Viorel Birtu PÎRĂIANU: Departe în noapte

DEPARTE ÎN NOAPTE

 

prin geamuri sparte de gânduri
treceau timpuri în grabă
venisem să cânt o baladă
la plecare a rămas doar cuvântul

 

uitase să ningă
rămăsesem blocat între fulgi
veneau oameni grămadă să vadă
eu priveam la distanță de un an

 

uneori mai croiam câte-o toamnă
eram absentul grăbit dintre voi
mai chemam iarăși în grabă
cuvântul rătăcit între sfinți

 

eram tu și eu
două drumuri pe un deal
în cutia poștală
a rămas un cuvânt ireal

 

era liniște oarbă
eram rebelul romantic pe corzi de vioară
legasem cuvântul cu o floare
să cânt, să cânt ce vă doare

 

privește-ne iubito, privește-ne iară
doi nebuni într-o cameră goală
era rece, mi-era frig în cămară
erai fulg, iarăși și iară

 

te-ai schimbat atunci în primăvară
bătea vântul în plete răzlețe
colindam printre gene
despre iubiri trecătoare

 

și mă pierd între cer și pământ
femeie, te caut în tainic descânt
să pășim ilogici și puri
mai departe în noapte

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

17 septembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Steaua

STEAUA

 

dacă frâng în brațe timpul ca pe-o stea
oare cine, cine oare, te-ar avea
dacă pașii tăi în noapte s-ar scurge pe pământ
atunci cine, cine oare, eu mai sunt

 

dacă astăzi te ascunzi într-un tainic suspin
lung e drumul către al meu destin
pe masă a rămas doar un pahar cu vin
cum pot acum să spulber al meu chin

 

s-a scurs iarăși promoroaca în sat
mi-e frig și mă plâng în iarba ce-a plecat
iubirea plecase să moară
iar pe drum nici-o moară

 

mai macină timpul ultimul ceas
rămas doar sărutul de tainic pripas
ce trist că mai suntem,noi, amândoi
doar triste amintiri dintre doi

 

te întrebasem într-o doară,în șoapte tăcute
de ce-ai plecat atunci, printre sălcii mute
tu surâdeai, erai tainic descânt
eu am rămas, pribeag să mai cânt

 

și te chemam femeie într-o noapte
tot sărutând a tale șoapte
mă întorceam mereu în depărtarea mea
tot căutând prin valuri doar o stea

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

15 septembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: aripi arse

aripi arse

 

e toamnă, se scurge tăcerea în scorburi
și timpul coboară agale pe pleoape
mă scurg în suspin căutând eterna iubire
visam o lume de taină în cuvânt nenăscut
să așez în orbitele goale lumina divină
sunt mugur în pământ înghețat
mi-e neliniște sângele și boală e timpul
sunt val răsfirat în alt val pe tărâm ireal
trubadur rătăcit într-o tragică soartă
în poartă plânge durerea și cântul
dar ce este cântul fără un ideal
ceasornicul bate aproape, tot mai aproape
apoi mă desparte pe mine de noapte, se pierde între șoapte
tăcerea mă înfioară și nu-i prima oară
sunt inimă de lut cioplită în piatră
cuvintele se scurg, miros de crin
pe unde trec atunci când vin
pleoapele plâng în frângeri de șoapte
pășesc spre izvoare căutând zadarnic o mare
tăcerea a rămas agățată de buze flămânde
curg lungi ploi peste suflete goale
mi-e somnul prelung între ape
susură visul rămas departe-departe
mă rotesc în spirale căutând zadarnic un cer
mi-e aripa arsă de raza crudă de soare
se scurge ceara în palme, mă arde, mă doare
cad Doamne, rănit, la picioarele Tale

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

2 septembrie, 2018

 

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Vinovați fără vină

Suntem bieți spectatori ai marasmului cotidian, omul o expresie palpabilă a nimicului cotidian, încovoiați de legi, fărădelegi, pășim inconștienți, cu grijă, cu sfială, mereu înapoi, în groapa istoriei, expresie sublimă a lucrului bine făcut.

Privesc cu ce mai pot deprecierea morală a omului nou, biete conserve expirate înainte de a fi create, cioplite din nimicuri și surcele. ce poți acum să faci cu ele…

Puteam să zburăm, am ales să mergem în cârje.


Nu, nu citim, cărțile zac aruncate prin ghenele istoriei moderne, de prost gust, nu scriem, doar mâncăm și dormim, în liniște, nu…


Da, este bine pentru sănătatea noastră.


Da, ne distrăm, ce bine ne distrăm…


Aici nu-i nimeni, capete goale, creiere aruncate în coș, de gunoi poleit, cu noroi.


Aici totul tace, tace și tace, ce bine tace…


Nimeni nu plânge, doar geme și suspină.


Aici este liniște ca într-un cimitir, este o lume fără lacrimi în jur doar suspine, e o lume pierdută în propria neputință.


Vinovați fără vină, avem dreptul universal de a nu spune nimic.


Așa, încet-încet am ajuns uneltele diavolului și totul este bine, nu-i așa…


Nu, nu auzim, nu mai simțim nici lacrima unui copil, aici, am uitat de mult să trăim.


Construim, construim pe hârtie castele, castele de hârtie.


Credeam, demult, odată că lumea asta era vie, azi am aflat că viața asta e târzie, aici nimic nu mai învie.


Eram un copil rătăcit, departe de drum, furtuna vieții mă aruncase pe aici, pe undeva, aproape de nori, atât de departe de voi.
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Vinovați fără vină”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: anotimpuri

anotimpuri

 

mai cântă pe cer o vioară
singur pe țărm
pașii curg în amurg
e târziu și mi-e frig
era lumină în cer
o toamnă, foșnești printre aripi mereu călătoare
curg păsări în zare
în strigăt lumina s-a dus
eu am rămas să aștept o vară
îmi era frig și era toamnă
mereu mai trist, mai singur printre ani
azi rătăcesc pe țărm
mă înțep în scoici, în ascuțite stânci
nisipul ud mă apasă
aștept…
se scutură galbene frunze în palmă
într-un concert trist, desuet
al clipelor ce curg șe scurg iar în amurg
mi-e frig
zăpada asta mă înfioară
și nu este prima oară
coboară umbre pe pământ
eu stau pe țărm
aștept să vină primăvara
pe cer, mai cântă o vioară

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

29 august, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ultima întrebare

Eram obosit, îngrozitor de obosit, unii spuneau în piață pe la colțuri,ei, un visător nebun. Trăiesc în timpuri false, în vremuri furate, caut fără rost, un rost, fără sens, într-un deplin non-consens.

Orele curg greu, mă ard acele ceasornicului și strig, desigur în pustiu, acum nici ecoul nu îmi mai răspunde, s-a vândut pe două copeici false. În jur, pereții umezi de lacrimi, ai mei, ai cui îi vrei.

Simt acut absența mea din acest trup, lovit de anii ce au căzut, cum au căzut.

Tristețea curge rece, pe aici nimeni nu trece, nici nu ar avea de ce. Mi-e atât de frig în camera mortuară, glasul fusese inundat de vise. Vroiam să pun o întrebare, desigur ilogică, în eterna și fascinanta mizerie din noi, din jur.

Clipele se cățărau asurzitor pe pereți, amurgul era răgușit, nu am știut atunci. Treptele urcau către nicăieri, cu gândurile scurmam cuvintele, într-un spațiu ros, de ură, de prostie, mirabilă prostie.

Era ora 20-20, era târziu, am vrut să fug, nu am putut, lipsea ușa. Pe strada oarbă de oameni se târau urme, de ce…

De ce vrei, de oameni, de porci, de șacali.

O bătrână se târa agonic, pe unde apuca, dacă apuca.

Ce, ce…apucă ea ceva, nu aveți grijă, e versată.

Un autobuz ruginit se târăște pe o râpă, tușește la fiecare colț, de drum, de viață, cine știe, ce să știe…
Ce, ce…nimic.

Pe cer, nimic, luna s-a ascuns după un nor, evident chior, deci am găsit-o. Nu am știut ce să fac cu ea…hei, o cumpără cineva!

Într-un parc, doi boschetari discută telepatic despre efectul benefic al gazelor de seră asupra …
Offf, am uitat…

Pe o stradă murdară, un hotel chior, unii spun famat, să-i pun o crizantemă sau două sau poate nouă și un pat stricat, obosit de legănat.

Două personaje debusolate de propria inexistență fac sex neprotejat, nici nu aveau cu ce să-l protejeze, erau săraci, nu…

O iubire ratată, între arcade de zbenguieli eșuate, scufundată într-o noapte.

Crestez gânduri în întunericul lumii într-un sanatoriu numit de unii retoric, viață, verzi, gălbui, cum vrei să le pui, cui, oricui.

Totul contrastează logica bunului simț.

Ha-ha-ha, mai simte cineva ceva.

Obosit, de nimic, mă așez în colțul unei mese rotunde, numărând oile sau ouăle, mă rog, chestie de substanță sau nuanță.Sar cu privirea peste nimicul cotidian, nu, nu disper, ce să sper, sunt un nebun, nu…

Desenez bolovani pe pereți, atent să nu mă lovească.

S-a făcut târziu, pentru ce, pentru ce vrei.

Adun în palmă alte gânduri, dau la o parte tăcerea, mă deranja țipătul ei și am plâns. De ce, nici astăzi nu știu…

Plec printre gropi să nu tulbur miasmele din jur. În ochi port lacrima la spate…

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

28 august, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: ultima adresă

ultima adresă

 

eu stau undeva, unde timpul a stat
mă caut, știu că mă am
am pus la cap un gând din clipa dintâi
căutam niște pași să ajung iarăși la mine
ultimii pași dintre cei rămași
pășeam înapoi printre ace de brad, prin frânze uscate de griji
plecam dincolo, noi, amândoi
de ajuns nu a ajuns decât pasul, noi am rămas suspendați între noi
acoperiți-mă iarăși cu flori
potecile zac stranii la picioare de nori
șuvoi de sânge țipă în mine, arterele sunt pline de glod
cad firele vieții când pleci
mă cațăr pe firul de iarbă
mă aștepți iarăși în prag
offf, mi-e dor de cel drag
dar pasul e gol, se afundă în nămol
vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas
acum zac în firul de iarbă țesut între noi
poarta e deschisă dar pragul e gol
sunt pasul uitat într-un veac
și plâng astăzi, mă plâng
eu am plecat cel dintâi
adresa mea o găsiți, mâine, la căpătâi

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

27 august, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

ULTIMUL POEM

 

e frig afară și mă sting
plouă în cer și lacrima doare
mă scurg și scriu pe ultimul rând
plec sângerând pe cărări
cărările dorului în țipătul cocorului
era târziu atunci
eu adunam din toamne gânduri
trăiam la țărm un ultim ideal
azi fug de mine iar în ceață
tot căutând un drum, o viață
trec caii sălbatici
nechează gânduri în noapte
ce lung e azi drumul între ochi obosiți
sunt pom ce plânge pe drum
sunt fructul oprit aruncat pe pământ
sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn
sunt pumnul ridicat către cer
sunt cerul căzut pe pământ
sunt pământul adunat într-un gând
mă întreb, mai sunt
sau poate sunt acel ce nu mai sunt
azi plâng pe țărm
dar țărmul azi mai este țărm
mă înțeapă spinii, mă rog
sunt suflet biciut de ploaie
sunt orbul ce caută privirea
sunt privirea ce plânge pe țărm
sunt țărmul cu ochii în lacrimi
sunt lacrima ce se stinge în mine
mai lasă-mi Doamne, o clipă
să miros trandafirii în ploaie
să duc la joc mândre fecioare
sunt un ultim suspin
o fărâmă de suflet
dă-mi Doamne puterea
să agăț în cer ghirlande de flori
o rază în inimă sunt
un drum către casă, acum
pașii se sting
coboară arhangheli în gând
pe aici, rând pe rând
eu scriu un poem
un ultim suspin
despre lacrimi ce dor
dă-mi Doamne, ochii
să privesc nesfârșitul

 

PAȘI ÎN NOAPTE

 

aprind în astă seară
lumânări de ceară
să ard, să ard în ultima privire
a doi nebuni
ce au crezut odată în iubire
anotimpurile mor
timpul prezent, timpul trecut
azi noaptea e zi
dacă tu…
pe drumul drept către cer
ce tristă-i viața către moarte
mai scriu un vers în astă noapte
că timpul astăzi ne cheamă înapoi
mă așez pe țărm pe crucile de lemn
tăceri în jur, tăceri în mine
unde ești tu, eu nu mai sunt
decât o adiere tristă în vânt
ninge femeie în noaptea dintre ani
era atât de frig în noi
mă întorceam din nou acasă
dar ce mai esta casa fără noi
pășeam printre ani și era frig
m-am ghemuit la sânul tău și m-ai primit
mă alintai cu un cuvânt
treceai apoi pe aleile iubirii
eu am rămas să ascund tăcerea
ningea în noapte iar afară
plecai la cer și lacrima plângea
vorbeam de despărțiri uitând că ieri nu a fost ieri
știam că ai să pleci
eram nebun și nu înțelegeam
poate ăsta e destinul meu
să plâng după cei dragi mereu
știam că te-am pierdut
din clipa aceea de demult
când înfiorat am strâns în brațe
doar o dată, o fată preacurată
offf, cum priveam atunci
în sala ultimului bal
cum tu pluteai în valsul ireal
de ce mă doare azi plecarea dintre noi
de ce noi azi nu mai suntem doi
de ce, de ce…
știi, eram atunci doar doi copii
nu te-am crezut când ai plecat
iubirea noastră unde este, unde suntem noi
mă ninge iar durerea
povestea noastră s-a sfârșit
dar ce este femeie azi sfârșitul
decât lumina noului început
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeta

POETA

                       (poem dedicat prietenei de suflet, Mariana Gurza)

 

zidită între tăceri
o inimă se zbate
pe coala albă, în cetate
ești strop suav de iubire
ce arzi în cuvânt
ești clipa senină
ești strop de lumină
o inimă bate
pe coala murdară
în neliniștea gândului și țipătul timpului
îți este dor de ploi
de-o ploaie cu stele
ploaia să-ți zidească iubirea
să simți lacrimile cerului la porțile dorului
îmi este dor de nopți cu stele
în vis să te privesc în ele
cuvântul, o lacrimă în palma ta
un trecător
ce trece pe un drum
scriind sau poate cântând
departe de lume, aproape de cer
visând într-un gând
aici, acolo, pe un rând

La mulți ani!

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

15 august, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

ÎNTRE APELE SUFLETULUI

 

aici mă așteaptă neantul
și putreziciunea trecutelor ospețe
când petreceam la masa sorții
și beam cucută iar cu morții
iar chipul trist al lumii se oglindea în ape
aici timpul a încetat să mai bată
ardeam în întunericul total
un foșnet a rămas în vatră
plângea și scrumul, ireal
se întorceau în somn să se adape
acele siderale clipe
aici tăcerea s-a culcat între pleoape
umbre au coborât
pământul e mut
doar o lebădă curge pe ape
eram odată un vârtej de gânduri
călător străin către cer
aici plâng lăutele pe maluri
se aude în larg un cântec preacurat
curgeau miresmele-n grădini
eu căutam nebun un verb
să îl așez într-un poem
din stele înghețate mai măsuram vecia
mă întrebam retoric pe un ciot de gând
de unde vin, de ce mai vin în larg
șir lung de păsări călătoare
vâsleam în arca lumii în dansul înserării
țipă fântânile, cântă cărările
mi-e sete să sorb apa uitată în izvoare repezi de munte
dar unde mai e munte
creșteau himeric imagini iar pe boltă
mai înghețam în zbuciumul firesc al nopții
apoi sufletul a început să cânte
sunt rană deschisă a lumii închise
mă reîntorc între ape să caut vecia
mă apasă tăcerea
pulsez în foc necunoscut
mă apropii de durere
să aprind pe cer luceferi din așchii arse de suflet
sunt ochi însetat de lumină
m-am întors din timp
să pun o întrebare
și totuși mă întreb, aici, mai are rost o întrebare
să mă reîntorc în ape ca într-o nouă taină

 

ARIPI FRÂNTE

 

am căzut într-o noapte
pe o stradă murdară de oameni
în singurătatea pescărușului rănit
găndurile au fugit în zare
de teama loviturii finale
m-am cuibărit pe acoperișul lumii
întinzând mâinile a rugă
cu mine am vrut să iau lacrima
să o așez peste tăcerile universului
am întins brațele și am zburat către cer
o clipă, un vis fără aripi
s-a frânt pe pământ
zac la picioarele mele
roșul este sângele
ce se zbate și curge
pe caldarâmul murdar
în văzduh a rămas o pană albă și un vis
atât…
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”