Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

Prin ochii sufletului

 

migrează tăceri
mi-e teamă de lume și fug
uitată e luna pe cer
pe drum colind, călător între ani
căutând mireasma pură a unui gând
dansează în mlaștină ceața
un nor se scurge
și plânge ploaia pe pământ
răspunde chemarea unui timp
eu, tu
ecou prelung
macină timpul anii rămași
rănile plâng
în sicrie, în gând
mai freamătă între veștede frunze o boare
sunt trist și viața mă doare
pasul răsună agonic pe drum
bolnav mi-e trupul acum
nu e nimic, timpul nu iartă
adio spun și plec mai departe
în țara care nu mai este
sunt plop stingher printre copaci retezați
înconvoiat de gânduri sub cer
cântă un cocor în vale
clipele se sting tragic, agale
iar în ape se reflectă chipul lunii îmbufnată
plâng îngeri pe umeri
cruci de gânduri în țintirim
ochii plâng, cer să vadă, necuprinsul
pe masă
o prescură pentru suflet și mătănii strâng în mâini bolnave
trupul se apleacă a rugă
fumul se înalță lin
dintr-un suflet chinuit
frigul mă arde și țip
sunt un om ce încă privește în sus

 

Aripi de foc

 

se înfiripă tăceri
din seri înfrigurate
sunt rază de lut
pe umeri povară
sunt țărm uitat între ape
azi evadez din țărână
se lovesc gânduri de pietre și urlă
mai strâng valuri în palme
aleargă timpuri în grabă, grămadă
eu scriu geneza înfrigurată
să sting durerea ce vine în noapte
adie necuprinsul pe pleoape
sunt aripă de foc rătăcit într-o mare
seara, decojesc astre pe cer
le îmbrac ușor în somn
frunze adormite pe ramuri
din degete să crească raze
să mângâi universul
cu un surâs, o floare
să scriu de clipa nesfârșită de iubire
să fiu o rădăcină în lumină
cu pașii mă plimb printre ape
încercând să țes din valuri, îmbrățișarea
să oglindesc în vers necuprinsul
să cresc pietre pe țărm din cuvinte
zidind în jur, o lume sub pleoape
ce învie-n moarte

 

Aripi arse

 

aici, o lume diformă, cu mâinile murdare de sânge
au ucis tot
iubire, speranță, visare
ajunge puțin circ și o coajă uscată de pâine în terapia uitării
nu mai pot să mai strig, cuvintele plâng pe crucile sufletului
boala a însingurării, a durerii și a tăcerii
lugubră tăcere
sufletele mor, în cuvinte nerostite
pentru acele zile ce nu vor mai fi
aș așeza cuvintele să rodească
viată și iubire
poate odată își vor desface aripile
dacă aș mai vorbi vreodată, aș opri un surâs în palme
mi-e dor să privesc, dincolo de zare
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Printre spini

Printre spini

ochii mei cădeau obosiți
eram ploaia ce spala cuvântul
mă ajungeau din urmă ultimii mei pași
fugise și ziua, noapte nu era
se uscau pe cer stropi efemeri
muream câte unul în iadul rămas
mai cădea o frunză în lumea de apoi
eu plângeam în poartă
ușa era închisă, poartă nu era
eu nu aveam chei
mă loveam de frunze, mă înțepam în spini
licărea un vis, rătăcit în lume, răstignit pe un gând
mai scriam pe o coală cu degete rupte, de vremuri trecute
se stingea o lume în flăcări arzând
în iadul primar a rămas o scară și un ultim rând
părăseam o lume, mă întorceam apoi
ploua iar în țara, oamenilor goi
era noaptea aceea când călcam pe flori
pe pământ o cruce
viața trece-trece, o lume se duce
se ciocneau în zbor fluturii din flori
stingeam țigara, lângă masa goală
crucifixul strigă,lumânarea arde
întru într-o lume cu fluturii morți
mă întorc acasă
tata mă așteaptă în prag
surâsul morții pe buze curgea la cel drag
mai arde un gând, lângă cel plecat
ascund un trup între patru porți
umblam pe cărări, căutând o stea
spitalul zăcea iar în dreapta mea
în stânga purtam o cruce pentru cel uitat
mă dureau spinii și cuiul plângea
pe masă ardea un fluture în gândul rămas

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

22 decembrie, 2018

 

 

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Punct final

Punct final

 

mă apropii de tine, omenire
pasul e greu, cuvântul arde tăcut
cireșul doarme în vie
printre struguri uscați pe un rând

ninge în casă, ninge în mine
un final cunoscut și confuz
pe cer cresc stele
răsărite în noapte din gânduri
strivite sub pași într-o zi

tac între gânduri
mă doare, mă strânge adânc
lațul legat de polul de sus
cuvântul atârnă în vrie
străin printre voi, străin pe pământ

mai desfac câte o sticlă
pe o masă de gânduri
paharul e spart
mă înțep în cioburi de timp și mă strig
mai sunt, unde sunt, cine sunt…

oaspeții plecaseră
gândul e gol, altarul absent
cuvântul e mut pe buzele arse
mă apropii de viață agale
și jalea răsună sub pași de pământ

timpul plecase, departe
lăsând omenirea să piară în doi
cădeam, muream în cetate
departe de viață, departe de noi

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

22 decembrie, 2018

 

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ultimul zbor

Ultimul zbor

 

ia-mă vânt nebun, ia-mă, ia-mă acum
du-mă peste gânduri sfâșiate
bate un clopot în suflet
lacrimi și bocet în cetate
sunt pasăre rănită în zbor efemer către cer
luna se așterne obosită pe ape
în țipătul strident al stropilor de ploaie
caut în noapte, visător printre șoapte
o cale, un drum, printre timpuri uitate
du-te lume și mă lasă
pe țărmuri pustii de mare
aștept un val, ultimul val
să mă poarte peste gânduri înspumate
cuvântul l-am scrijelit pe nisip
cu degetele rănite de anii ce-au curs
bate un clopot în cer, plouă cu stele
nu spală durerea ce plânge pe drumuri uitate
aici, un suflet plânge la sânul speranței ucise
spune-mi vântule
de ce pier pescăruși în zbor efemer către cer
răspunde-mi la întrebare
spune-mi timpule, de ce se usucă sufletul
răspunde-mi val nebun
de ce mă porți în hăurile lumii
marea a fost furioasă azi
a ucis toți pescărușii în larg
pene albe, murdare de sânge
decor abstract decor ireal
o lacrimă s-a scurs și a plâns
știi, pescărușii se întorc pe țărm
de drag, numai de drag
bat clopote a moarte în cetate
mi-e frig, mi-e teamă și plâng

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

20 decembrie, 2018

Florica PATAN: Lumea percepută ca ,,margine” în poetica lui Viorel Birtu-Pîrăianu

,,Ar fi o mare greșeală – care ar contrazice esența poeziei – să se afirme că fiecare poem corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului. Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii.”

(Paul Valéry)

Versurile poetului Viorel Birtu-Piraianu, centrate pe eul cunoașterii, punându-și întrebări mereu reluate pentru a găsi răspunsuri într-o lume incertă, nesigură, cu ambiguități formale și de adâncime, insecurizantă și tot mai obscură, mediocră, obosită, imperfectă, configurează imaginea unui univers al tristeților și durerilor sale.

Cele două perspective prin care poetul ilustrează propria experiență ontologică sunt percepția lumii și a gândului ca „margine”, „capăt”, „sfârșit”, „final”, sufletul zbătându-se într-un câmp semantic presărat cu „strigăt”, „ țipăt”, „lacrimă”, „durere” și „plâns” al acestei lumi , iar cea de a doua perspectivă este aceea a disoluției realității și scurgerea destinului în „singurătate”, „umbră”, „delir”, „mască”, „pulbere” și „scrum”, o arhitectură poetică transpusă în propriul imaginar și percepută ca substanță a realității.

Se deschide astfel „ușa amintirilor” și eul liric pătrunde pe un tărâm volatil al marginilor, al „tăcerilor nespuse”, un pustiu al unui „ultim drum”, iar „gândurile țipă un nume”, ca o confesiune a conștiinței
poetice de esență tragică. Subiectul și obiectul cunoașterii, lumea, așa cum este ea, viața și moartea deopotrivă, nu mai apar în forma unor cercuri circumscrise, care nici măcar ne se mai intersectează, ci apar în forma unor planuri diferite ale cunoașterii, ca cercuri exterioare unul celuilalt. De aici senzația de pierdere a echilibrelor existențiale, dezolarea, spiritul debusolat și oglinzile sale multiplicate, cu deformări ale realităților percepute de poetul însetat de cunoaștere a lumii și a sinelui.

Propriul „eu”, în încercarea de recuperare a reperelor armoniei pierdute, mărturisește dezolat că „aștept în neștire”, „tăcerea mă doare”, „mă ardeau cuvintele, ninge și scriu”, „o vioară mai cântă”, dar „melodia e alta”, prefigurându-i înstrăinarea .(„Ultimul vals”)

Poetul are percepția armoniei universale pierdute, devenită, halucinant, dizarmonie și se exprimă în versuri libere, fără ritm și rimă el părând a-și căuta propria cadență, propriul ritm în acest univers în care „pășeam” „la capăt de timp”, „prea obosit”, „prea trist”, „ghemuit în mine”, căci până și lumina dătătoare odinioară de încredere, forță vitală și încredere, acum „plânge”.(„Lacrima luminii”)

Lirismul decurge din trăirea ultimei suflări, purtând în sine cuvântul în singurătate, acea singurătate care nu-i mai permite poetului (re)construcția de sine, ci îl debusolează și-i creează o stare de insecuritate, iar cuvântul însuși se vede ajuns „la capăt” („La capătul cuvântului”), ca un fatal capăt al răbdării, al sfârșitului, un final absolut.

De altfel ideea de margine și capăt, care poate fi de GÂND, de cuvânt, de timp, de viață, de drum, străbate construcția lirică a poetului Viorel Birtu-Piraianu, care uzitează cu subtilitate de serii sinonimice și antonimice de termeni conferind versurilor sale accente meditative în profunzimi de ape dramatic versatile. Strigătul poate fi țipăt, lacrima se identifică total cu plânsul, conceptul de singurătate poate primi conotații poetice diverse, ea poate însemna „tăcere”, „durere” sau „rana” din
suflet („Amurg”) ; „aici” poate fi ”acolo” sau „oriunde”, poate chiar „undeva” ; „acum”, pendulează indeterminant, între „atunci”, „cândva”, „azi”, sau „ieri” ; ambiguitatea substanțelor conferă o imagistică volatilă spațiului cunoașterii precum în oglinzi deformante în care realul se confundă cu virtualul : acest veac pare a fi „alt veac” și drumul pare a fi „altul”, existența însăși cade în incertitudini, de aici, debusolarea, rătăcirea și, fatalmente, neputința cuprinderii a ceea ce este esențial, acel ceva ce pare că ne scapă tuturor, Întregul real, din care s-ar părea că distingem doar părțile, picăturile, fragmentele, după opinia lui Ralf Waldo Emerson .

În al doilea rând, dincolo de percepția lumii și a sufletului în drumul labirintic parcurs, poetul identifică umbre delirante, măști și gânduri care-i vorbesc despre disoluția lumii moderne, termeni ce evocă planuri ale reflectivității lirice, autoreferențialități privind timpul ființării, vremile „scufundate” ale trăirii noastre, lumea actuală :
„Mi-e sufletul o tristă liră / rătăcitor prin viața asta / o lume piere lângă mine / azi nu mai am puterea / să țip, să strig , să plâng / alte vremuri scufundate / delirul unui gând arzând aduc cu mine timpul / ce poate odată îl vom străbate / răsuflarea mării / astăzi nomad, / aud chemări din alte zări / vor trece alte cuvinte / luminând feeric cerul / atunci, acolo, voi zâmbi fericit”. ( Adânci chemări”)
În viziunea poetului Viorel Birtu –Pîrăianu „apune o lume seacă”, ea se frânge, iar lacrima nu mai ajunge să stingă durerea și, spune el, „mă strigă destinul”, „mă înțeapă și spinii”, viața însemnând, cu un substrat metatextual biblic, simbolic, urcarea pe Golgota a durerilor existențiale, precum suferința îndurată de Hristos.

Viorel-Birtu-Pîrăianu are percepția noncomunicării și a pendulării între „un veac” sau „alt veac” , „tot fără rost / tot fără leac / prin trup trec tăceri / lugubre tăceri, spre infinit / într-un alai de mult sfârșit” („Pași”), cu oameni, „palide umbre”, cu vieți rătăcite „pe aici, pe undeva”, luna are, și ea, „masca” ei ; „acum poți să spui, / știu, știu, / n-ai cui să spui.”
Este, poate cel mai dureros adevăr, acela al imposibilității comunicării interumane, al retragerii omului în sine și al izolării lui față de umanitate, poetul însuși simțindu-se „închis într-un gând”. („Umbre pedrum”)

Timpul, coordonată definitorie a lumii, intră în disoluție, el „piere în pulbere și scrum”, plânge ca un curs de ape, pe Mureș sau Olt ; prin Carpați apune o lume, iar noi rămânem tot pe același „tărâm ireal”, versurile întrupându-se organic din izvoare ale realității tivite în plăsmuirea imaginativă în care văzutele și nevăzutele condensează anumite paralelisme, poetica lui Viorel Birtu-Pîrâianu fiind acea construcție a lumii îmbrăcată în melancolie și tristețe adâncă, uneori în lacrimi ce curg pe ziduri și în suflet.

Altădată conștiința lirică, debusolată, cunoscându-și neputința în aflarea adevărului, optează pentru ieșirea din propriul sacrificiu pentru cunoaștere, perceput ca o răstignire, și transfigurează simbolic destinul, prin răstignirea timpului, ca o tentativă de recuperare, de câștigare a unui refugiu existențial.

Fiu de preot , Viorel Birtu-Pîrăianu imaginează intuitiv, într-un onirism simbolic și simetric biblic, această refugiere în propria stingere, prefigurând în „Crucea” un univers poetic cu lumânare și cuie biblice, ca spațiu potențial-imaginar al lumii de dincolo, o stare dezolantă de descompunere fizică a sinelui și a lumii „Putrezesc în locuri descompuse / trăiesc dincolo / visez gânduri / un drum cu ochii deschiși și / lumânarea picură încet / lumea la lumina întunecată a lunii / am închis ochii o singură dată / poate sfârșitul trecuse de mine / fără să știu, îngândurat / m-am desprins din cuie / răstignind timpul pe o cruce”. („Crucea”)

Intrarea și ieșirea din starea de crucificare a propriului destin, senzația de pendulare între a ști și a nu ști, a înțelege și a nu înțelege reconfigurează aceeași incertitudine sau ambiguitate a cunoașterii poetice, subiectul și obiectul cunoașterii aflându-se în sfere cognitivediferite, netangențiale, sunt acum „măști” ale unui vizionarism poetic, dincolo de echilibrul raționalității, ca într-un spectacol absurd.

Poezia este un câmp al complexităților trăirii, iar poetul, alchimistul tristeții. El ne conduce într-o lume cu imagini, sunete, gust și parfum ale senzațiilor și percepțiilor sale ce poartă amprenta imaginarului poetic, abstractizat în vise, tăceri, elemente din natura primordială, a începutului de lume și de istorie, cu trimiteri dureroase la răstignirea Mântuitorului, pe care încearcă simbolic să și-o asume.

Verbul său este expresia cunoașterii din perspectiva subiectivă a propriului eu liric, într-o realitate transfigurată covârșitor, metaforic, ca un izvor de ape și sentimente curgând frenetic în sonoritatea diamantină a limbii române : „rătăceam într-un gând” ; „aștept în neștire” ; „tăcerea mă doare ; ,,ninge cu lacrimi” ;” „ trăiesc în ultima suflare a lumii ucise” ; „port în mine cuvântul” ; „gândurile țipă în mine” ; „sunt parte din lacrima luminii” ; „am găsit o șoaptă” ; „pășesc la capăt de timp” ; „aud chemări”; „eram izvor de ape”.

–––––––––––

FLORICA PATAN,

19 decembrie, 2018

http://confluente.org/florica_patan_1545222740.html

 

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Rugă

Rugă

se scurge iar toamna
prin pădurea de fagi
frământa timpul vântul în palme
eu plăsmuiam tăceri la apusuri de soare
uneori scrijeleam orizontul
cu o durere, un gând, cu o întrebare
înfiorat de gânduri pășeam tăcut printre rânduri
foșnea pădurea de șoapte
mă ridicam să-mi cuibăresc sufletul la trupul unui fulger
în ochi curgeau stele
treceau ore desculțe pe aleile toamnei
din veștede frunze croiam coroane de gânduri
adunat într-o rugă
scriam rânduri pe scoarțe de suflet
eram fluture în noapte, rătăcit în negura lumii
căutam crucea de taină
în zbor sacru îmbrățișând credința
ridicam brațele, aripi, să urc chemarea
la fiecare sărut al cerului
ecoul luminii șoptește în mine
mă ridic, umil și stingher, din somnul pe ape
măsurând veșnicia chemării
plutind pe aripi de soare

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

19 decembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

Aripi de înger

era frig, era iarnă
împleteam amurguri din ruguri târzii
spre întâlnirea de taină cu noaptea
din palide întretăieri cu norii
clădisem umbre pe umeri
presăram cenușă pe clipe rebele
adunând în suflet șoapte de ceară
ca un ecou târziu în noapte
așezasem crucea în lacrima privirii
visând șă crească lumini din înghețul primar
să renasc din oasele mele
ca un vis prelung peste ape
lacrimile se loveau de ziduri
într-o luptă eternă cu timpul
eram zbor lin către piscuri
așternând zorii noi peste noapte
mai bate-n geam un înger
îl chem, îl țin
ca un gând în taina iertării

 

Zbor

zbor inocent peste zare
tăcere
pe țărm de mare
ţipăt în zori
acolo
dincolo de mări
unind două clipe strivite
am găsit o lume
împletind orizonturi
am deschis ochii
în faţă, viața
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ultimul gând

Ultimul gând

 

murmura pădurea, se scutura timpul în lanțuri
pășeam peste ape, trecător în noapte
ardeam într-un gând, mergând, tăcând pe un rând
arhanghelii plângeau pe cetini de brad
căutam pe cel drag,nimeni în prag
mă cațăram spre cer pe picioare de lemn
se scurgea în fântâni cuvântul rămas
porumbei zburau către duhul sfânt
mă înțepam în lacrimi, țipam ireal
într-o zi mă voi așeza între voi
între frați și damnați, în țărâna străbună
să dorm ultimul gând la final

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

17 decembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pescar pe o luntre (poeme)

În noapte

dă-mi noaptea, dă-mi buzele fierbinți
să sorb aroma pură a unui gând până la fund
dă-mi ochii tăi adânci ca marea
să mă scufund în adâncimi de dor
dă-mi trupul tău de heruvim
să-mi fie alinare și suspin
în zilele ce curg, ce vin
ești roza inimii curate, făclie pură în noapte
femeie, rai și mântuire
dă-mi surâsul tău și clipele senine
dă-mi sărutarea ta înfiorată de amor
amor sălbatic și de dor
dă-mi clipa, dă-mi visarea
dă-mi vraja clarului de lună
dă-mi cântul tău pe țărmul unui vis
dă-mi drumul către tine
și fiecare pas, e pas spre nemurire
dă-mi ceasul, dă-mi durerea
dă-mi slova gândurilor tale
dă-mi inima să-mi dea de știre
dă-mi gândurile și șoapta fericirii
femeie, înger, demon și destin
în noapte, printre clipe de iubire

 

Pescarul

s-a uscat iarba amurgului
cad frunze, mi-e frig
susură mlaștina, plânge un pârâu
rătăcit într-o vale
în mâini port candela sfântă
căutând pe Isus
sunt suflet pribeag rătăcit între pleoape
trec fugar printre stele, pe ruguri arzând
privesc cerul orb prin bulgări de ceață
fereastra lumii a rămas agățată de un gând
e seară, e târziu și e fum
tropot în zori
caii sălbatici în iarbă
se spulberă lacrimi în vânt
colindă urme pe drum
se stinge tăcerea în tragic suspin
plâng cocoșii sălbatici pe dealuri
eu rătăceam prin vechile scripturi
novice între flori, visător într-un dor
ochii stau să apună, apune timpul opac
foșnesc plopii pe drum
trece viața, iarăși acum
obosit, pășesc desculț printre lacrimi
tristețea a rugint între hrubele lumii
uneori mă încălzesc la focul zărilor
pescar pe o luntre, căutând zadarnic un țărm
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pescar pe o luntre (poeme)”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Într-o zi, de va fi…

Într-o zi, de va fi…

umblu, ca o apă sub ape
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii
vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea
vom lega apoi cuvintele în lanțuri
poate a fost o zi începută prea devreme
soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă
dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului
v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi
într-o zi, de va mai fi…

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

15 decembrie, 2018