Etichetă: Victor RAVINI

Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (2)

urmare din http://www.logossiagape.ro/2019/12/10/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel/

 

 

Aurul zăcea acolo unde zăcea

Duță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cum credeau unii. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și nici aurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Prioritatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cu cine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la una la alta. Se făcuse chirurg, meserie în care era nevoie de virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevasta lui era farmacistă. Deci era cum nu se putea mai bine, că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său de bolnav.

Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iar acesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndrăgit, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, l-a ascultat pe fratele său la plămâni, i-a luat temperatura, tensiunea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestit că salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță. I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă temperatura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-a agravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Dar ce putea face dita-mai directorul de spital la o pneumonie galopantă? Nu existau antibiotice pe vremea aceea, nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația i s-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-a strâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul. Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, când lichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armata rusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii de la oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreunui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmai la Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a familiei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor a fost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancă analfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea că aurul era ochiul dracului.

Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie. Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoi cunoșteau franceza și oricum nu aveau de citit din Sfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Biblie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau pe perete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenunchiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pe marginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fratele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul. În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facă mai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noaptea aceea. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patul lui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când trebuia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase. Când s-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut să o ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat orice ajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mâncat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile. Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru totdeauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere, iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când el murea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închis ochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces, iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără să mai aibă nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spus condoleanțele de rigoare cuvenite și a fost suficient. Au semnat pe neverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului lor?

Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și conacele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropați chiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lor nu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prin mormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu se gândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreun loc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor și se luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de granit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toată graba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului, unde era mai ieftin, de la Axinte Pălărierul, mai încolo când mergi pe dreapta, cam prea aproape de cimitirul catolic, dar n-are a face. La înmormântare, servitoarea abia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurământul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucase să-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea. Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spuseseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A murit la scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost că aurul era ochiul dracului.

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (2)” →

Victor RAVINI: Cavalerul Trac și Sf. Gheorghe

Pe tatăl meu l-a chemat Gheorghe. În sat i se zicea Ghiță al lu’ Ioniță al Tiții. După clasa a patra, a plecat la oraș să învețe carte și s-a întreținut singur din munca sa. Așa făceau mulți băieți de la țară pe vremea aceea. A absolvit Universitatea din București cu diplomă magna cum laude și a devenit profesor de limba latină și greacă veche. L-au luat pe front. În încercuirea de la Odessa, pe 23 aprilie 1944 a primit frontal un proiectil rusesc ce a explodat în corpul lui și i-a ieșit făcându-i o gaură mare în spate. Mie mi s-a explicat că el a fost un înger trimis pe pământ și că Dumnezeu l-a chemat înapoi la ceruri, chiar de ziua numelui lui. Am crescut cu fotografia tatălui meu și cu icoana Sf. Gheorghe deasupra patului. Adormeam cu ochii în ochii lui și mă trezeam privindu-l în ochi. Știam, așa cum mi s-a spus, că tata mă vede și mă protejează de acolo de unde e acum, numai să fiu cuminte ca un înger, să mănânc tot, să nu mă mai urc prin copaci sau pe casă și să îmi fac lecțiile. Însă eu nu am vrut să fiu un înger și să pățesc ca el. Nu am făcut nimic din ce mi s-a spus să fac, nici acasă și nici la școală, nu mi-am făcut niciodată nicio lecție și le-am scos peri albi profesorilor mei. După facultate, nu am vrut să fac aceeași școală militară pe care o făcuse tata înainte de a fi trimis pe front și am tras armata în piept. Am obținut livret militar de inapt medical, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Dar, când intraseră rușii în Praga și se auzea că vor intra și în România, obținusem brevetul de pilot pe aparate de zbor fără motor și m-am oferit ca voluntar să îmi apăr patria, cu riscul vieții. Mama nu m-a împiedicat, ba încă mi-a spus să le plătesc rușilor scump glonțul cu care l-au ucis pe tata. Dar să revin la titlul acestui eseu.

Peste 200 de imagini în piatră ale așa-numitului Cavaler Trac au fost găsite pe teritoriul României, cam peste tot prin țară, chiar și în Transilvania. Icoana Sf. Gheorghe, cu simbolul ei pe care îl înțelege orice creștin, de pe orice meridian, reproduce aidoma imaginea Cavalerului Trac, care simboliza același lucru ca și Făt-Frumos din basmele din folclorul românesc: eroul (simbol al binelui) care ucide balaurul (simbolul răului). Icoana creștină, Cavalerul Trac și basmele românești, ne asigură că binele învinge răul întotdeauna. Chiar și după lupte grele, cu răsturnări de situații, cum știm din basmele copilăriei noastre, până la urmă binele învinge răul. Cunoașteți vreo filozofie mai optimistă și mai frumoasă, din vreo altă cultură de pe glob? E filozofia bazată pe experiența multimilenară a strămoșilor noștri, arhivată oral în folclorul românesc. Basmele din folclorul românesc sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează o mitologie mai veche decât mitologia greco-romană, decât cea indiană, cea sumeriană, cea egipteană sau decât Biblia și, în mod cert, este o mitologie eminamente optimistă. Basmele noastre pot fi cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.

Creștinii din întreg Imperiul Roman au preluat Cavalerul trac și sărbătorirea lui la 23 aprilie. Așa se sărbătorea de către populațiile sedentare, ce practicau agricultura și creșterea animalelor, la o lună după echinocțiul de primăvară, când muncile agrare erau în toi. Se știe că biserica creștină a preluat din pre-creștinism principalele sărbători religioase și chiar cultul icoanelor, precum și multe alte elemente de cult, ce nu își au originea sau justificarea în Noul Testament. Tot ce era bun și umanist din religia pre-creștină și nu contrazicea învățătura creștină a fost păstrat și a fost sfințit. Preoții nu aveau niciun interes să combată credințele pre-creștine, în măsura în care erau omenoase și apropiate de sufletul oamenilor, ci le-au acceptat și acordat în creștinism o calitate superioară. Biserica ortodoxă română nu a făcut inchiziție și nu a ars oameni pe rug, cum a făcut Biserica catolică. Catolicii și protestanții au ars femei pe rug, sub pretextul că erau vrăjitoare, când de fapt ele păstrau cunoștințe de medicină folclorică și un bogat folclor literar, sau nu cedaseră insistențelor unor preoți celibatari, obsedați sexuali și pedofili. Preoții ortodocși români nu au recurs la crime. Ei erau legați de interesele țăranilor dintre care se ridicaseră și beneficiau de sfaturile înțelepte ale soțiilor lor, prin care ei se legau și mai strâns de interesele țăranilor. Din ordinul împărătesei Teodora a II-a, mama împăratului bizantin Mihail al III-lea Bețivul (842-867, înscăunat la vârsta de 2 ani, ucis la 27 de ani) au fost masacrați în anul 843 în Anatolia mii de creștini, care se încăpățânau să pronunțe Periclytos, în loc de Paracletos (= Mântuitorul, the Helper, the Comforter, the Counselor, le Consolateur, el Consolador, der Tröster, your Advocate, Someone else, lo Spirito Santo, Hjälparen, den Helige Andens nedstigning). Biserica Ortodoxă Română nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința.

Sărbătoarea și simbolul icoanei Sf. Gheorghe sunt printre cele mai vechi elemente sau idei din spațiul Carpato-Balcanic ce s-au răspândit în întreaga lume și care au contribuit la clădirea civilizației actuale. Biserica ortodoxă cât și cea catolică spun că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un soldat roman de origine greacă din Cappadocia (în Turcia de azi) și ofițer în garda împăratului Dioclețian, care a fost condamnat la moarte în anul 303, pentru că nu a renunțat la credința creștină. Viața personajului din calendarul bisericesc este un mit și, ca orice mit, e un adevăr de taină, un mister, adică aparține așa numitei teologia mistică. Orice mit este indiscutabil, inatacabil, deoarece are un sens simbolic, alegoric, măreț, mai presus de adevărul istoric. Viața personajului istoric Gheorghe din Cappadocia este cu totul altceva și nu impietează cu nimic asupra personajului mitologic din calendarul bisericesc pe care îl sărbătorim la 23 aprilie, nici asupra icoanei Sf. Gheorghe, nici asupra Cavalerului Trac și nici asupra personajului mitologic Făt-Frumos.

Pentru a aprecia și mai mult sensul curat și sublim al frumoasei noastre sărbători de Sf. Gheorghe și a nu confunda mitologia cu istoria, așa cum unii sunt ispitiți să facă, rezum aici ce spune savantul englez Edward Gibbon (1737 – 1794) despre personajul istoric Gheorghe din Cappadocia. Gibbon se bazează pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Epifanie de Salamina (315 – 403), Sf. Grigore de Nazians (329 – 390) și Ammianus Marcellinus (330 – 400), general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu personajul istoric Gheorghe din Cappadocia spun aceleași lucruri despre viața lui și despre cauzele pentru care a fost sanctificat.

Sf. Gheorghe, protectorul armatei din Anglia și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut din el ecleziaștii de la începuturile creștinismului, când se știe bine că oportuniștii se ucideau între ei sub pretexte religioase, ce ascundeau conflicte de interese materiale. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică.

După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă, cea a lui Arius (250 – 336), de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria (295 – 373), alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor.

Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II (337 – 361). Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (361 – 363), cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului, a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare.

Continue reading „Victor RAVINI: Cavalerul Trac și Sf. Gheorghe” →

Victor RAVINI: Noi împușcăm porcul

(subtitlu: Avangarda literară din Occident și folclorul românesc)

 

 

— Cum poți să explici acest fenomen, că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din literatura și arta Europei, lăsând în istoria literaturii, artei și a dezvoltării ideilor o mulțime de nume celebre? m-a întrebat Arne Ruth, pe când era redactor șef la Dagens Nyheter, principalul ziar cotidian din Suedia. Cum așa, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale?

— Noi, românii, n-am privit niciodată asta ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului. Au mai fost români de anvergură europeană, care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină sau în alte limbi străine și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon îl citează adesea pe Dimitrie Cantemir.

I-am spus că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare în latină despre janseniști, pe care o începuse la Paris, la cererea regelui Ludovic XIV. Venise la Paris și în Suedia ca ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. Apoi s-a dus la Moscova, tot ca ambasador al aceluiași patriarh. A fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador al Rusiei la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei și a lucrat ca diplomat de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Milescu și Dimitrie Cantemir i-au dat lui Petru cel Mare ideea să deschidă ferestrele Rusiei către cultura occidentală. Unul l-a educat, iar celălalt a preluat ștafeta și l-a sfătuit. Educatorul și consilierul, ambii români, cât și fiica lui Cantemir, stau în spatele țarului care a adus Rusia, cât de cât, oareșicum în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir, aristocrat român cu educație franceză, e recunoscut de ruși și de enciclopediile occidentale ca primul poet din literatura rusă modernă. Antioh a fost primul ambasador al Rusiei la Londra și la Paris, a orientat Rusia spre cultura Franței și spre modelul curții de la Versailles. I-am mai spus că la români activitatea aproape apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Arne Ruth a zis că Milescu, Dimitrie și Antioh Cantemir erau niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Iancu.

— Da, am răspuns eu, erau doi studenți rebeli, care se refugiaseră în Elveția de frica războiului. Erau nonbeligeranți, iar pe atunci asta era rău văzut. Studenția la ei era un pretext ca să le trimită bani de acasă, pe când ei, în loc să meargă la facultate, ședeau la Cabaré Voltaire. Însă afirmarea românilor în cultura Occidentului nu începe în 1916 la Zurich cu dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un virtuos ca George Enescu, devenit celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, încă de pe când avea zece ani. Avangarda culturală română nu începe cu cei doi copii rebeli, ci cu un copil minune. Avangarda noastră începe și cu românca de viță veche Anna de Noailles, născută prințesă Brâncoveanu, ce se impune la Paris cu volumele ei de poezii din 1901 și 1902. Simultan, Enescu avea succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române (din aceiași ani 1901 și 1902). Pe atunci, cei doi dadaiști erau copii și se jucau cu ce aveau, în țărână. Ei au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. N-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. În centrul vieții mondene și literare din Paris deja străluceau celebrități românești. L’Abbé Mugnier nu mai tăcea prin saloanele literare cele mai selecte din Paris, în anii 1911 – 1914, despre ceea ce scria Martha Bibescu. Dadaiștii vin mai târziu și se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un orășel al băncilor, dar nu și al literaturii. Erau teribiliști și se mirau cu ce să mai șocheze lumea, care îi privea de sus în jos. La douăzeci de ani, cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice ale celor cu bani mulți. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Publicaseră propriul lor Manifest Dadaist, pe care însă nu îl aplicau în practică. Se lăudau cu poezii compuse prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie. Mințeau. Alegeau cu grijă combinații de cuvinte, bine potrivite ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice, de revoltă împotriva societății burgheze. Ei puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, care ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Pentru a propaga ideile lor umaniste, au folosit o tehnică literară mai veche din literatura română și care era necunoscută în vestul Europei. Același procedeu fusese folosit de Caragiale în schița La Moși, pe când ei erau copii. Iar Caragiale se juca, fiindcă știa artificiul încă de la jocurile din copilărie și se adresa unui public care cunoștea regula jocului, așa că nimeni nu ridica din sprânceană ca la ceva nou. Era o tehnică literară veche, de la marginea folclorului. Tristan Tzara l-a găsit de fraier pe Lenin, care locuia pe aceeași stradă Spiegelgasse, unde era cabaretul Voltaire. Lenin a băgat nasul să vadă ce era cu gălăgia de la cabaret, iar Tzara i-a făcut capul mare. Lenin nu și-a dat seama că avea de a face cu un hâtru bun de glume, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada era un cuvânt compus din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Mințea, cum îi mințise pe alții că ar fi venit dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu a spus nimănui că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua în care se născuse el, Tristan Tzara. L-a păcălit pe Lenin să țină un fel de reprezentație dadaistă, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos. Tristan Tzara l-a păcălit pe Lenin și mai rău, punându-i în mână Manifestul Dadaist. Lenin a făcut asocierea de idei cu Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și a aplicat Manifestul Dadaist în practica revoluției rusești și a bolșevismului. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!”, ca să sperie barmanul și clientela lui mic-burgheză sau burghezuțele din cartier. Însă marele Lenin, care pe atunci era mic, nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici, care glumeau. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Lenin a luat programul lor teoretic în serios și l-a aplicat fără să glumească, paragraf cu paragraf, punct cu punct, în practica revoluționară. Dadaiștii una ziceau, alta gândeau, după cum este una din formele cele mai rafinate și mai șirete ale umorului la țăranii români, așa cum vorbesc în doi peri Ilie Moromete, din romanul Moromeții de Marin Preda sau alți țărani din alte scrieri. Pe când Lenin nu avea pic de umor și n-a priceput jocul dadaiștilor. S-au l-a priceput cum l-a dus capul și a făcut excesele destructive, care au compromis ideea de comunism. Tristan Tzara s-a abținut să nu râdă când i-a jucat lui Lenin farsa. Apoi i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat aspectul dadaist al revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale ambigue [pe Internet: Dali Lenin]. Tristan Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că el va aplica năzdrăvăniile lor dadaiste, cu consecvența lui Păcală, care știm că trage ușa după el de-adevăratelea, după cum i-a zis popa: „trage ușa după tine!”. Lenin a transformat farsa dadaistă într-o farsă trasă întregii omeniri. Revoluția rusă a fost cea mai mare farsă dintre toate revoluțiile, care toate au fost doar farse aranjate de niște șarlatani anonimi, ce au tras sforile și profiturile. Aș zice că cel mai mare spectacol dadaist pus la cale de Tristan Tzara a fost nu ce organiza el la Cabaré Voltaire, ci scenariul pentru excesele din revoluția rusă și din comunismul sovietic, total diferit de ideile precursorilor ce au crezut în comunism ca într-o soluție umanistă. Stalin a dirijat partea a doua a spectacolului dadaist, început de Lenin, cu foaia de drum primită la cabaretul glumeților. Tristan Tzara, Marcel Iancu, Eugen Ionescu și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași, necunoscuți în afara țării. Ionesco a dezvoltat formula dialogului absurd din folclorul marginal: „— Bună ziua, mătușă! /— Lapte am în găletușă. / — Mătușică, ori ești surdă? / — N-are muica urdă.” Românii creatori de curente literare la Paris își negau rădăcinile folclorice, dar au plecat de la cântece ca acesta: „Merg pe gard, de drum mă țin, niciun latră nu mă câine, niciun ’punge nu mă bou.” Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română s-au inspirat din folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori de la Hamangia încoace. „Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc.” (Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent.)

— La Bruyère, a zis Arne Ruth.

— Da. Ce s-a mai inventat de la La Bruyère încoace, în afară de stilou (Petrache Poenaru), insulina (Nicolae Paulescu) și avionul cu reacție (Henri Coandă)? Ceva nou în literatură? Nimic nou pe frontul literaturii, nici chiar bancurile cu Bulă sau cu Radio Erevan. Radio Erevan răspunde că tangoul a fost inventat de genialul Lenin în geniala sa operă Un pas înainte, doi pași înapoi. Bancul acesta, ca și titlul și conținutul broșurii lui Lenin, este o adaptare după o situație reală, mai veche: Tzara l-a sfătuit pe Lenin să aplice în strategia revoluției tactica cu pașii din tangou, doi pași înainte, unul înapoi. Lui Lenin i-a plăcut ideea, dar era beat și a încurcat pașii.

Arhe Ruth a zis că avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit:

— Unii critici occidentali au văzut în operele lui Brâncuși arta din coloniile lor, pe care le cunoșteau mai bine decât cunoșteau arta din România. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române?

În loc de răspuns, a zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, întrucât nu pricepeau că era o operă de artă.

— Într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii gorjeni pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, de Sân’ Toader, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Legându-și caii de coloana lui Brâncuși, țăranii făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care orășenii nu aveau cum să o înțeleagă. Țăranii veniți la târg recunoșteau Coloana din Târgu-Jiu ca fiind ceva al lor. Își legau caii acolo nu din prostie sau impietate, ci din afinitate. Coloana Nesfârșită era pentru țărani un arhetip… arhicunoscut. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin, dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni de forme și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, aveau forme bine gândite, cu liniile bine croite, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau și perfecționau ceea ce știau ei de mii de ani. Nu Rodin i-a pus lui Brâncuși uneltele în mână, ci meșterii din sat, iar apoi l-au instruit niște profesori la București, care și ei tot din țărani se trăgeau. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic, o tiriplice, după expresia lui Ion Creangă, și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea pe toate ulițele. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate formele și simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?

— De ce s-a spânzurat Urmuz?

— De creanga unui copac. Nu s-s spânzurat. S-a împușcat. Gestul lui inexplicabil a fost greșit considerat ca o sinucidere. Pentru că un nemuritor nu se poate sinucide. A vrut doar să denunțe moartea că este absurdă și a biruit-o „cu moartea pre moarte călcând”. Și astfel a definitivat o operă suprarealistă, pe care nimeni nu mai are curajul de a încerca să i-o imite și nu-l mai poate depăși. Dar rămâne un mister pentru noi, din ce cauză s-a împușcat. Folclorul persiflează neliniștile existențiale, iar noi le tratăm cu autoironie și cu vin de buturugă. Toate curentele literare create de români, care au șocat Parisul sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare preluate din cultura orală a țăranilor români. Își trag seva, toate, din umorul prezent sub diferite forme în creațiile orale, ale generațiilor trecute de țărani români.

Și trecură anii. Tom Sandqvist, profesor universitar de teoria artei și istoria ideilor, citise ce scrisesem în Dagens Nyheter, voia să scrie o carte despre avangarda literară românească la Paris și m-a căutat să îmi pună întrebări. A publicat-o ulterior: Dada öst: rumänerna på Cabaret Voltaire, Signum förlag, Lund, 2005. I-am răspuns cam așa:

— Folclorul? Este cea mai trainică și mai longevivă componentă din cultura română, este coloana vertebrală și vâna. De acolo și-au tras seva toți creatorii moderni și în special clasicii. Folclorul este baza fundamentului și fundamentul bazei. E capitolul unu și deschizător de drumuri, din istoria literaturii române, oricât ar ignora asta docții noștri ignoranți, cu nărav de negaționști și cărora le e rușine că se trag din țărani. Cei ce au scris istoria literaturii române greșesc când afirmă că începe cu literatura bisericească. Cu asta începe literatura la români? Până atunci cu ce s-au hrănit românii? Cu agheasmă de la biserică? De mii de ani s-au hrănit cu literatura orală. Istoria literaturii române începe cu literatura orală a românilor, cu folclorul literar. Iar folclorul nu începe cu însemnările folcloriștilor și nu poate fi contemporan cu noi, cum zice folcloristul Adrian Fochi. Folclorul românesc este literatură orală veche, arhaică, cu rădăcini în cultura de la Hamangia, Tărtăria, Cucuteni, Vădastra și câte altele. Basmele noastre conțin o mitologie pre-indo-europeană, mult mai veche decât cea greco-romană, care este indo-europeană. Eroii din basmele noastre sunt personaje mitologice morale, nu amorale ca în mitologia greco-romană. Literatura orală a început cu mii de ani în urmă, s-a transmis din gură în gură și a urmat evoluția limbii române. Cine a mai venit cu aberația că formarea limbii române începe odată cu tipăriturile sau cu exclamația „torna, torna fratre” compusă doar dintr-un verb și un substantiv, notată de străini pe buchii grecești? Cine spune baliverne împotriva rațiunii și a bunului simț? Limba română poate fi la fel de veche ca și literatura orală. Ambele s-au transmis și au evoluat împreună. Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură universală, nici nu s-a gândit să se îndepărteze de această literatură orală străveche și cizelată de multe milenii, reeditată verbal mereu și mereu. Se știe că de la literatura orală ne vine continuitatea și unitatea limbii peste atâtea teritorii separate și totodată unite prin mari formațiuni geografice și catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii române s-a inspirat din creațiile orale țărănești și le-a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectual. Poeții nu se mai puteau desprinde de farmecul modelului eminescian și de stilul lui cult, cu rezonanțe folclorice. Coșbuc, ca să elibereze poezia de modelul eminescian a recurs… tot la folclor. Avangardiștii români, au debutat în țară și nu se puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub zodia cărora se născuseră și unde se adăpaseră. Singura lor soluție ca să își afirme individualitatea era să se îndepărteze de surse, să plece departe de țară, să se autoexileze la Paris. Dar nici departe de țară nu au putut închide ferestrele prin care continuau să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit, din folclorul de acasă. Orice ai face și oriunde te-ai duce, limba, patria și cultura din patrie le iei peste tot cu tine, în cap și în inimă, în sânge. Medicii pot face transfuzie de sânge, dar nimeni nu poate face transfuzie de moștenire culturală. Moderniștii nu s-au putut elibera de moștenirea folclorului nici la Paris. Folclorul le oferea certitudini existențiale și artistice. Astea nu le puteau obține de la filozofii și artiștii occidentali, oricât de colosali ar fi fost aceștia, cu găselnițele lor de moment și neverificate de trecerea mileniilor. Folclorul românesc acționează ca un magnet asupra literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimentației, arhitecturii, ba chiar și asupra spectacolelor ultratehnicizate, până chiar și asupra filozofiei. Fascinează ispititor, copleșitor și acționează centripet asupra tendințelor centrifuge. Moderniștii noștri, încurajați de publicul occidental, și-au luat-o în cap. Își închipuiau că ei erau alfa și omega. Alfa și omega nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le-a fost temelia și rădăcina. O dovedește însăși opera lor. Cum să vadă occidentalii rădăcinile modernismului în folclorul românesc, când ei nu cunosc literatura orală română? Nu poți să știi că cineva seamănă cu ta-său, dacă nu l-ai văzut pe ta-său.

Folclorul românesc este un patrimoniu național, dar nu este rezervat numai pentru români. Chiar și cei de altă naționalitate, etnie sau altă religie și aflați pe culmile culturii, au fost fascinați de creațiile țăranilor noștri. Béla Bartók și-a dedicat cei mai productivi ani din strălucita sa carieră internațională pentru a umbla pe jos prin sate, unde nota cu mâna cântece românești, cu melodia și versurile lor. Astfel și-a îmbogățit propria sa creație cât și repertoriul tarafurilor ungurești. Nu. Nu a furat. A cules folclor muzical. A donat Academiei române toată culegerea sa de folclor muzical, însă donația lui a fost respinsă. Bartók a tipărit culegerea în Occident pe banii săi. Academia a refuzat să primească volumele trimise. La 30 de ani după moartea lui, s-au reeditat în America în cinci volume mari, iar Biblioteca Academiei le-a acceptat, prin decizia unui armean: Constantin Stihi-Boos. Un volum cuprinde muzica cu texte licențioase, umoristice. „Hai la horă să jucăm, fata să ne-o mărităm. Ferice de noi c-om da-o, vai de pielea cui o lua-o. Nu mai vede haină nouă, nici cămașă cu șabace, nici izmene cum îi place.” (Cu metagramă insinuată pentru cuvântul „pielea”.) Românii sunt atât de bogați, încât nu consideră transferul de muzică românească la unguri sau la alții ca un furt național, ci ca o donație generoasă, făcută altor națiuni. Românii au donat modei internaționale iia, fără să ceară drepturi de patent ca americanii pentru Coca-Cola. Sau câte alte invenții românești mai sunt, ca stiloul, insulina, avionul cu reacție și nu mai știu câte altele. Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Dana Dragomir (Pandana) și mulți alții se îmbracă țărănește, dar sunt oameni cultivați, cu studii superioare. Zamfir s-a făcut cunoscut întâi ca mesager al muzicii populare și abia apoi a compus muzică cultă. Nu știu dacă occidentalii au priceput ironia lui fină: cu naiul zeului păgân Pan, cel mai afurisit de către creștinism, Zamfir a sfințit catedrale gotice.

Nu, astea nu sunt paradoxuri. Aici ar putea fi vorba de conflictul dintre tradiționalism și nonconformism. S-ar putea ca astea să fie două polarități ale spiritului românesc. O dihotomie probabil inerentă atât la individ cât și la dimensiuni naționale, având ca rezultat inteligențe ce reușesc să îmbrățișeze și soarele și luna. Ca Eminescu: și basmele noastre arhaice și filozofia germană și formulări stilistice tipic franceze. Și poezii suave și ziaristică vehementă. Sau ca Zamfir, Lipatti, Porumbescu ori Enescu: și muzica populară și cea cultă. Și compozitor și interpret. Muzica simfonică a lui Enescu nu este compusă chiar de el. Era deja compusă cu milenii în urmă, de către niște țărani anonimi, cunoscuți sub pseudonimul colectiv de Orfeu. Enescu doar a orchestrat muzica populară la înălțimea celei mai strălucite perfecțiuni simfonice. El reeditează muzica arhaică, pentru ca să auzim cum cânta Orfeu. Aceeași dihotomie soare-lună, la Mircea Eliade: pe de o parte singurul savant care a dat omenirii un tratat de istoria religiilor, după care nu se mai poate scrie un al doilea tratat și astfel a creat Știința religiilor, ca știință de sine stătătoare, iar pe de altă parte prozator fantast, de nu mai știi unde e pragul dintre real și ireal, încât te trec fiorii, ți se face părul măciucă și începi să te îndoiești de toate certitudinile.

— De unde vine pesimismul lui Emil Cioran?

— Cei care l-au frecventat spuneau că Cioran era un comunicativ, chiar vesel, deloc pesimistul ce apare în operele sale. Eu am văzut o fotografie de a lui, în care hohotea de râs, cu gura până la urechi, în contrast cu ce citim în cărțile lui. Scrierile lui par să fie o negare a optimismului din toată literatura orală a românilor. Cioran s-o fi intoxicat de pesimismul și fatalismul unor exilați iluștri, îndurerați de situația în care ajunsese România după invazia sovietică. Sau poate că provine genetic din istoria ingrată a românilor ca străjeri la poarta Europei. Dar nici aici nu sunt sigur că aceasta ar fi ceva prioritar în menirea istorică a românilor. Fiindcă românul s-a născut poet, iar nu soldat, ca prusacii. Menirea românilor este propășirea artelor frumoase, a valorilor umaniste, a omeniei, prin forța cuvântului și a binelui. La asta nu ne bate nimeni. Constantin Brăiloiu a spus în perioada interbelică: „Numai prin cultura noastră ţărănească vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul şi va trece multă vreme până vom înceta a mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanţă a Apusului.” Omenia noastră, cu cuvinte potrivite, o să bată neomenia celor ce umblă cu vorbe amăgitoare, cu tertipuri financiare și cu planuri criminale împotriva omenirii.

— S-ar putea ca Despre inconvenientul de a te fi născut a lui Cioran să fie o elegie națională?

— Nu cred. Mai de grabă poate fi un antipod al Ciocârliei lui Enescu. Orice om și orice popor poate avea diferite stări sufletești, nu numai una. Eminescu a scris elegii, dar și poezii militante, electrizante, mobilizatoare. De asta și vor dușmanii tradiționali, prin cozile lor de topor, să renunțăm la Eminescu și la Miorița, ca să renunțăm la idealurile noastre, la tot ce avem și să nu mai fim cine suntem. Opera lui Cioran poate că este o elegie existențială, a tuturor oamenilor de pe planetă, dar și a noastră. E o durere căreia românii cel mai adesea îi dau o tentă de autoironie, biruind-o astfel prin râs și optimism, amintindu-ne genetic, din sânge, de la Zalmoxes, așa cum se știe și de la Herodot, că suntem nemuritori. Trăim cu toții în nemurire, până când uităm că suntem nemuritori. Aș zice că mai degrabă e o elegie individuală, numai a lui Cioran, oricât ar fi de mulți români care își dau cu pumnii în cap că s-au născut. Le trece repede și apoi râd. Eu aș zice să citim „inconvenientul” lui Cioran invers, ca o laudă vieții sau despre inconvenientul de a nu te mai naște încă odată. Dacă nu, rămâne inconvenientul de a nu fi înțeles nimic de la viață.

Continue reading „Victor RAVINI: Noi împușcăm porcul” →

Victor RAVINI: De unde atâta ură pe ciobani?

Guvernul francez își bate joc de ciobanii francezi. Administrația franceză îi tracasează în fel și chip, le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți ciobani și agricultori ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că sute de țărani francezi ajunși la disperare se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare rămase pe seama urmașilor? Când România exporta tractoare, 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu 14% din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a țării noastre. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?

De unde vine ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe ciobanul din Carpați, câți câini îi trebuie ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini.

Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au fost de acord ca românii să aibă un stat național, când s-a făcut Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă le mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile Mioriței. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, e resemnat și pesimist. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu și-au dat seama că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României.

Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante și pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a altora, nu există nicio dovadă că au citit măcar o singură variantă a Mioriței din antologia lui Fochi. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:

a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a băgat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,

– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” Moartea simbolică are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai defăimat nimeni.

b). Până chiar și Ovid Densusianu a crezut că lege din variantele Mioriței are sens juridic. El, un mare lingvist, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. În concluzie, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. La aceeași concluzie ajunseseră Caracostea și Constantin Noica, care au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Însă nu au fost luați în seamă.

c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură pe ciobani?” →

Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Cercetarea Mioriței s-a făcut cu o metodologie deficitară, învechită și a dus la o înțelegere greșită a textului. S-a crezut că ar fi vorba de o crimă josnică, iar ciobanul ar fi un om laș, care acceptă moartea fără împotrivire. Așa s-a ajuns la denigrarea ciobanului, a românilor și la ura față de cea mai frumoasă poezie a strămoșilor noștri. Eu analizez Miorița cu o metodologe științifică, învățată la Universitate în Suedia și arăt pe ce criterii a fost considerată de occidentali ca fiind una din cele mai valoroase capodopere din literatura universală. În Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. Miorița este etern valabilă și actuală, ca un ghid de înălțare spirituală pe culmile poeziei și spiritualității, a oricărui om, de orice religie, de pe toate meridianele. A denigra Miorița sau a îl defăima pe Eminescu este mai grav decât a pune la cale o crimă împotriva identității noastre naționale. Este o gândire bolnavă.

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. Metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, nu mai corespund exigențelor științifice de azi. Cu așa metodologie cum era cândva, nici nu e de mirare că s-a ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri sau amărăciune și ne-au indus în eroare pe cam toți dintre noi cei mulți. O sumedenie de interpretări contradictorii au dus la defăimarea poemului nostru național, la ponegrirea ciobanului și la discreditarea românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche. Miorița trebuie pusă în discuție dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de analizat.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate, pe motiv că statisticile și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel trebuie să înțelegem Miorița. Cum ne ajută coșciugele din alte țări să înțelegem răspunsul ciobanului? Fochi scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă (la pag. 529) că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului”. Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi” (pag. 235). Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița?

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în valoare interpretarea juridică a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și a lui Fochi.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). El răstălmăcește mesajul literar al străbunilor și oferă propriul său mesaj personal, ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, el susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”. În acest fel, Eliade pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie.

Eliade afirmă că Miorița prezintă reacția poporului „în fața invaziilor și catastrofelor istorice” și zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. El dă verdicte pe un ton neobișnuit într-o lucrare științifică de importanță majoră: „ești condamnat de istorie…nu există apărare.” Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi, ca indivizi și ca națiune, în fața agresorilor?

Eliade nesocotește lupta înverșunată a românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său pesimism, fatalism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Teoria lui despre „teroarea istoriei” este o concepție personală, tristă, pasivistă și fără speranță, ce ne propune la toți o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fatalistă, fără optimism. Teoria cu „teroarea istoriei” poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și îl apucă mila de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă și nocivă, menită să ne dezarmeze, ca să stăm pasivi în fața vrăjmașilor, să facă ce vor vrea cu noi.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie resping interpretările care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Eliade e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor propriile sale concepții pesimiste despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. El propovăduiește resemnarea în fața terorii istoriei, cu toate că asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii. Eliade are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și, în apărarea lui, aș zice că el nu și-a dat seama că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). El nu arată pe ce dovezi își bazează această teorie și nici nu precizează în ce versuri este „aluziv și cifrat” sau care sunt acele „alte piese”. Victor Kernbach constată că: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva constatării lui Kernbach.

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Care este cauza pentru care studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism?

Academicianul suedez Carl Martin Edsman afirmă într-un anuar universitar din 1985: „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Edsman, cu scandinavă subtilitate academică, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Asta nu ne împiedică să fim de acord cu Britt Dahlström, care afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”. Eliade rămâne cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe sentimente și păreri, iar nu pe dovezi sau argumente susținute într-un cadru teoretic bazat pe definiții și lucrări de referință și își afișează intuiția drept concluzie.

Am analizat în perspectivă sinoptică 973 de variante ale Mioriţei. Am aplicat metoda calitativ-comparativă de cercetare, învățată la facultatea de Știința religiilor în Suedia. Am fost îndrumat, verificat și aprobat de către doi profesori universitari emeriți suedezi. Iată pe scurt răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza mea:

  1. Care este cauza și scopul uciderii ciobanului? Uciderea e motivată juridic sau religios?

– În câteva sute de variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Pe acest cuvânt se sprijină interpretarea juridică a Mioriței. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este secundar și recent, iar înțelesul primordial și mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Toate variantele Mioriței sunt înțesate cu referințe cosmice, una după alta, chiar și în același vers. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței se sprijină pe o confuzie și pornește de la o premisă neîntemeiată. Trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

  1. Ce înseamnă că ciobanul e tras ca prin inel?

– Tras ca prin inel, a fost interpretat cum că el era subțirel de statură. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei citați mai sus, care menționează: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor?”

Continue reading „Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței” →

Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?

Atmosfera din Miorița este arhaică, iar stilul lapidar și enigmatic. Totul în Miorița e simbol. Fiecare cuvânt are un bogat înțeles metaforic, tainic, ce nu se lasă descifrat la prima lectură. Și poate nici la a doua. S-au emis mai multe ipoteze pentru datarea Mioriței, însă au fost insuficient argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alții o datează pornind de la niște documente, ce nu au nicio legătură cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga ne asigură că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Nu putem pune la îndoială spusele lui. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care o datează pe vremea dacilor, fără să ne spună pe ce criterii sau cu ce dovezi. Îi credem și pe ei, pe cuvânt de onoare.

Niciuna din afirmații nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive și inatacabile, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună ca punct de pornire pentru a începe o cercetare, însă unii își prezintă intuiția drept concluzie. Cine pornește de la concluzii preconcepute și caută apoi dovezi care să îi confirme convingerile, pune carul dinaintea boilor. Concluziile trebuie să fie rezultatul la care se ajunge în final și este necesar să fie întemeiate pe constatări, pe dovezi și pe analiza acestora, cu argumente și cu sprijin în lucrări de referință necontestate. Adrian Fochi formulează concluzii, la care a ajuns „…prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea…” (Miorița, 1964, Editura Academiei, pag. 284). Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Este de mirare că el nu observă deficiența metodologică a lui Caracostea, cu concluzii bazate pe intuiție. Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este celebritatea fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Părerismul a dominat și la interpretarea conținutului din Miorița. În acest fel s-a ajuns la denigrarea celei mai frumoase și mai valoroase creații literare a strămoșilor noștri, la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru cioban, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964, ce rămâne principala lucrare și de căpătâi pentru cercetarea poemului nostru național. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. Fochi ignoră că prefațatorul monografiei datează Miorița pe vremea dacilor. Prefațatorul ignoră că această datare o făcuseră Caracostea, Diaconu și alții. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. Sau poate că această ignorare a altora ar putea fi o strategie premeditată, în buna tradiție dâmbovițeană. Fochi face parte dintre cei care susțin că folclorul nu poate fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. El este convins de contemporaneitatea folclorului cu noi și vede în Miorița luptă de clasă conformă cu ideologia partidului comunist. El aprobă uciderea ciobanului, pentru că e mai bogat și deci era un exploatator. În diferite capitole, face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Așadar, Fochi datează crearea Mioriței între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă.” Articolul despre Miorița în Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) merge pe linia lui Fochi, așa cum i-a fost trasată acestuia de partid.

Mircea Eliade afirmă că Mioriţa exprimă reacția poporului român „în fața invaziilor și catastrofelor istorice”. Această afirmație exclude datarea Mioriței pe vremea dacilor, întrucât aceștia nu puteau să știe că vor veni „nenumărate invazii barbare de la sfârșitul antichității până în evul mediu sau… vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste.” (De la Zalmoxis la Gengis-han, pag. 249). Eliade nu precizează dacă Miorița a fost compusă în timpul invaziilor și catastrofelor pentru a exprima reacția poporului în fața acestora sau a fost compusă după ce acestea au trecut. Pe cât de neclară și neconcludentă este afirmația lui de mai sus, pe atât e de seducătoare și ne unge la suflet. Eliade este de neîntrecut în asemenea formulări, care ne încântă prin nebulozitatea lor. El afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (pag. 190). Eliade nu ne spune care sunt acele „alte elemente culturale” și nici cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA – ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări – spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric și social în care au apărut. Din această cauză, au o legătură directă cu realitatea, astfel încât oglindesc aspecte reale din acea societate, a acelor vremi. Cu referire la cărțile ei, toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei, cât și concepția despre viață a personajelor, pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare materială și spirituală a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, din diferite variante, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi, cât și o înțelegere a conținutului adaptată la mentalități mai noi. Modificările textului se pot observa de la o variantă la alta și arată că multe simboluri, metafore sau alegorii nu au mai fost înțelese.

Continue reading „Victor RAVINI: Putem ști când a fost creată Mioriţa?” →

Victor RAVINI: Să-mi faci tu una ca asta?

Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui, cu țigara în colțul gurii. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar preotul și nici chiar groparii. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni că avocatul „fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.”

 

Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București sau Contimporanul. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze supranumele Castranova, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere, că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi, să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția. Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace și ziceau că erau la Veneția. Umblau în galoși de ploaie cu catarame și le ziceau gondole catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal sau hoții cu vardiștii. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât conservatorii cu liberalii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie. De atunci a rămas că i se zice orașului nostru Castraveția.

Mi-l amintesc din copilărie pe avocat, un bătrân încovoiat, pe care toată lumea îl saluta cu respect de parcă ar fi fost preot sau director de bancă. Iar el le răspundea la salut ca la niște copii cuminți. Avea obiceiul să se oprească şi să scormonească cu bastonul prin gunoaiele adunate de vânt lângă trotuare în rigolă. Întorcea cu bastonul câte o hârtie, îşi potrivea ochelarii, se apleca, o ridica, o citea, apoi o arunca sau o băga în buzunarul de la haină. Înseamnă că era o hârtie importantă. Bunica râdea din dosul perdelei şi zicea că avocatul culegea din gunoaie informații pentru ziar sau strângea dovezi zdrobitoare pentru la tribunal. Așa făcuse toată viața, așa făcea și acum, când nu mai avea de ce și ar fi cam fost vremea să ia drumul bisericii. Nea Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că bătrânul avocat rămăsese cu reflexul lui Pavlov și ne explica ce e aia: Câinele lui Pavlov a murit, iar Pavlov era așa de ramolit, încât a continuat să zdrăngăne cu clopoțelul, fără să mai știe de ce.

Odată, când era foarte tânăr, avocatul a jignit în ziarul său un căpitan de la regimentul de cavalerie, care pierduse din buzunar o scrisorică de amor de la o duduie respectabilă din elita simandicoasă a oraşului. A publicat scrisorica în săptămânalul său, la rubrica Rochița transparentă, cu numele expeditorului şi destinatarului. Foicica lui săptămânală s-a vândut cât ai bate din palme. Lambe Ziaristu, zis Parkinsonistu, cu ziarele într-un fel de paporniță făcută dintr-o matriță de ziar de la tipografie, ținută pe umăr cu o curea, bătea pasul pe loc, tremura din toate balamalele și striga cât putea: „Ia ziaru, ia ziaru! Ia că frige! Ia Rochița transpirată!” S-a vândut mai bine decât covrigii calzi, cum striga Bașandrică Împăratu: “Ia covrigi cu ou, ia şi fără ou, ia neamule, că mâine nu se mai știe!” Căpitanul de cavalerie a apărat onoarea onorabilei dudui şi l-a provocat pe avocatul ziarist la duel. În felul acesta, a făcut-o pe doamnă să ajungă şi mai mult în gura lumii. Civilul avu de ales arma. El, care nu pusese niciodată mâna pe nicio armă, a ales pistolul. Pistolul, bată-l vina.

Părţile beligerante au sosit în zori de zi, fiecare în landoul său cu cai, cu birjar, la marginea pădurii de lângă cimitir. Fiecare cu suita sa de martori, toţi cu redingotă neagră, ca cioclii. Aveau bani de aşa ceva. Care nu, găsea de închiriat, la Țecu Berbecu, ceaprazarul. Ocaziile cam erau. Au adus şi un doctor, aşa cum trebuie, cu pălărie cilindru, Zeiss. Căpitanul, în uiforma de paradă, cu tunică roşie şi pantaloni albi de plezneau pe el, nici nu se putea apleca pe vine. Cizme negre, de îţi făceai mustaţa în ele, coif ca soarele cu pene. Îşi lustruia decoraţia militară de pe piept, cu gesturi largi, ca la operă, ca să poată adversarul să ţintească mai bine cu pistolul. Le-au prezentat, cu ceremonia necesară, ca la liturghie când țârcovnicul ține popii Biblia să citească, cutia neagră matlasată cu catifea roșie sau cu mătase, ce o fi fost, și cu pistoalele bine lustruite. Avocatul tremura ca frunzulița de mesteacăn. S-a uitat bine și a zis printre dinții clănțănindu-i de frică: “Eni-meni, mic-mac, pic-pac”. A pus mâna pe un pistol, de parcă ar fi apucat șarpele boa de la circul Bernea. Când a văzut căpitanul cum ţinea avocatul pistolul în mână, a râs şi a zis: „Ține bine pistoala cum trebuie, să nu te împuști!”. La noi în Castranova, dacă voiai să-i zici una dură vreunuia, nu-i ziceai „prostule!”, îi ziceai „proasto!”. Mai dur de aşa, nu exista. Nu știu cum se numește această figură de stil. Castrvețanii aplicau în practică mai multă stilistică și retorică decât cunoșteau profesorii universitari de la București pe vremea aceea.

Avocatul s-a bâțâit pe picioare ca un om beat sau bolnav și a tras înainte de semnal. Glonțul a trecut prin pălăria cilindru a doctorului și i-a zmuls-o, de i s-a văzut chelia. Doctorul a leşinat şi s-a prăbuşit în iarbă. Martorii la duel au căutat în geamantănaşul lui cu trusa medicală, să-i dea ceva, să îl trezească. Dar ce ştiau ei din ce sticluță să-i dea? Ristică Pencioiu spunea că cineva dintre martori ar fi strigat să vină un doctor. De unde să vină? Nu era niciun doctor prin cimitir în zori de zi și nici prin pădurea de alături.

Căpitanul a izbucnit în râs, şi-a aruncat pistolul peste umăr şi s-a urcat în landoul său, de unde i-a salutat pe toţi de parcă el ar fi fost însuşi regele Carol I. Avocatul ziarist a învăţat lecţia şi s-a potolit. După Război, adică sub Ferdinand, a uitat lecţia. De data asta a publicat o scrisorică mică-mică, dar cam mare, nevoie mare, nu ca aia cu căpitanul. Găsise scrisorica tot aşa, pierdută pe stradă, căzută cum cad lucrurile importante din buzunarul cuiva. De data asta era vorba de generalul de la regimentul de artilerie. Un bărbat la fel de lat, pe cât era de lung. Mai bine zis, pe cât era de scurt. Se vându foicica săptămânală, ca ţuica fiartă, în piaţa de porci în postul Crăciunului. Cititorii râdeau şi ziceau că de data asta avocatul, ha, ha, haaa. Să vezi, că o să-i fie mai uşor să nimerească ţinta. Bineînţeles că generalul l-a provocat la duel. Civilul a trebuit şi de data asta să aleagă arma şi a scris în ziarul său:

– Împotriva unui căpitan am ales pistolul. Dar împotriva unui general de artilerie, aleg tunul. Generalul să se înfățișeze cu dotarea necesară!

Generalul extraplat tocmai era la bărbier când i-au adus ziarul. A citit ziarul şi i-a căzut lornionul de la ochi. A râs, încât toate decoraţiile de pe piept i-au zdrăngănit ca zurgălăii la calul de la sanie. Şi-a zmuls şervetul de la gât şi l-a aruncat în capul bărbierului. Unii cică ar fi zis: „Unde e avocatul să-l pup pe frunte!” Şi l-a iertat.

După ce s-a pensionat, avocatul a continuat să pledeze, în calitate de avocat onorific, așa e titulatura, dar numai în procesele cele mai importante şi mai dificile. Procesele mai onorifice, ziceau castravețanii, de nu se înțelegea prea bine ce voiau să spună cu asta. E și asta o figură de stil, să nu priceapă nimeni ce vrei să spui și să creadă că e ceva secret. L-a apărat pe un client care lucra la fisc şi era acuzat că a furat banii Statului. Era cea mai mare escrocherie din istoria oraşului şi poate cea mai gravă din ţară, pe cât îşi mai aduceau bătrânii aminte. Toate escrocheriile, ca şi toate iernile sau secetele, erau cele mai grave din istoria țării. Mai era încă un acuzat, însă acesta era apărat de un avocat venit de la Bucureşti, un profesor universitar de drept roman și de retorică de la Facultatea de Drept. Cel mai renumit avocat din toată țara. Și care nu a pierdut niciodată niciun proces. Niciun proces. Cei doi acuzaţi aruncau vina unul pe altul. Cei doi avocaţi aveau să se dueleze pentru clienţii lor, însă de data asta cu cuvinte, arma bine ascuţită a fiecăruia dintre ei. Avocatul ziarist avea acum arma cea mai potrivită lui pentru un duel. Însă adversarul de la București era cine era. Nu pierduse niciun proces în toată cariera lui. Toate personalităţile cele mai importante din Castraveția, toţi juriştii, politicienii, atât conservatorii cât și liberalii, ba chiar şi prefectul judeţului, boieri sau negustori veniţi de prin alte părţi, cât şi asistenţii profesorului, veniți special de la Bucureşti, toţi abia mai aveau loc în sala mare a tribunalului, chiar și sus la cucurigu, unde stăteau în picioare, toată lumea luminată, ca să-l asculte pe celebrul profesor, care le făcea onoarea să vină şi să pledeze în urbea lor.

Profesorul le-a dat o lecţie practică de retorică şi artă a apărării în dreptul roman. Un model de oratorie cu figuri de stil superbe şi cu gesturi teatrale. Unii avocaţi mai tineri fuseseră studenţii lui, iar acum îşi luau notiţe. Șușoteau între ei că fostul lor profesor putea să dea lecții lui Cicero și lui Quintilianus. Între timp, bătrânul nostru avocat, ziaristul, a adormit pe scaun. Profesorul şi-a continuat nestânjenit pledoaria cu cuvinte bine alese şi cu figuri de stil bine elaborate, după toate regulile artei retorice. Uneori, punea o întrebare în vânt pentru a trezi sentimentele judecătorului şi completului de judecată, sau judecata lor dreaptă. Alteori făcea câte o pauză de efect. Publicul înceta să mai respire. Atunci se auzea bătrânul avocat sforăind cu gura căscată şi cu capul căzut într-o parte sau pe spate. Bietul său client stătea ghemuit şi cu privirea pierdută în pământ. Era fiert, nici nu mai îndrăznea să-și trezească avocatul, ziceai că era mort sau va muri pe loc. Tinerii avocați chicoteau pe înfundate, făceau pronosticuri ce putea visa acum bătrânul adormit. În loc de avocat onorific îi ziceau onirific. De la Oniros, zeul viselor. Câteva stenografe locale stenografiau pledoaria. Profesorul venise și cu stenografele sale de la tribunalul din București.

Judecătorul indignat abia se abţinea să nu izbească cu ciocanul său de lemn în masă, ca să-l trezească pe bătrânul pensionar adormit. Îl cunoștea bine și nu s-a putut aștepta la atâta indolență din partea lui. Ce dezonoare pentru un avocat onorific. Judecătorul se stăpânea să nu izbucnească de mânie, ca să nu întrerupă astfel fermecătoarea pledoarie a profesorului. Profesorul, când striga în gura mare, când şoptea, bătea cu piciorul în podea şi ridica ameninţăror pumnul. Cu gesturi bine studiate, şi-a sfâşiat anteriul negru de avocat şi patrafirul de panglici albe de la gât, și-a zmuls părul, şi-a tras singur palme, s-a repezit la propriul său client să-l sugrume, ca apoi să plângă pe pieptul lui, în hohote. Unora din public le-au dat lacrimile. Până şi clientul lui a început să plângă de milă pentru sine însuşi.

Tribunalul şi publicul erau profund mişcaţi de emoţionanta apărare. Pe de altă parte erau uimiţi și revoltați de indiferenţa nesimțitului de avocat rablagit, prea bătrân şi adormit, ca să mai aibă ce căuta acolo. Ce greșeală că l-au mai lăsat să fie activ, când dovedea acum că era așa de pasiv. A dormit şi a sforăit tot timpul. Toţi îşi ziceau că gata, acuma s-a terminat cu cariera lui de avocat sfoiegit şi de ziarist tot așa. La gunoaiele din rigolă cu el!

Profesorul îşi încheie pledoaria trântindu-şi peruca pe masă, un procedeu retoric la care nu mai recursese nici chiar la vreun recurs de proces la Curtea de Casație și pe care Cicero nu-l știa, pentru că nu avea perucă. Roşu la faţă şi plin de năduşeală, s-a șters cu o batistă imensă și a înghiţit un pumn de pastile albe, cu un pahar de apă. Mare parte din pastile i-au căzut pe jos, cu efectul bine calculat. Se înclină spre judecător şi căzu aproape mort pe scaunul său. Abia mai respira, extenuat.

Acum, era clar pentru toţi că el câştigase din capul locului duelul împotriva bătrânului său coleg adormit ca un bălălău. Judecătorul, cu un ochi ţintit asurpa sălii și unul pe jumătate închis, îşi ţuguie buzele cu satisfacţie, cum ar fi supt o caramea acră şi lovi cu ciocanul în masă. Bătrânul avocat tresări speriat, se trezi, se frecă la ochi şi căscă. Judecătorul, strângându-și fălcile cu o mânie profesional stăpânită, îl întrebă ce are de obiectat.

– Onorată instanţă şi respectabili juraţi! sau cam aşa ceva, răspunse el cu voce răgușită. Să-mi fie iertat, dar eu sunt răcit şi nu pot vorbi.

Publicul a început să murmure, iar unii din completul de judecată s-au înşurubat pe scaune.

– De altminteri, a continuat bătrânul avocat tușind, după măiastra pledoarie magnifică a ilustrului meu coleg, eu nu mai am nimic de zis. Nu am nicio obiecțiune. Cu permisiunea dumneavoastră, onorate colega, voi publica stenograma strălucitei pledoarii, în hebdomadarul meu.

Continue reading „Victor RAVINI: Să-mi faci tu una ca asta?” →

Victor RAVINI: CASTRAVEȚIA sau BALAMUCUL VESEL

 

Motto:

– Aveți castraveți?

– N-avem castravem.

 

 

Scrisoarea de dincolo

Îngrozit, am pus jos telefonul. Victor, tizul meu, prietenul meu cel mai bun, cu care mă cunoșteam din copilărie… El, căruia îi scăpărau ochii după fete pe litoral la Costinești. Tizul meu s-a dus pe drumul întregii lumi și a fost îngropat ieri. Îmi aduc aminte cum s-a luat după una pe plajă, să o ajungă din urmă. I se părea mai atractivă decât toate. Nu mai tăcea ce forme avea aia. Și, când aia s-a întors, el era să leșine. Aia era tocmai nevasta lui, care îl căuta, nu știa unde dispăruse el. El și-a revenit în fire și a zis că și el o căuta pe ea. Prietenul meu mult îndrăgit a redevenit pământ.

„Prietenul meu pe care îl îndrăgeam mai mult decât orice, care cu mine a înfruntat toate greutățile.” Aceste cuvinte mi-au fulgerat prin cap. Rânduri tăioase ca un cuțit, din epopeea Gilgamesh. Se zice că ar fi cea mai veche operă literară din lume, câteva mii de ani mai veche decât Biblia. Nu s-a schimbat nimic de atunci. „Noi care aveam numai succese. Împreună ne-am suit până în vârful muntelui, împreună am omorât Taurul Cerului și am ucis Humbaba care trăia în Pădurea de Cedri. Prietenul meu Enkidu, care vâna pantera pe câmpie, s-a dus pe drumul întregii lumi! Înspăimântătoare e moartea și de neclintit!”

Așadar, Victor a murit după ce s-a întors dintr-o vizită la prietenul nostru comun Tacitus, octogenar, fost ofițer de jandarmi, însă om cult. Acolo, la Tacitus, a băut tizul meu un păhărel de whisky și apoi s-a dus acasă și a murit. A doua zi a fost găsit pe patul său, mort, îmbrăcat în pijama și cu plasă pentru păr.

Așadar! Hm. Nu se moare dintr-un păhărel de whisky, el care era psihiatru și director de spital, un om zdravăn, în cei mai buni ani ai săi. Altceva trebuie să-i fi cauzat moartea. Pe Tacitus oricum nu îl pot suspecta. E văr cu tata. Dar mai știi? El își primea pensia de la M.A.I. Les amis de mes amis sont… les amis de M.A.I. Psihiatrul a murit singur în locuința sa de vară din Carpați, prin munții Bistriței, pe undeva, nu mai știu care Bistriță, că sunt mai multe. E mult de când am fost acolo și nu mai țin minte pe unde era. Cine a deschis ușa lui și a constatat că era mort? Cum de i-a venit cuiva ideea să deschidă ușa? Și cum au descuiat-o? El se fereca pe dinăuntru cu mai multe încuietori și cu zăvoare, pentru că suferea de hoțofobie. Așadar?

Peste vreo săptămână am primit o scrisoare de la el. Locuiam în Suedia, uitasem să vă spun. Era cu totul altceva decât plăcut să deschid o scrisoare de la tizul meu, de dincolo, de pe partea cealaltă a gropii:

„Dragă Victore (adică eu)! Aici e îngrozitor de frig și lugubru. Tocmai am sosit și sunt mort de oboseală după atâta drum. La intrare era un pachet care pesemne că o fi stat acolo o veșnicie. Probabil de la vreunul din bolnavii mei. În pachet era tabloul acela dispărut, știi tu, care se spunea că intrase în pământ. Acuma e în posesia mea! Mă grăbesc la bătrânul nostru prieten. Ce păcat că nu ești aici jos cu noi. Ne lipsești. Când vii și tu aici? Să mai stăm la un păhărel de vorbă cu bătrânul nostru idol nemuritor, care o să ne îngroape pe toți. Sper să ne vedem aci jos în curând. Al tău devotat Victor (adică el).”

Nu mai știam despre ce tablou vorbise el cu mine. Oricum, ce importanță mai avea? Era ca și cum mortul mă chema la el.

Prietenul meu a murit în împrejurări de nelămurit, oricât am încercat eu să aflu adevărul asupra morții lui. De la Tacitus nu am putut afla nimic. Nu degeaba era poreclit așa. Și alți colegi de-ai lui, psihiatri, de-a lungul anilor au murit în mod suspect. Cum ar fi celebrul Dan Arthur, cu picioarele atrofiate, imobil într-un cărucior mobil, care cică s-a spânzurat din tavan. Cum să se fi spânzurat din tavan? Cum ar fi putut el să ajungă din cărucior cu mâinile la cârligul din tavan? Vorbisem cu el în ziua precedentă, spre seară, iar a doua zi dimineața mi s-a spus că s-a sinucis. Mă dusesem la el, la spitalul de la Timișul de Jos și i-am cerut un eseu, despre ce o vrea el, pentru Caiete de literatură, la care lucram în Asociația Scriitorilor de la Brașov. A zis că o să caute prin sertar și mi-l dă mâine la prima oră. A doua zi, la prima oră, am bătut la ușa cabinetului lui. Niște medici sau infirmieri, ce erau, mi-au spus că se spânzurase de cârligul lămpii din tavan. Cum așa? De ieri seară până azi dimineață? Cum se spânzurase el din tavan, când abia putea să se dea jos din căruciorul în care ședea? Ieri îmi spusese, într-un exces de exuberanță, de optimism și de sinceritate, cu o bucurie nelalocul ei, că potența și viața sexuală se ameliorează cu vârsta. Ce i-a venit între timp să se sinucidă? O fi fost așa de bucuros și exuberant pentru că o fi luat ceva prafuri îmbucurative? Prafuri cum știa el, de la dulăpiorul spitalului, unde numai el avea cheia și putea prescrie prafurile de rigoare? De ce o fi luat prafurile? De frică și neliniște? Bănuia că i se pregătea ștreangul? De ce i se pregătea? Că știa prea multe confesiuni, în calitate de psihiatru? Sau că dăduse prafuri unor ștabi, cărora nu mai putea să le dea cât cereau ei? Sau găsiseră pe altul și nu mai aveau nevoie de el? Prin prietenul și tizul meu, mai cunoscusem un neuropsihiatru, am uitat cum îl chema, care a murit internat la nebuni, unde îl îndopau cu medicamente cu de-a sila, cum sunt îndopate gâștele cu boabe, cu pâlnia.

Chiar și unii sau alții dintre neamurile tizului meu au fost loviți de morți ciudate, încă neelucidate și la care nu se mai gândește nimeni. Vom face cunoștință îndeaproape cu câțiva din familia Răcoveanu. Nu citesc ei cărți, așa că n-o să am cine știe ce neplăceri cu vreunii din ei. În general se spune, așa cum mi s-a spus și vi s-a spus: De mortuis nihil sine bonum (De morți, nimic altceva decât de bine). Eu însă aici, în aceste memorii, îmi iau libertatea să modific dictonul latin și zic De mortuis nihil sine veritas (De morți, nimic altceva decât adevărul). Ceea ce desigur că nu deranjează morții, însă îi deranjează pe unii dintre cei vii.

Cât despre Răcovenii supraviețuitori, n-au decât să iasă pe interval și să se manifeste direct sau prin intermediari, că și-au recunoscut aici morții. Înseamnă că se demască pe ei înșiși și deci să spună cum au rezolvat problema juridică referitoare la aurul morților, uciși și îngropați cu succes. Oricât de perfecte ar fi unele crime, ies cândva la iveală. Un proverb suedez zice: det som göms i snö kommer upp i tö (ce ascunzi în zăpadă se ivește la topeală). Când crimele ies la iveală după moartea criminalilor, nu știu cum rămâne cu bunurile jefuite de ei și lăsate moștenire urmașilor. N-au decât să se arate singuri cu degetul, din cine se trag. Să se demaște singuri că au moștenit ceva de la niște criminali, care au ucis pentru a își însuși acele bunuri. Eu cred că moștenitorii unor bunuri furate printr-o crimă, se fac părtași la furt și la crimă. Dacă nu au știut care e proveniența bunurilor moștenite, au circumstanțe atenuante. Dar dacă sunt conștienți de proveniența frauduloasă a bunurilor, eu unul nu știu ce să mai cred. Dumneata, dragă cititorule, ce crezi? Spre luare aminte, cui trebuie să ia aminte: Aici, spun adevărul și numai adevărul, dar încă nu întreg adevărul. Iar eu știu despre ei mai multe decât știu ei că știu eu. Știu și ceea ce ei nu știu. Să ia aminte și să stea pe creaca lor. Găinile care tac le lasă uliul să mai trăiască. Să-și trăiască traiul lor și să-și mănânce mălaiul, adică aurul. Libertate nu înseamnă libertatea unora de a face rău altora și a fura, fără să fie demascați. Aștept să își dea arama pe față careva din ei, dacă își închipuie că este ceea ce nu este, și va vedea. Dacă va mai apuca să vadă.

Continue reading „Victor RAVINI: CASTRAVEȚIA sau BALAMUCUL VESEL” →

Victor RAVINI: Metoda datării astronomice

Metoda datării astronomice a unui text din cultura populară orală este respinsă de cei ce susțin că folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. Diferite metode de datare duc la rezultate divergente. Datarea este necesară pentru a înțelege cât mai bine un text sau un fenomen, însă și mai important este sensul sau mesajul fenomenului analizat. Iar aici, părerile pot fi și mai divergente. Părerile cititorilor sunt mai importante pentru mine decât ar putea fi propriile mele păreri pentru cititori și de aceea relatez aici doar ce au consemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu[1] și Nicolae Densușianu[2] în anchetele de folclor făcute de ei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea în legătură cu sărbătoarea solstițiului de vară, adică despre Sânziene și Drăgaică.

Prin unele părți se spune că Sânzienele sunt zeițe ale florilor de câmp și trăiesc în poienele cu flori, iar în alte părți se spune că ar fi zeițele florilor de pădure și ar trăi în codrii neumblați. Așadar, când oamenii au devenit agricultori, vechile zeități ale vegetației de pădure au căpătat și atribute agrare. Ca zeități ale pădurii, Sânzienele corespund vremurilor ante-agrare, când oamenii locuiau în păduri, erau culegători de fructe și vânători. Numele Sânzienelor provine prin contragere fonetică din Sancta Diana, zeița vânătoarei. Biserica a avut înțelepciunea să nu elimine multimilenara sărbătoare a solstițiului de vară și a Sânzienelor, ci a pus-o sub patronajul Sfântului Ioan, pentru a se păstra sub oblăduirea crucii, simbol solar din cea mai adâncă preistorie. Astfel, o divinitate feminină autohtonă de prim rang a fost înlocuită cu o divinitate masculină de pe alte meleaguri și de rang secundar. Înlocuirea unei culturi autohtone străvechi cu o cultură mai nouă și străină nu este o politică nouă. S-a practicat și pe vremea Imperiului Roman. E veche piesa și s-a mai jucat cu alți actori. După cum bine a zis Eminescu, adică Biblia multora dintre noi: „Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui. Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i… Toate-s vechi şi nouă toate… Vreme trece, vreme vine.”[3]

Sânzienele, ca și oamenii, joacă împodobite de flori. Unii bătrâni spuneau că ele ar fi chiar ființe vii, rareori vizibile și că de unde pleacă ele vine vântul. Alții credeau că sunt ființe cerești, ce pot fi căutate prin constelații. Întotdeauna sunt favorabile, aduc cele mai mari binefaceri și feresc oamenii de nenorociri. Au puterea de a face ca buruienile și alte plante să fie de leac, tămăduitoare. Dau roadă semințelor, apără semănăturile de mană, de coropișnițe și de viermi. Apără recoltele de grindină. Îi apără pe oameni de rău, de certuri, de bătăi, de boli, de dambla, de nebunie, de trăsnete, de moarte și de orice. Păzesc lucrurile din casă de molii și de alte insecte. Feresc de foc, de piatră, de furtuni, de înec, adică de dezlănțuirea celor patru elemente alcătuitoare ale universului în concepțiile antice: focul, pământul, aerul și apa.

Sânzienele sunt divinități de prim rang în panteonul mitologiei strămoșilor noștri în paleolitic, pe vremea matriarhatului. Ele însumează toate însușirile idealului feminin din satul țăranilor arhaici și ar putea avea o valoare universală: sunt frumoase, luminate, curate, harnice, bogate și fecioare. Li s-a consacrat ca sărbătoare ziua cea mai lungă din an, ziua solstițiului de vară. Atunci se începeau secerișul și alte munci la câmp. Era o zi tămăduitoare, în care aveau loc minuni. Era o zi fermecată. Înainte de ivirea zorilor, unele femei se spălau pe tot corpul, apoi, până nu se trezea satul, se duceau în pielea goală la câmp să culeagă buruieni de leac. Altele se târau prin rouă sau se scăldau în izvoare cu „apă neîncepută”, pentru ușurarea de toată durerea și neputința, ca să fie ferite de boli peste an sau doar ca să se facă și mai frumoase.

Floarea de Sânziene este galbenă ca soarele și era bună pentru orice boli. Se mai adunau și alte flori sau buruieni în acea zi mare, pentru fierturi sau de afumat bolnavii. Femeile și îndeosebi fetele se încingeau cu flori de Sânziene sau cu cicoare, ca să nu aibă dureri de șale peste an, mai ales la secerat, sau ca să păstreze mijlocelul subțire. Se mai făceau și cununi de flori, care se aruncau pe casă. Dacă rămâneau pe acoperiș, fata se mărita în acel an. Se ungea cânepa dimineața pe nespălate, cu unt, ca să aibă fuior moale ca mătasea, la tors. Femeile scoteau din casă toate hainele, le puneau pe garduri ca să joace soarele pe ele, le scuturau și puneau sulfină printre ele. Se împărțeau mere dulci, pere, zarzăre, castraveți verzi, ca din anticul corn al abundenței și chiar busuioc verde, bun de farmece și descântece de dragoste. Se făceau bâlciuri mari. În noaptea cea mai scurtă, se rostogoleau de pe dealuri roți cu paie aprinse, simbolizând mersul soarelui. Un reper al calendarului agrar este cucul, care „cântă până la Sânziene, apoi răgușește pentru că a mâncat cireșe. Sau pentru că a auzit coasa.” Se mai spunea că în zorii acelei zile joacă soarele când răsare, iar la amiază se odihnește. De aici încolo toate florile dau îndărăt și răsare Găinușa (constelația Pleiadelor). Crângul cerului se întoarce spre iarnă.

Vânătorii din epoca pietrei au observat de milenii că lupii se prăsesc în noaptea cea mai scurtă din an și, practicând magia imitativă, au adoptat totemul lupului, ceea ce a făcut posibilă trecerea la patriarhat. În patriarhat a putut apărea credința unora că Sânzienele sunt niște fete robite de zmei, ținute în palate fermecate, dintr-o apă mare, într-o pădure unde nu a călcat picior de om. Această credință poate fi nucleul basmelor cu Ileana-Cosânzeana răpită de un zmeu și cu Făt-Frumos ce luptă cu zmeul pentru a o elibera. Structura acestor basme se regăsește și în Iliada lui Homer, cu răpirea frumoasei Elena de către troieni. Iliada are aceeași schemă a acțiunii ca și basmele cu răpirea și eliberarea Ileanei-Cosânzeana. Adevăratele motive ale războiului troian puteau fi mai degrabă economice și politice, de dominare a căilor maritime și comerciale, iar Homer a invocat un motiv mitologic și schema din mult mai vechile basme, ce desigur că circulau pe vremea lui și au fost păstrate în cultura populară orală a românilor.

Continue reading „Victor RAVINI: Metoda datării astronomice” →

Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Ciobanul din Miorița își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor. Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul testamentul. Cine mai poate zice de cioban că e pesimist?

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei în trei categorii, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

  1. verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc
  2. ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează
  3. rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul era suficient un singur topor, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. E regula cu repetarea cifrei trei în aceeași zi, ca în teatrul din Grecia antică – inspirat, după cum știm, din ritualurile misterioase ale tracilor.

Variantele din primele două categorii nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Miorița se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că el nu a fost ucis. Deci, după ce ne-a spus ce avea de spus, el pleacă cu oile mai departe și ne lasă cu gurile căscate. Ca și în basme, el încalecă pe o șa și ne-a spus povestea așa. Din a treia categorie fac parte variante, în care omorul este la indicativ trecut, omorul este înfăptuit, el este îngropat. Continue reading „Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală” →