de ofițeri din Radna, 1971. Am făcut această precizare pentru a se înțelege că originile acestui poem sunt ancorate deplin în realitate. Prin cele precizate aici nu doresc să contrazic afirmația doamnei Tatiana Doina Popovici potrivit căreia poemul se situează „în registrul expresionist – oniric”. Ba, din contră, întăresc cele spuse de domnia sa, pentru că amintirile rămase în conștiința mea din acea epocă sunt un amestec de fantezie și realitate, în procente greu de cuantificat după trecerea atâtor ani. Aproape ca întotdeauna, realitatea se estompează din ce în ce mai mult, iar în locul său se așază în memorie un soi de „patinated shapes” în care realul și imaginarul se împletesc în chipuri nebănuite. Imaginile din amintirile creatorului, capătă forme si nuanțe care „transcend realitatea, devenind elemente fantastice”, așa cum precizează doamna Tatiana Doina Popovici în comentariul său. Pentru fiecare dintre aceste elemente fantastice, doamna Popovici emite interpretări originale pe care autorul le împărtășește întrutotul, descoperind surprins că transformarea realității în visare s-a produs în mod firesc, fără să fi existat un plan preconceput al structurii lirice a poemului. Dacă pentru statuile-adormite, pădurea catedrală, buha care planează în derivă exisă corespondente reale, nu se poate spune același lucru despre ceata de răzeși sau duhul rătăcitor, acestea fiind plăsmuiri ale eului liric. Desigur, cea mai reprezentativă plăsmuire este ființa apărută în ultima strofă (femeie iubită sau muză), imaginată de soldatul aflat în postul de gardă în schimbul de după miezul nopții. În acest sens, ultima strofă a poemului aparține oniricului, așa cum subliniază și doamna Popovici în comentariul său.
~VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
23 iulie 2020