Împarte cu mine din sare
În lacrima vărsată de pe sfânta Cruce,
Încape oceanul de lacrimi omenești,
Pe-o aripă de sare ea de pe suflet duce
Stânca de păcate, de care te căiești.
O lacrimă pe cruce- fărâmă de lumină
Ce crapă răsărit pe sub pleoapa oarbă,
Smulgând abisurile chiar din rădăcină,
Ca inima să-ți fie pe veci mireasă albă.
O lacrimă a Ta, e ca un bob de grâu,
Din care pâinea vieții se coace-n jar de Duh,
E ca un bob de poamă adusă în potir
Gustând, să poți zbura în cugetat văzduh.
Împarte, Doamne cu mine din fierea
Pe care-a trebuit din trestie s-o beai,
Împarte, Doamne cu mine durerea
Când, pe cruce, cu răbdare, pătimeai.
Dă-mi și mie, Doamne un minuscul drob
De sare, clădit de visul meu stingher
În osul smerit al piciorului șchiop
Ca să-mi plec genunchiul pe un plai de cer.
Penelul îngerului
Cu penița unui serafim
Scriu pe albul sufletului tău
Dictarea unui Mare Anonim,
Coborâtă dintr-un Elizeu.
Mereu cer de la El îngăduința
De a copia de pe boltă Cuvântul,
De a-nmuia în mir sfințit penița
Pentru a transcrie infinitul.
Ah! Câte nerostiri aduce
Pe limbi de clopot un penel,
Focul și apa fac semn de cruce,
Cerul și pământul fac la fel.
Sfinții coboară vers din icoană,
Scriu cu lumânarea pe zid întunecat,
Urmele de ceară, parcă mă condeamnă
Să-mi revăd poemul mereu neîncheiat.
Duminica sufletului
O, Tu, duminică a sufletului meu
Mai odihnește-mi tălpile grăbite
De trecerea prin viață în traseu
De ceas cu minutarele înfrânte.
Te scriu cu roșu-n albul calendar,
De-atâta iarnă ce-mi îngheață fuga,
Topește-mi nesimțirile cu jar,
Iscat în ceara minții cu o rugă.
În jur- atâția oameni ,,de zăpadă”,
Au suflet de gheață și ochii de cristal,
Inima ta e altfel, ca laptele de caldă,
O beau cu setea minții în aval.
Deschid fila tihnei, de nu respiră traiul,
Domesticindu-i vântul închis în plămân
Pe marginea vieții îmi germinează raiul
Câte duminici albe cu tine mai rămân?
Continue reading „Victoria GUȚU: Aripile isihaste (stihuri)”