Etichetă: Victor RAVINI

Selma Lagerlöf: În problema emigrării – Traducere din suedeză Victor Ravini

Selma Lagerlöf (1858 -1940)

Prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură

și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).

***

Erau de față preotul și polițaiul și asesorul din Högbro și proprietarul joagărului din Hyllinge și inspectorul mărunțel de la stația de cale ferată îngustă și câțiva țărani și negustori rurali.

Ținuseră întrunirea anuală de alegeri la banca locală de economii, iar acuma trecuseră prin toate socotelile, se aprobase eliberarea de răspundere a conducerii, revizorii pentru anul viitor fuseseră aleși, iar președintele lovise cu ciocanul în masă și declarase întrunirea încheiată. Acuma erau liberi să plece fiecare la rosturile sale, însă rămaseră pe loc în jurul mesei celei mari din localul băncii, ca să mai schimbe o vorbă, să mai discute diferite păreri.

Și, după ce au pălăvrăgit puțin despre una-alta, veni vorba și despre problema emigrării.

Erau câțiva dintre ei, care ziceau că acei bani, care veneau din America, erau așa de puțini, încât era mai mult ca și cum nu erau.

Iar alții spuneau că ăia, care emigraseră, scoseseră mai mulți bani din țară decât se știa.

Și mai erau unii care afirmau că în curând nici nu va mai fi posibil să se lucreze pământul în parohia asta, de-aia, fiindcă, deoarece, din cauză, pentru că toți lucrătorii își luau tălpășița. Iar munca asta imensă pentru desecarea lacului, care trebuia să se fi făcut până acuma, nici nu se va mai putea înfăptui, pentru că toți cei tineri și întreprinzători, se căraseră.

Și mai era ba unul, ba altul, care susțineau că din cauza emigrației se încasau așa de puține impozite. Fiindcă, pentru că, dacă toți cei tineri, care ar fi trebuit să contribuie la întreținerea celor bătrâni, erau plecați, ce să te mai miri că situația era așa cum era.

Și mai erau alții care spuneau că întreaga țară era în pericol, din cauză, fiindcă, dacă, deoarece plecaseră toți cei care aveau sarcina să o apere, putea să ne biruie dușmanul când o avea poftă.

Și fiecare era mai înfocat decât altul să-și spună părerea, când de-odată se făcu liniște. Preotul era. Preotul se mișcase așa un pic. Nu zisese nimic până atunci, așa că acuma toți așteptau că o să spună ce avea de spus.

Fiindcă vezi, după cum știi, preotul era un om așa… Aproape întotdeauna avea el o altă părere, în răspăr cu părerile tuturor și oricât ai fi crezut că cineva are dreptate, dumneata nu puteai fi niciodată sigur că n-o să zică el iarăși niște vorbe de-alea, care întorceau cu susul în jos chiar și cele mai temeinice păreri ale cuiva. Așa că acuma, când se vedea că preotul voia să zică ceva, dintr-odată deveniră toți un pic cam neliniștiți, atât negustorii și țăranii, cât și proprietarul joagărului din Hyllinge și polițaiul și inspectorul de stație de la calea ferată îngustă.

Dar preotul nu zise nimic, ci ședea tăcut ca și mai înainte. Așa că deveniră și mai înfocați și mai siguri pe ei înșiși. Fiindcă erau, nu-i așa, siguri până-n inimă și-n măduva oaselor că în această problemă, nu mai putea preotul să mai facă nici o obiecțiune, ci de data asta trebuia să le dea dreptate. În mod evident, emigrația era vătămătoare pentru țară. Asta nu mai putea nimeni să spună că nu e așa.

Și începură să discute câtă pierdere de oameni capabili pentru Suedia și că ce de oameni destoinici erau acuma de folos altei țări.

Unii vorbeau de toți acei emigranți care nu reușiseră. Da, mai era și câte unul pe ici pe colo care ajunsese bine pe acolo pe unde se dusese, dar de ăia care au ajuns în mizerie nu se mai auzea niciodată nimic.

Iar alții ziceau că ăia care plecaseră, mai bine ar avea un pic de bun simț și nu ar mai trimite fotografiile alea, unde erau îmbrăcați în mătăsuri și catifele, fiindcă tocmai fotografiile alea îmbolnăveau lumea aici acasă de dorința de a-și încerca și ei norocul acolo departe.

Iar alții vorbeau cât de dăunător și de vătămător era pentru oamenii din țara aceasta să plece în America. Căci se vedea cât de colo, când mai veneau pe acasă să-și vadă rudele, că deveniseră așa de ciudați și de suciți, încât nici nu puteai să-i mai suferi.

Tot timpul, preotul ședea și tăcea. Însă unul din ei băgă de seamă că preotul mișcase capul și parcă avusese o sclipire în ochi. Le dădu cu cotul celorlalți și se întrerupse imediat discuția, ca să poată auzi ce avea de spus preotul. Dar nici de data aceasta preotul nu zise nimic. Și nici nu era de mirare. Era imposibil ca să aibă el alte vederi decât ale lor, tocmai într-o asemenea problemă.

Și mai ziseră că erau parohii, unde casele rămăseseră goale și că abia dacă puteai să mai dai peste vreun om. În parohii unde înainte locuiseră mai multe mii, acuma abia dacă mai erau câteva sute.

Și ziceau că era nemaipomenit, că oamenii nu înțelegeau că era nedrept să-și părăsească țara în care s-au născut și au crescut. Unde tata și mama s-au putut descurca, era locul destul de bun și pentru copii să rămână și să-și câștige o pâine.

Niciodată nu aveau să se simtă bine cu adevărat aceia care și-au părăsit patria, a mai zis altul. Mai mergea cum mergea, câtă vreme erau tineri, dar când venea bătrânețea, venea și dorul de țară.

Preotul tăcea mereu. Stătea lăsat pe spate în scaunul de președinte, masiv și lat în umeri, cu mâinile așezate cruciș peste burtă.

De-odată se aplecă un pic asupra mesei și întrebă molcom, cam câți ar putea fi din parohia asta, care plecaseră în America.

Mde, cifra exactă nu era nimeni care să o poată spune așa dintr-o dată, însă de bună-seamă că erau pe puțin așa, cam la vreo cinci sute.

Atunci, preotul se aplecă și mai tare peste masă și se uită țintă la ei, cum stăteau în jurul lui.

– Acuma vreau să vă întreb pe voi toți, care sunteți așa de porniți contra emigrației, un lucru, zise el. Ce v-ați face voi, cu toți aceștia cinci sute, dacă s-ar întoarce?

Și se lăsă din nou pe spate în scaun și își așeză mâinile sale mari cruciș peste burtă, ca mai înainte.

Când preotul a aruncat această întrebare, asesorul din Högbro deschise imediat gura pentru a spune că acesta ar fi cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla. Dar își aduse aminte că avea un frate, care de mult de tot plecase în America. Iar dacă acuma ăla ar fi să vină înapoi, o să aibă pretenția să se facă proprietar pe ogorul acela, care tatăl lor îl hărăzise ăluia și pe care până acuma nu apucase să și-l fi folosit. Și, când se gândi asesorul ce pământ bun avea ogorul acela și cum îl cultivase și câtă muncă băgase el acolo și-l amenajase, închise gura și nu mai zise nimic.

Unul din negustori înălță capul ca să spună că ziua în care ăia o să se întoarcă din America o să fie o zi fericită pentru el și pentru întreg ținutul. Dar își aminti imediat că atunci ar însemna că și sora lui, care emigrase și se măritase cu un om sărac și acuma era văduvă cu cinci sau șase copii și nu aveau din ce trăi, ar însemna să se întoarcă și nu ar fi fost deloc plăcut pentru el să vină pe capul lui toată liota asta, să le poarte el de grijă. Așa că nu-i mai răspunse preotului nimic, ci se apucă să-și strângă hârtiile ca și cum ar fi gata să o ia din loc.

Când inspectorul de stație feroviară băgă de seamă că aceștia doi, care fuseseră atât de îndârjiți și își vânturaseră părerile totă seara, nu se încumetau să-i răspundă preotului, avu de gând să spună sus și tare că, atunci când ăia din America o să se dea jos la stația sa, atunci el o să stea pe peron și o să strige „urrraaa”, pentru ei. Dar de-odată se gândi că avea pe cineva acolo afară, căreia cândva îi făgăduise că o s-o ia de nevastă, dar pe care o părăsise. Erau mulți ani de atunci și, așa bătrân cum era, nu i-ar fi plăcut să dea ochii cu ea și să audă prin câte greutăți a trebuit ea să treacă fără să aibă o mână de ajutor care să o sprijine. Așa că, în loc să-i răspundă preotului, se ridică și spuse că trebuie să se ducă să-și înșeueze calul.

Când inspectorul de stație s-a dus într-ale lui, se auzi proprietarul joagărului potrivindu-și îndelung glasul. Dar tocmai când avea de gând să-și înalțe vocea și să răspundă că el desigur le-ar asigura muncă și locuințe și traiul la cinci sute de oameni – n-ar fi fost asta nicio greutate pentru el – se gândi că dacă toți cei plecați s-ar întoarce, ar însemna să vină înapoi și un fiu al lui, care fusese un nemernic și un neisprăvit, încât fusese o pacoste pentru el și pentru nevastă-sa și pentru toată casa. Așa că începu să se îndepărteze încetinel de la masă și se duse în cealaltă încăpere să-și caute mantaua de ploaie.

Îndată ce se ridică el, se mai ridicară și doi țărani. Fiindcă unul din ei avea un prieten bun acolo departe, care îi trimisese ceva bani să i-i chivernisească. Banii aceia i-i pusese cu dobândă bună la bancă, până mai adineauri, când, chiar mai deunăzi, fusese nevoit să intre în banii ăia și să se împrumute din ei, ca să-și facă nunta fetei. Și n-ar fi putut spune că își dorea ca cel ce emigrase să se întoarcă mai înainte de a fi clarificat el lucrurile și a fi pus totul la loc în bună ordine.

Celălalt, ce se ridicase în același timp, avea un băiat acolo departe, care se descurca bine și îi trimitea bani atât de Crăciun cât și la sărbătoarea de miezul verii. Și nu știa cum și-ar mai fi putut ține ferma, dacă aceste trimiteri de bani ar fi încetat.

Polițaiul mai stătu un pic la masă, dar se gândi la unul, o pușlama care băgase spaima și groaza în întreaga zonă și care de mai multe ori îl amenințase că-l omoară. Și își zise că nu ar fi tocmai de dorit ca licheaua aia să se întoarcă înapoi. Se ridică și el și se întoarse spre perete și stătea acolo și se uita la niște anunțuri mari ale unor birouri turistice.

Acuma nu mai rămăsese decât unul din negustori la masa băncii de economii, iar pentru el fusese întotdeauna limpede că cea mai mare nenorocire care i s-ar fi putut întâmpla ar fi fost dacă s-ar fi întors acolo vechiul negustor, care îi vânduse prăvălia și care fusese atât de destoinic în afaceri și știa să-și atragă muștereii, încât ăla ar fi atras la el tot comerțul de prin partea locului, dacă nu i-ar fi trecut prin cap să emigreze.

Preotul șezuse tăcut și așteptase până atuncea. Iar când băgă de seamă că nu mai rămăsese la masă decât cel mai neînsemnat și mai sărac dintre negustori, se răsuci spre el:

–Eh, ce zice Söderberg despre treaba asta?

–Păi, eu zic că cel mai bine e să rămână așa cum e, zise negustorul.

–Da, așa cred și eu, spuse preotul. Știam eu că o să ajungeți toți la concluzia asta, numai să aveți răgaz să cugetați pe îndelete.

* * * *

Traducere din suedeză Victor Ravini

Din volumul Troll och människor, culegere de povestiri scrise între 1915 – 1921.

Notă: Prin emigrările în America de la sfârșitul secolului XIX, începutul sec. XX, Suedia a pierdut două milioane de locuitori, din populația de cinci milioane de atunci. În prezent, datorită în mare măsură imigrației, Suedia a trecut de nouă milioane locuitori.

Victor RAVINI: Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot

Jumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace dezinformare. Herodot spune adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Observațiile lui despre traci sunt fragmentare și incomplete, iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri sunt puși într-o lumină falsă.

Înainte de a supune acest eseu atenției dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-un volum omagial. Redau un fragment din mailul primit de la el: „Profesorului nostru Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.”

Putem începe investigația cu ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):

«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef): „Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Urmând o sugestie a lui Adrian Marino, să mergem însă mai departe. Ajungem la Cartea a V-a. Ce zice Herodot acolo? La început, tot lucruri bune şi plăcute; citez din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aici, însă, se termină jumătățile care se citează de regulă spre a ne auto-flata. Să citim ce scrie istoricul de acum 2500 de ani mai jos: „Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Simțiți cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi? Şi stați, că n-ați auzit încă toată cealaltă „jumătate”. În paragraful 6 al Cărții a V-a, zice așa, pardon: „La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viață”. Nu prea ne mai place, aşa e? Şi dacă mai citim, tot în paragraful 6 din Cartea a V-a, că „La traci există următoarea rânduială: își vând copiii pentru a fi duși peste hotare”, chiar că, din lăudător al străbunilor, Herodot devine parcă primul „denigrator” (în slujba cine-știe-căror agenturi) al neamului nostru şi al tranziției noastre dinspre of spre aoleu. Eu [George Pruteanu] n-am timp să comentez, ci doar v-am supus judecății ambele jumătăți ale observațiilor sale nepărtinitoare.»

George Pruteanu, Adrian Marino și profesorul meu Ștefan Munteanu au fost intrigați, ca și noi, de aceste citate denigratoare din Herodot. De acolo de unde sunt ei acum, ne îndeamnă și ne călăuzesc să judecăm împreună jumătățile de observații ale lui Herodot. Vom compara datele lui Herodot despre traci cu ceea ce știm despre alți indo-europeni și vom vedea din ce context istoric au fost desprinse, ca să știm cum era în realitate societatea tracilor.

Se știe că structura tuturor societăților indo-europene, din Islanda până în India, mitologiile, principiile etice și obiceiurile lor sunt surprinzător de asemănătoare. Lumea indo-europenilor era împărțită în trei categorii sociale: 1. regele și preotul, ca la noi Burebista și Deceneu, 2. războinicii, 3. producătorii de bunuri materiale. Fiecare categorie socială își avea zeii săi protectori, ce serveau ca model de comportare în viață.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bacus și Diana. Deci: se referă la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii cu Bacus și Diana.

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar că, la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur. Faptul că regii traci, gali, germani îl adoră pe Mercur, numit Odin în Scandinavia sau Vișnu în India, dovedește o comunitate de valori morale. Societatea tracilor era clădită pe același model ca societatea și mitologia tuturor popoarelor indo-europene, cu aceleași valori morale, valabile din Islanda până în India.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniți în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. La fel era la germani, la gali și la alții. Chiar dacă tracii nu erau uniți, nu s-au războit între ei, ca grecii. Și nu s-au aliat cu romanii împotriva co-naționalilor lor, ca galii sau germanii. O unire atât de extinsă cum au obținut Burebista și Decebal, nu au mai reușit nici galii și nici germanii, iar o unire atât de fulgerătoare cum a realizat Mihai Viteazul n-a mai făcut nicio altă națiune din Europa, până la Unirea făcută sub Cuza.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților, a trausilor și a celor ce locuiesc mai sus de crestonieni. Întrucât geții, trausii și ceilalți au alte legi și alte obiceiuri decât tracii, însemnă că nu sunt traci. Geții se deosebesc de traci, deci nu sunt indo-europeni, ci pot fi anteriori tracilor. Herodot îi amestecă pe geți și pe alții printre traci, la fel cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni, letoni și lituanieni, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu.

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților. Nicio mitologie indo-europeană nu promitea nemurirea. Deosebirea pe care o face Herodot între geți (care aveau credința în imortalitate) și traci (care nu aveau această credință) confirmă că geții nu erau indo-europeni. Erau deci anteriori venirii indo-europenilor și nu pot fi „proto-traci”, cum sunt numiți uneori.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu toți) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. În Roma antică, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean. Copiii erau vânduți unora din afara Romei. Vânzarea copiilor la traci era reglementată la fel ca la romani, numai către străini. Legea dată de Romulus la întemeierea Romei, explicată și aplicată în tribunal de către juristul Ulpianus (170 – 223 d.Hr.), a fost preluată în codul împăratului Iustinian (527 – 565 d.Hr.) și prevedea că fiul adult al unui cetățean liber, indiferent de vârstă, de situația sa materială acumulată prin merite proprii și orice funcții înalte ar fi căpătat, față de tatăl său era nu o persoană, ci un lucru, ca un obiect neînsuflețit sau ca un animal domestic, pe care tatăl putea, după bunul plac, să-l ucidă sau să-l vândă ca sclav, absolut legal. Dacă fiul își câștiga libertatea de la noul său stăpân, revenea în proprietatea tatălui său. Acesta avea dreptul să-l vândă de trei ori, iar fiul abia după a treia eliberare (trina mancipatio) putea să își capete libertatea definitivă față de tatăl său. În Dreptul Roman, orice om liber, chiar senator sau general triumfător, nu se putea sustrage de la legea care îi dădea tatălui său dreptul de viață și de moarte asupra lui. Știm de la Edward Gibbon, că asemenea cazuri erau destul de frecvente în Imperiul Roman și că „un tată își pedepsea după bunul plac copiii săi, pentru vinovății reale sau imaginare, să fie biciuiți, să fie încarcerați sau exilați, să fie trimiși la munci forțate, în lanțuri, la fel ca și cei mai de jos dintre sclavi.”

Continue reading „Victor RAVINI: Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot” →

Victor RAVINI: Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?

Cum este posibil ca tocmai una dintre marile creații clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa țară? Unde s-a mai pomenit așa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei? Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa dezbină pentru că a fost răstălmăcită și folosită ca armă în tot felul de tertipuri politice, în rivalități dintre savanți și mai cu seamă în scopul denigrării poporului român, care a creat-o și păstrat-o. Cea mai parșivă și nocivă teorie este aceea că ciobanul se lasă omorât, că ar fi laș, iar asta ar fi ceva tipic pentru toți românii, care iubesc moartea mai mult decât viața. Ca la noi, la nimeni. Cine are interes să ne îndoctrineze cu așa aberație și în ce scop? Pe cine deranjează ciobanul din Miorița? Nu Miorița să fie scoasă din școli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somități orbite de propria lor strălucire, care și-au pus frustrările personale și propriile lor deficiențele sufletești sau de caracter pe seama ciobanului și a întregii țări. N-au vrut să vadă sensul figurat și luminos al cuvintelor din Miorița și ne-au băgat pe gât propriul lor pesimism și fatalism. Orice om normal și de bună credință vede Miorița ca pe un imn închinat omului și naturii, ce arată înalta măsură a capacității omului de a se putea minuna de frumusețea și măreția naturii. Oricare dintre noi ne putem minuna de măreția naturii și a Mioriței după măsura capacității fiecăruia. Totul în Miorița este altfel decât pare unor ochi neatenți. Totul este simbol. Toate câte par să fie concrete sunt abstracțiuni. Străbunii ne-au vorbit cântând și formulând imagini poetice pline de filozofie practică a vieții, așa că nu putem veni noi acum să citim asemenea poezie ca pe un fapt divers din ziar, cum ne învață unii savanți, oricât i-am respecta. Fiecare vers are un bogat înțeles metaforic, tainic. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Intenția mea este de a repune Miorița în discuție pe baze teoretice și metodologice noi. Este firesc că știința evoluează de la o generație la alta și că noi avem azi premise mai bune pentru a înțelege ceea ce nu au înțeles înaintașii noștri. Noi putem să reașezăm Miorița pe piedestalul de pe care au doborât-o unii din cercetătorii anteriori, poate fără să își dea seama ce făceau. Unii dintr-ai noștri, dintre cei mai respectabili, n-au acceptat să o lase acolo unde o puseseră marile puteri europene încă de la început, când au hotărât că un popor, care a creat o asemenea capodoperă de valoare universală, are dreptul să aibă un stat național. Desigur că formarea statului național România i-a deranjat pe unii sau pe alții, care nu știm în ce măsură se mai turbură și acum de nostalgia trecutului lor imperialist, iar Eminescu și Miorița le stau ca ghimpi în ochi. N-au decât să le stea, steaua lor. Ei pot să ne fure pădurile, pot să ne fure Carpații cu totul, dar nu vor putea să ne fure Miorița.

Miorița este tot ce am luat eu cu mine, pribeag din țară. Am datoria să o restitui. Am vrut să aflu de ce Mioriţa este considerată de către unii dintre noi ca fiind dăunătoare. Analiza mea arată că nu Miorița e dăunătoare, ci interpretările ei greșite de până acum. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, cum credea unul din cei mai mari poeți contemporani, îndurerat de ceea ce spunea, ci procedura adesea defectuoasă cu care a fost cercetată de către unii cărturari, și care a dus la concluzii greșite, dăunătoare nouă ca indivizi și ca națiune. Cum bine ziceau bunicii noștri: Unde este carte multă, e și prostie multă.

Eu nu mă consider cărturar, ci simplu țăran get-bi-get, adică get și după mamă și după tată, așa că scopul analizei mele este lipsit de orice pretenție și se limitează la cercetarea unui număr restrâns de elemente în variantele Mioriţei. M-am limitat la rituri și credințe în legătură cu moartea ciobanului și nunta lui cosmică, în 973 de variante, atâtea câte am găsit, nici măcar jumătate din cele existente. În cadrul analizei, am citat și am tradus în limba suedeză circa 1500 de versuri din variante. Nu vin cu vreo exegeză hermeneutică, ca a somităților, care, de la înălțimea unor catedre universitare, pe care și le-au apărat, și-au dat unii altora note la purtare. Abordez cercetarea Mioriței fără polemici, cu tot respectul pentru deficiențele firești din cercetarea anterioară, mai mult polemică decât științifică, și mă sprijin pe teoriile unor specialiști de renume mondial, neimplicați în disputele noastre fratricide. S-au făcut multe și jalnice erori din cercetarea Mioriței, desigur nu din rea intenție, ci scuzabile sau de la caz la caz iertabile. Rezum aici câteva erori principale, printre multe altele prezentate în analiza de peste trei sute de pagini din carte, și cum am încercat să le îndrept. Las altora mai tineri și mai competenți să ducă mai departe ștafeta datoriei noastre față de strămoșii care ne-au lăsat Miorița și față de cultura universală. Să nu le pese de niște cozi de topor și ignoranți năimiți să denigreze Miorița, care, nemaiștiind cum să-și îndeplinească misiunea, îi vor ataca la persoană. Cum bine zicea Voltaire: Cel mai rău critic este cel ce denigrează pentru a-și ascunde ignoranța (Le pire critique est celui qui dénigre pour cacher son ignorance).

° Cuvântul lege apare în peste două sute de variante ale Mioriței. Cei mai mulți cercetători anteriori sunt siguri că este vorba de o lege juridică: Ovid Densusianu, academicianul Pavel Apostol fost Pál Erdös, Adrian Fochi, Romulus Vulcănescu, ba chiar și Mircea Eliade, care aprobă fără rezerve concluziile marxist-leniniștilor Erdös și Fochi. Orientarea juridică a împins cercetarea pe un făgaș greșit, ne-a împiedicat să știm care este cauza și scopul uciderii, despre ce este vorba în text și ne-au mințit că atitudinea ciobanului ar fi așa cum au priceput-o ei: exact de-a-ndoaselea. Unii din noi ne-am lăsat impresionați de autoritățile științifice și am luat de bune aberațiile lor. Alții ne-am dat seama de erorile din gândirea lor și ne-am indignat.

Cum a fost posibil ca niciun savant să nu fi verificat în dicționar cuvântul lege? În toate dicționarele românești cuvântul lege are două înțelesuri, unul juridic și unul religios, după cum e domeniul de folosință și contextul. Dicționarele mai ample arată că sensul juridic este relativ recent, pe când înțelesul religios este mai vechi, e singurul cunoscut în cultura populară orală și continuă să fie dominant până chiar și la scriitori contemporani cu noi, când vor să redea o atmosferă țărănească. Este necesar să știm dacă poeții populari, autori ai variantelor Mioriței, folosesc cuvântul lege în sens juridic sau religios, adică dacă contextul e juridic sau religios. Trebuie să știm dacă uciderea ciobanului pornește de la o motivare juridică sau religioasă, să știm dacă poezia înfățișează o acțiune juridică sau religioasă. Mesajul literar este juridic sau religios? Concluzia mea este că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ordinea din cosmos, așa cum au arătat Dumitru Caracostea și Constantin Noica, dar nu au fost luați în serios. Sensul religios al cuvântului lege implică un omor cu o cauză religioasă și un scop religios. Acțiunea ciobanilor nu are un temei juridic, ci religios. Ei practică un ritual arhaic, de inițiere, așa cum a afirmat Alexandru Amzulescu. Ciobanul nu este un condamnat, ci un ales pentru un ritual înălțător, cum a arătat cercetătorul Ion Filipciuc.

° Sunt mai multe cuvinte și expresii ce par nefirești. Cercetarea anterioară nu le-a dat nicio atenție sau le-a înțeles cum le-a înțeles. Fochi exprimă părerea unanimă că expresia tras printr-un inel este o comparație ca să știm că ciobanul e subțirel. Nimeni nu s-a întrebat ce înseamnă expresiile din variante: străinel ca un inel, străinel ca o lună de inel, sprintenel ca o lume de inel și altele. Acestea și multe alte versuri sunt relicve ale unor metafore deteriorate. Întreg portretul ciobanului prezintă nu înfățișarea lui exterioară, ci profilul moral și spiritual. Enigmaticul cuvânt ortoman nu poate însemna bogat în turme, voinic, viteaz sau bogat, cum s-a presupus, ceea ce ar fi o informație redundantă, pe când în Miorița nimic nu este redundant. Ortoman poate exprima o însușire lăuntrică. Însușirile aparent concrete ale ciobanului sunt simboluri pentru ceva abstract, legat de procedurile de inițiere. Metaforele reconstituite dezvăluie că ciobanul a trecut printr-un rit de inițiere, care îl califică pentru ritualul de pasaj spre cea mai înaltă treaptă inițiatică, o moarte rituală simbolică și o nuntă cosmică, nunta sfântă, bine-cunoscuta hierogamie. Din mai multe versuri rezultă că el poate juca rolul unui erou mitologic, care reînnoiește lumea.

° S-a tot spus că poemul național înfățișează lupta de clasă, conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului. Nimeni nu s-a întrebat:

– Cum pot ciobanii să fie din trei regiuni diferite și totuși sunt frați? Eu consider că ciobanii, proveniți din diferite regiuni, sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră. Cine a mai pomenit să existe clase sociale între frați sau într-o frăție profesională?

– Cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul este străin? Consider că personajul principal este văzut ca un înstrăinat, fiindcă el este individualist și se simte mai acasă în sfera muzicii, poeziei și stelelor.

° S-a afirmat că Mioriţa este un bocet, un program de înmormântare pentru bărbații tineri neînsurați, ca să nu se facă morții strigoi și să-i sperie pe cei vii (Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi, Mircea Eliade). S-a tot zis că moartea ciobanului are cauze economice, juridice, sentimentale și că prezintă o realitate documentată istoric (Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, George Călinescu, Erdös, Fochi, Gheorghe Vrabie, Liviu Rusu, Vulcănescu, Eliade). Unii văd cauze multiple ale omorului și îi văd pe cei doi ciobani ca judecători și totodată exploatați revoltați, bandiți sau rivali amoroși, iar personajul principal al poemului național e condamnat la moarte pentru fapte rele, pe drept sau pe nedrept (Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Orientarea juridică a cercetării consideră că totul corespunde cu realitatea etnografică și juridică, ciobanii fiind cunoscuți de autorități ca hoți și criminali. Această generalizare nu se bazează pe vreo statistică, ci pe prejudecăți de orășeni. Cu atât mai condamnabilă este afirmația că hoții și criminalii din Miorița ar reprezenta întreg poporul român. Nu pot ști de ce articolul Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon, bazat pe o bibliografie ce cuprinde treisprezece cercetători, nu menționează orientarea juridică și nici contribuția lui Mircea Eliade la studiul Mioriței.

Este necesar să știm ce fel de acțiune este în Miorița, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație este și despre ce e vorba. Altminteri, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Trebuie să știm dacă Miorița prezintă un omor ritual adevărat, o reprezentare teatrală repetabilă sau ceva ce se petrece în imaginația ciobanului. Prea mulți au scăpat din vedere că poemul se încheie fără ca ciobanul să fie ucis.

Scriitoarea Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, fugită la Londra când Revoluția franceză era să o decapiteze, a devenit activă la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona la Moscova. Talleyrand a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a răspuns: „A-și începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe ciobanul testamentul. Probabil că Jules Michelet și toți ceilalți întristați nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist.

Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când una teatrală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care cer o alegere rațională. Modul conjunctiv și optativ, în toate limbile, exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită, iar în gramatica română se amplifică cu modul condițional. Gramatica Academiei le cuprinde în modul prezumtiv. Pornind de la Victor Turner, eu clasific variantele Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

– mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie, cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor, și cu Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani. Analiza mea duce la concluzia că moartea și îngroparea sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic. În unele variante uciderea este planificată să se facă odată la răsăritul soarelui, a doua oară la amiază și a treia oară la asfințit, în al treilea loc. Evident este vorba de un simulacru de ucideri, mimesis, ca la teatru. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul sau ortaci loiali, au o etică ireproșabilă și fac așa cum le spune baciul, șeful lor. Când omorul este la indicativ trecut, ciobanul e un erou mitologic, reînviat de mama lui. Cercetătorii care au făcut comparații cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați.

° Mai mulți spun că episodul cu mama ciobanului nu poate fi autentic, ci e un adaos târziu și nesemnificativ sau chiar unul din falsurile lui Vasile Alecsandri și trebuie scos din poezie fără să mai fie analizat (Fochi, Vrabie, O. Densusianu). O cercetare care cenzurează materialul cercetat… Cine a mai pomenit așa ceva? Profesorii mei suedezi nu m-au crezut. Mi-a fost rușine în ochii universitarilor suedezi cu iluștrii mei compatrioți. Mama ciobanului este un personaj important în multe variante și este de mirare cum unii, ca Vulcănescu sau Eliade și atâția alții, pot trece peste acest episod ca peste ceva ce nu merită atenție. Perspectiva genului personajelor nu s-a mai discutat până acum. Trebuie să studiem rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția religioasă sau despre univers a bărbaților și a femeilor, cât și urmările ritualului cu omorul simbolic asupra raportului de forțe sociale.

Eu ajung la concluzia că mama ciobanului se oglindește în divinitățile naturii cu care vorbește și este o „matriarhă”. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Cu referire la Louis Bouyer, textul prezintă o societate arhaică, în care nu există vreun patriarh, ci doar o „matriarhă”. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat.

° Se crede că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Unde s-a mai pomenit vreun text în care animale fabuloase se amestecă cu cele reale? Întrucât oaia vorbește, trebuie să citim tot textul din perspectivă mitologică, ceea ce Fochi și Eliade nu admit. Limbajul în Miorița e figurativ, toate cuvintele (excepție unele adaosuri târzii) sunt poezie de cea mai înaltă calitate, sunt termeni concreți în metafore și alegorii cu sensuri mitologice, ce se regăsesc atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare.

Eliade spune că mioara năzdrăvană este un oracol ce prezice soarta. Dialogul ciobanului cu mioara nu prezintă caracteristicile discuției cu un oracol, ci este un monolog interior. Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (C. G. Jung).

Cercetarea anterioară crede că mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câine care să-l apere. Oricine știe că un singur câine, oricât de viteaz, nu poate reuși să-și apere stăpânul împotriva a doi ucigași. Unde este logica să își cheme în apărare un singur câine, când are mai mulți? Înseamnă că nu e vorba de apărare și nici de uciderea lui. Nu există nicio operă literară în care animale fabuloase să vorbească cu sau despre animale reale. Naratologia nu permite așa amestec. O mioară fabuloasă nu poate vorbi despre un câine adevărat, ci numai de un câine la fel de fabulos. Câinele poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului (C. G. Jung).

° Concepția dominantă este că nunta cosmică cu sora soarelui, mândra crăiasă sau mireasa lumii e o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni. Cercetarea anterioară decretează astfel că absolut toate femeile măritate își înșală bărbații. Cercetătorii care au avut o altă perspectivă asupra femeilor și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost excomunicați din viața culturală.

S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, iar moartea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei, la fel cum se știe de la tribunal că s-a mai întâmplat prin Carpați (O. Densusianu, Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Amzulescu & Fochi, Chițimia, Vrabie afirmă că ea era la început o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Analiza sinoptică a variantelor arată că evoluția a fost invers, variantele cu fata de maior sunt mai noi și deteriorate, față de cele cu divinități solare, mai bine păstrate și mai vechi.

Cercetarea anterioară a Mioriței este viciată de erori metodologice și de definiții defectuoase sau defectuos aplicate. Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, face o mirabilă eroare de raționament atunci când definește metafora pornind de la o explicație deja existentă a Mioriței și folosește această definiție pentru a explica Miorița. Această greșeală de logică știm că se numește cerc vicios.

Interpretările anterioare, cum că „alegoria morții și nunții” ciobanului are scopul să înfrumusețeze realitatea, contravine definiției alegoriei, așa cum o precizează toți, de două secole încoace, în diferite țări, de la Pierre Fontanier până la Richard H. Jones, Joseph Campbell, Victor Turner, Hans-Erik Johannesson, Birger Gerhardsson, Ingemar Algulin și orice dicționar. Explicația de până acum, care susține că ciobanul înlocuiește moartea concretă cu o nuntă abstractă, nu se încadrează în definiția alegoriei, fiindcă nu înlocuiește un termen abstract cu unul concret, ci invers.

Eliade explică alegoria morții și nunții în sensul că ciobanul transcrie moartea ca o nuntă pentru a o înfrumuseța și a învălui tragismul situației. Această explicație nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului:

„Eufemism – transcriere care înfrumusețează sau învăluie un cuvânt respingător sau neplăcut. (…) Folosirea de eufemisme pentru ceva care o anumită societate consideră că e neplăcut, scârbos sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, (…) este universal răspândită.” (Nationalencyklopedin)

Cercetarea anterioară înțelege că ar fi vorba de o înfrumusețare, un eufemism, dar îi zice alegorie. Asta e la fel ca o falsă declarație vamală. Eroarea a fost făcută din nebăgare de seamă, întrucât acest eufemism are structura unei antifraze și a fost confundat cu o alegorie. Încurcătura poate fi lămurită cu ajutorul lui Pavel Ruxăndoiu, care spune clar:

„Când eufemismul ajunge să exprime exact contrariul a ceea ce trebuie înțeles, atunci i se rezervă numele de antifrază.”

„Antifrază. Mod de exprimare care constă în folosirea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei fraze etc. într-un sens contrar semnificației sale adevărate.”

Eu constat că interpretarea cercetătorilor anteriori, a ceea ce ei numesc „alegoria morții și nunții”, contravine definițiilor date alegoriei de Fontanier și de cei numiți mai sus. Înțelegerea cum că ciobanul își înfrumusețează moartea ca o nuntă, corespunde cu definiția eufemismului, dată de enciclopedia suedeză și de Ruxăndoiu, sau mai exact cu eufemismul numit antifrază. Cercetarea anterioară a luat eufemismul și antifraza drept alegorie. Nu putem suspecta cercetătorii anteriori de o greșeală cognitivă. Este doar o regretabilă greșeală de neatenție. De aici vine necazul înțelegerii Mioriței pe dos. Definițiile date de lucrări de referință din afara României și de Ruxăndoiu nu pornesc de la o înțelegere grăbită a Mioriței, ca a lui Lucian Blaga, Margareta Iordan, Mircea Eliade sau alții, ci sunt independente de Miorița și deci pot fi o bază mai sigură pentru a studia variantele în mod adecvat.

În concluzie, este exclus ca moartea și nunta ciobanului să fie cei doi termeni ai unei alegorii. Înțelegerea acestor două episoade distincte ca un eufemism, peste care s-a pus eticheta de alegorie, este o amarnică greșeală universitară. Asta nu putea duce exegeza pe un drum drept, ci a derapat pe alunecușul nesocotinței și a dus la o dezastruoasă confuzie, de unde ni se trage răstălmăcirea Mioriței și năstrușnica acuzare a românilor de pasivism, pesimism și fatalism sau dragoste de moarte.

Continue reading „Victor RAVINI: Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?” →