Etichetă: Victor RAVINI

Victor RAVINI: Să ni-l repare

Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azi-noapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.

– Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Niciunul din românașii care lucrau pe șantier la Berlin nu îl cunoștea pe sudorul acela, ca să îl poată recunoaște în gară și să îl aducă la șantier. Grupul de Șantiere Vulcan din București avea mii de salariați pe șantierele din țară și din alte țări. În Germania de Răsărit aveam șantiere de câte trei ani, cu prelungiri, prin toate orașele mari și mijlocii, uneori și prin localități mici, de care nemții abia auziseră vag. Numai pe șantierul cu rafinăria de la Banyas, din Siria, lucrau trei mii de vulcaniști. Câți alții prin alte șantiere din Siria, Irak, Iordania, Turcia, India, Egipt și prin Africa. Egipt nu cumva e în Africa, tovarășe secretar de partid? Da, e în Africa. Însă administrativ, șantierele din Egipt țineau de șeful de lot pentru Asia. Loturile de șantiere nu se decupau după criterii geografice nici măcar în țară la noi, ci după criteriile serviciului de personal. Serviciul personal angaja sute de muncitori pe zi. Și tot cam atâtea sute de muncitori încetau zilnic activitatea. Se săturau de șantiere departe de casă și se transferau pe undeva mai aproape sau ieșeau la pensie. Sau mureau în accidente de muncă, niciodată din cauza întreprinderii, ci mortul era de vină. Așa că statistic, nu aveam niciun accident de muncă. Nimeni de pe șantierul nostru de la Berlin nu îl cunoștea pe acel sudor.

– Șefu’, mă duc eu și-l aduc de la tren! s-a oferit un lăcătuș sau ce era.

– Ai mai lucrat cu el pe vreun șantier?

– Nu, dar știu eu cum să îl găsesc.

– Cum?

– Păi mă urc pe lada aia cu nisip de la capătul peronului și, când se dau călătorii jos din tren, îl strig pe nume. Vine el singur la mine.

– Bă, ia uitați-vă la el! zise șeful, aprinzând cu bricheta țigareta unui muncitor, care se servise din pachetul lui de țigări fără să fie nevoie să întrebe. Ăsta o fi mers la școală de are așa lampă la creieri, nu ca voi. Vedeți, mă? Îi merge mintea la 360 de volți. Dați-vă mai departe, să nu vă curenteze! E isteț foc. Nici n-ai zice, când te uiți la el. Hai! Bine, marș de-aci și să-mi vii cu el în dinți! Aport!

Cam așa vorbesc șantieriștii la baracă sau oriunde s-ar afla. Ba chiar mai altfel. A plecat istețul nostru la gara Ostbahnhof. Nu ne-am fi putut închipui că o să se întoarcă la șantier cu dinții rupți și cu falca scoasă din balamale.

A trecut întâi pe acasă, și-a lăsat echipamentul de șantier și s-a pus la țol festiv. La costum și cu cravată la gât, ca atunci când se ducea la „Trei geamuri”, cum numeau vulcaniștii noștri localul de dans și de agațament. Nu se putea duce la gară ca ciobanul la oraș. Ia el metroul și ajunge la Ostbahnhof. Trenul de la București încă nu sosise. Intră trenul în gară pâș-pâș, se urcă el pe lada cu nisip, se dau jos din tren călătorii puhoi, deschide el gura să strige numele sudorului și… Aoleo! Cum îl cheamă? Uitase cum îl cheamă. Ce să facă? A închis gura. Și-a potrivit nodul la cravată, că îl cam strângea. Cum să știe el care era singurul român, dintr-atâția călători nemți? Isteț foc, cum era, i-a venit ideea în ce fel să îi atragă atenția unicului român de pe peron și să îl facă să vină lângă lada cu nisip, la picioarele lui, ca la picioarele statuii lui Lenin. Și-a netezit cravata, a tras aer în plămâni, a scos pieptul înainte ca Lenin și a strigat cât putea de tare, un cuvânt pe care să nu îl înțeleagă nemții, ci doar românașul nostru care venea de la București. Cel mai important cuvânt din limba română, cum nu mai există în nicio altă limbă așa cuvânt frumos:

– Puullăăă!

Continue reading „Victor RAVINI: Să ni-l repare” →

Victor RAVINI: Redactorul cascador

Tipografia mi-a trimis o penalizare de vreo două sute de lei, pentru niște modificări de text pe șpalturi, la o carte apărută în editura Albatros. Eu nu făcusem nicio modificare. M-am dus la Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, și i-am spus:

– Eu n-am făcut nicio modificare. Nici nu am văzut șpalturile. Trebuie să fie o greșeală.

Dânsul a dat telefon și a cerut șpalturile de la tipografie, să vadă ce modificări erau alea. Editura Albatros era în Casa Scânteii, la etajul șapte, iar tipografia era în spatele clădirii. A recunoscut pe șpalturi scrisul Iordanei Ureche, o idioată, care fusese redactor la primele mele trei cărți și fusese mutată din redacție la corectură. Asta în urma unor evenimente declanșate de mine și care pot face subiectul altei schițe umoristice. Să plătesc eu penalizare pentru că ea, în loc să facă numai corectura șpalturilor, își depășise atribuțiile de serviciu și îmi modificase textul? Înlocuise cuvinte, îmi reformulase unele fraze, tăiase rânduri și adăugase de la ea alte expresii, după cum o ducea inteligența. La fel îmi făcuse și la cărțile unde îmi fusese ea redactor. Avea ambiții de coautor. Descopeream asta după ce apărea cartea în librării. Cartea de acum, la care făcuse corectura șpalturilor și modificările de text pe șpalturi, se tipărise și se vindea în librării. Nu se mai putea face nimic. Domnul Sântimbreanu mi-a zis că nu aveam încotro și trebuia să plătesc penalizarea. Și mi-a spus că mă despăgubește dânsul. A scos din sertar un formular pentru cerere de împrumut de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor și mi-a zis să îl completez.

– Cât să cer?

– Cere 30.000 de lei, pentru că se aprobă doar jumătate.

La motiv am scris că îmi trebuiau acei bani ca să îmi repar mașina. Eu aveam un Moskvici 1500 alb, cumpărat nou și un Trabant gri, cumpărat tot nou. Nu aveau nevoie de nicio reparație. Dânsul a citit ce completasem în formular, l-a rupt și l-a aruncat în coșul de hârtii.

– Scriitorii nu au mașină, tovarășe! Sunt săraci, tovarășe! Scrie acolo că îți plouă în casă și stai cu ligheanele! Ceri împrumutul ca să îți repari acoperișul, tovarășe!

– Păi se vede în adresă că locuiesc la etajul 12, în blocul Ulpia din Pantelimon, care știe toată lumea că are 18 etaje.

– Scrie acolo așa cum îți spun, că nu citește nimeni adresa!

Am încasat banii de la Fondul Literar. Era cât leafa mea de șantierist la Grupul de Șantiere Vulcan, pe cinci luni. Sau de șapte ori mai mult decât salariul mediu pe țară, dacă ar fi să credem datele oficiale. Aș fi vrut să-i mulțumesc domnului Mircea Sântimbreanu cu un mic cadou. Dar știam că e dificil cu cadourile. Să nu mă înțeleagă greșit și să-mi dau foc la valiză. Văzusem cum doi muncitori de la Vulcan veniseră de pe șantierul nostru de la Banias, din Siria și arătau ca doi răsturnători de stânci de la munte, coborâți cu pluta. În văzul tuturor, i-au dat șefului de birou, ing. Ionescu Eugen, unul o sticlă de whisky, celălalt două cartușe de țigări. Șeful de birou tocmai se lăsase de fumat și de băut și ne interzicea să mai bem și să mai fumăm în birou, când era el acolo. A răcnit la cei doi, i-a dat afară cu niște gesturi largi, ca la teatru, a distrus cartușele de țigări și le-a aruncat după ei. A dat după ei și cu sticla de whisky. Întreg acest teatru era un mesaj adresat nu atât celor doi veniți cu pluta, cât mai ales ca să se audă în toată întreprinderea că la el nu mergea cu așa ceva. Teatru. Nu mai mergea cum mersese înainte. Dacă ăia doi m-ar fi întrebat ce mergea acum, nu aș fi știut ce să le spun. Încolo, numele lui era doar o coincidență.

Ca să nu fac vreo greșeală fatală, m-am dus la Mircea Sântimbreanu cu mâna goală și i-am mulțumit prin vorbe. L-am întrebat pe cât timp era acordat acel împrumut. Mi-a spus că, pentru a nu restitui împrumutul, trebuie să mai cer încă un împrumut. Și mi-a dat încă un formular. Am scris la fel ca în precedentul, aceeași sumă și că îmi ploua în casă și stăteam cu ligheanele. Ca să nu fie nevoie să restitui nici al doilea împrumut, am fost nevoit să cer un al treilea împrumut. Și așa mai departe. După un an, toate aceste împrumuturi s-au prescris și am făcut altele. Am încasat de la Fondul Literar mai mulți bani pe împrumuturi nerestituibile, decât primisem pe carte.

Tot în acea vreme în care îmi ploua în casă… cu bani, cât aș fi putut să umplu un lighean cu sute, am aflat că se eliberase un post de redactor la Albatros. L-am întrebat pe Mircea Sântimbreanu ce șanse aveam să solicit acel post și dacă se putea lua în considerație că eram absolvent al facultății de filologie. Mi-a răspuns că nu aveam nicio șansă și a ridicat ochii spre etajul opt, unde se cenzurau cărțile. Totodată a dat din umeri în așa fel ca să înțeleg că îi era peste puteri să mă angajeze redactor. Am înțeles că cenzuriștii de la etajul opt decideau pe deasupra capului dânsului.

Continue reading „Victor RAVINI: Redactorul cascador” →

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală” →

Victor RAVINI: Variantele Mioriței

Personalități competente din Occident consideră că Mioriţa este o capodoperă universală. Ei aveau la dispoziție doar traducerea variantei publicate de Vasile Alecsandri, ce conține doar 123 de versuri. Cercetătorul Adrian Fochi ne atrage atenția că, pentru a ajunge la o înțelegere mai aprofundată asupra Mioriței, trebuie să pornim de la cât mai multe variante ale ei, nu doar de la varianta publicată de Alecsandri.

Am analizat diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și am obținut astfel o privire de ansamblu asupra lor. Privirea sinoptică mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.

Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, el e îngropat. Însă ciobanul este reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică, cu Inchiziția și arderile pe rug.

O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori ai Mioriței să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei pre-creştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o Fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Continue reading „Victor RAVINI: Variantele Mioriței” →

Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală” →

Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)

urmare din http://www.logossiagape.ro/2020/05/12/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel-2/

 

O pereche de pantofi

Dumitru, până a fugit în Italia, a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde primea ceva bani, uneori și mâncare. Mai trăia și din pictura unor decoruri pe la nu mai știu ce teatru. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia. Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreo conservă. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor. În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful degetelor de la picioare, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa. Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Dumitru a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, l-a înfulecat cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a mâncat întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun. S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. Abia a apucat să se ascundă după o draperie. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort, era gol, bine râcâit de ciocolată, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi. „Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!”

Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau locurile unde fusese tăiat și cusut. Pe lângă asta, mai avea dureri, așa le simțea, ca niște arsuri în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, pe care nu le mai avea. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi dus și s-ar fi aruncat pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri și mâncărimi. Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii bulbucați, se îneca respirând cu sughițuri, scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.

Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată înjumătățit. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat. Pe Duță, nu borhotul. Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu cadă. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua.

Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi că mergea cu a întâia.

Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine, ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Aproape de fiecare dată când l-am mai întâlnit pe Dumitru la Geneva sau când a fost el la mine la Göteborg, mereu revenea la ceasul acela. Cred că îi părea rău că l-a vândut. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era renumit că era zgârcitul zgârciților. Se știa în tot orașul că, de zgârcit de era, cică își vânduse și verigheta. Chiar el îi spusese soției că fusese nevoit să o vândă, că nu mai avea bani de tramvai prin București. Înainte să-l amputeze. Însă unii spun că i-ar fi furat-o una din șteoalfele lui.

Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră. Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă chiar a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa, crezând că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.

Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama. L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu fie nevoiți să dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, cât mai putea avea de trăit un om ajuns în așa hal. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară. Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)” →

Victor RAVINI: Unde este patria?

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, țărișoară, țară de baștină, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, nație, națiune, origine, proveniență, pământ, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal. Patria este o noțiune sau un concept social și, ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicționarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiții pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este țara din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură etc.” Același dicționar dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare. Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, cât și prin Federația Rusă, până la Vladivostok.

Rețin definiția că „patria este țara din care s-a desprins o altă țară”. Rețin și că țara desprinsă este legată de cea din care s-a desprins, „prin unitatea națională, de limbă și de cultură.” Desigur că și dumneavoastră și eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiției din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea națională, de limbă și de cultură”. Așadar aceste două țări formează un singur popor, o singură națiune. Conform definițiilor din DEX, românii din cele două țări formează o „comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări? Ba chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Am găsit răspunsul la filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872), materialist și ateist. Selectez aici din două cărți ale lui, unde el nu se referă la nicio națiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcția socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuși în măsura în care crede în religia sa. O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.”1 Feuerbach revine mereu la această idee și o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii.”2 El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, e religia.”3

Feuerbach pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. Religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.4 Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.”5

El spune că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”6

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Continue reading „Victor RAVINI: Unde este patria?” →

Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?

Ni s-a spus că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi dăunătoare națiunii și individului. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. George Călinescu afirmă că Miorița este un mit fundamental. Mircea Eliade îl ignoră pe Călinescu și citează fără comentarii, fără rezerve interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Nu numai Eliade, ci și mulți alți savanți au refuzat să vadă că Miorița este o poezie lirică, un mit, în care nimic nu e concret. Au crezut că Miorița este o poezie epică, în care totul e concret și realist. Au refuzat să vadă că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, pesimist, fatalist și laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român. S-ar părea că savanții au făcut un transfer psihologic și au pus pe seama personajelor din Miorița și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, deruta lor existențială și propriile lor defecte de caracter. Sensul mitologic al metaforelor și alegoriilor din Miorița este cu totul altceva decât ce li se pare celor care se opresc la sensul concret al cuvintelor. Incapacitatea sau refuzul de a vedea sensurile abstracte ale cuvintelor poetice a dus la confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale. Așa s-a ajuns la răstălmăcirea poemului, la înjosirea ciobanului și s-au făcut generalizări pripite asupra noastră, a tuturor. Nu Miorița este dăunătoare, ci dăunătoare sunt teoriile celor ce ne-au explicat-o anapoda. Teoriile anapoda au fost dominante și au eclipsat teoriile care au înțeles-o așa cum o gândiseră străbunii.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, cum au crezut unii cercetători științifici, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Ciobanul din Miorița nu poate fi o persoană concretă, cum au crezut unii, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor, așa cum au spus alții, dar nu au fost luați în seamă. Am clasificat 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– cel mai adesea, verbul e la condițional (dacă o fi să mor) – omorul nu a avut loc,

– alteori, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În acestea, el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

În multe variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Mulți au crezut că lege are sens juridic și că ar fi vorba de o acțiune cu caracter juridic, o crimă pentru jaf sau din alte motive economice ori din invidie. Orice dicționar român explicativ spune că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Legea ciobanilor menționată în Miorița nicidecum nu se poate referi la relații sociale, ci reglează relația omului cu divinitatea, adică cu întreaga natură, în care ciobanii arhaici vedeau divinitățile lor.

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015, așezate în cerc, ceea ce sugerează o semnificație ritualică. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual religios cu aspect teatral poate cineva să fie ucis de trei ori. În Miorița uciderea este părelnică și simbolică, nu adevărată.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Moartea ciobanului în Miorița este simbolică și de același fel ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer. În alte variante, ciobanul e căutat de o fată ce apare pe munte. Ea poartă simboluri solare, reprezintă o divinitate a naturii și nu poate fi o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede el, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu au reușit Gilgamesh, Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură împotriva Mioriței și a ciobanului?” →

Victor RAVINI: De la Zamolxe și Pitagora la Ion Creangă

Profunzimea geniului lui Ion Creangă nu a fost pe deplin investigată și încă mai oferă nebănuite filoane aurifere. Opinia după care „Povestea lui Harap Alb” ar fi un amalgam eclectic de basme nu definește adecvat structura alcătuită de autor. Mozaicul literar din această poveste are perfecțiunea cristalelor și un echilibru interior conform acelorași legi geometrice și aritmetice, simple dar fundamentale, ce guvernează matematica cu implicații filozofice a lui Pitagora sau a lui Zamolxe. Herodot afirmă că Zamolxe a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cultul cifrei 3 este atestat arheologic pe teritoriul românesc încă din vremuri anterioare lui Pitagora. Creangă a moștenit din cultura populară orală cultul cifrei 3, ca simbol al perfecțiunii sau al echilibrului universal și a structurat narațiunea sa după criterii matematice. Nu putem fi siguri dacă Ion Creangă cunoștea totul sau măcar ceva cât de cât, despre valoarea simbolică a cifrelor la Pitagora, însă știm că era de la țară, din zona culturii Cucuteni, și avea o solidă cultură populară multimilenară, moștenită din străbuni.

Cifra 3 structurează întreaga construcție epică a poveștii lui Creangă și este incorporată, ca grinzile de rezistență ale edificiului literar, sub zugrăveala policromă a narațiunii și dialogurilor. Arhitectura narațiunii se încheagă ca un monument literar perfect alcătuit, cu precizia și finețea unei catedrale magnifice, încât pare să fie gândită de autor cu instrumente geometrice în mână. Sunt 3 capete încoronate: tatăl lui Harap Alb, împăratul Verde și împăratul Roșu. Trei crăiese: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor. Trei exponenți ai răului: spânul, împăratul Roșu și fiica acestuia. Deznodământul fiecăruia e motivat cu 3 atitudini diferite: ură, indiferență, iubire. Craiul are 3 feciori. Eroul principal cere tatălui său 3 elemente: calul, armele și hainele. Calul mușcă din jăratec de 3 ori și de 3 ori e lovit cu frâul în cap. Calul se scutură de 3 ori și se transformă, apoi face 3 zboruri: până în nori, la lună și la soare. Eroul pleacă de la tatăl său a treia zi. Spânul îi iese în cale de 3 ori. Cerbul scurmă de 3 ori cu piciorul în pământ. Când eroul se întoarce cu capul și cu pielea cerbului, i se fac 3 propuneri de a le vinde. Gerilă suflă de 3 ori asupra casei de aramă înroșită. Bruma pe aceasta e groasă de 3 palme. Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă o caută pe farmazoană de 3 ori și o prind abia a treia oară. Spânul îl trimite pe Harap Alb la pierzanie de 3 ori: la urs, la cerb și la împăratul Roșu. Acesta îl pune la 3 încercări: casa de aramă, ospățul și alegerea macului din nisip. Și fata împăratului Roșu îi prilejuiește tot 3 probe: să o păzească, să o recunoască și, a treia oară, să îi aducă 3 lucruri: apa vie, apa moartă și smicelele, în număr și ele tot de 3. La prima vedere, pare să fie o înlănțuire progresivă a lui 3, în perioadă matematică, dar la o analiză mitologică, toate aceste încercări sunt probe și etape din rituri de inițiere în tainele sau misterele fundamentale ale universului oamenilor arhaici.

Niciun element din compoziție nu este de prisos, cum li s-a părut unora dintre exegeți. În jurul protagonistului gravitează 3 grupuri a câte 3 personaje auxiliare, pe 3 niveluri de abstractizare: 1. Calul, furnicile și albinele (ființe reale cu comportament fantastic, ce pot reprezenta armonia dintre om și 3 elemente din regnul zoologic, dar pot simboliza multe alte abstracțiuni); 2. Gerilă, Flămânzilă și Setilă (personaje fantastice, cu comportament uman, simbolizând 3 calamități naturale, de care țăranul român nu se mai teme, ba chiar știe să le facă utile); 3. Crăiasa zânelor, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă (simboluri și mai abstracte). Crăiasa zânelor intervine de 3 ori. Harap Alb iese de 3 ori din mijlocul personajelor care îl ajută și se înfățișează înaintea împăratului Roșu, cerând mâna fetei lui de 3 ori. Înseamnă că, la o eventuală reprezentare schematică sau geometrică, nu trebuie să înșirăm personajele auxiliare liniar unul sub altul, ci legate radiar cu Omul în mijlocul lor.

Și mai interesant este faptul că cifra 3 apare metamorfozată în multiplii ei, cu și mai complicate simboluri hermetice: 3 la pătrat, de 3 ori succesiv este egal cu 3 la puterea a treia. Harap Alb și spânul merg peste 9 mări, 9 țări și 9 ape mari (9×3=27). Cifra 3 apare multiplicată cu 4, adică 2 la pătrat: împăratul Roșu le dă 12 căruțe cu pâine, 12 vaci fripte și 12 butoaie cu vin (3×12=36). Apare și 3 multiplicat cu 8, adică cu 2 la puterea a treia: Gerilă se încălzește cu 24 de stânjeni  de lemne, Flămânzilă mănâncă brazda a 24 de pluguri, Setilă soarbe 24 de iazuri (3×24=72). În aceste 3 eșaloane ale numărului magic 3, adică 27, 36 și 72, Pitagora vedea ritmuri cosmice sau biologice și explicarea tuturor structurilor din univers.

Acestea ar fi doar câteva observații, din multele care se mai pot face, asupra mitologiei din Povestea lui Harap Alb, plină de metafore, alegorii și simboluri abstracte, cu multiple sensuri, prin care Creangă ne-a împărtășit câteva pietre prețioase din bogăția de idei culese de el din mai multe basme. El le-a potrivit într-o armonie perfectă, conformă cu matematica pitagoreică sau zamolxiană, prezentă în cultura populară orală și în obiectele arheologice ce stau mărturie despre o cultură înaltă, fie ea cultura Cucuteni, Hamangia, Vădastra, Gumelnița și câte alte multe culturi preistorice împânzesc teritoriul locuit de români, în țară sau în afara țării.

Creangă a combinat armonios în „Povestea lui Harap Alb” mai multe basme, ca episoade dintr-o epopee mitologică, în care eroul parcurge mai multe etape din rituri de inițiere în misterele cosmosului, naturii și ale psihicului uman, așa cum erau cunoscute aceste taine în trecut. Este evidentă concepția antropocentristă, dualismul bine-rău și optimismul, victoria binelui asupra răului. Această Poveste e un basm complex, ce aduce un elogiu curajului, dârzeniei, perseverenței, încrederii în puterea omului de a mobiliza în jurul său toate resursele umane și naturale pentru a lupta împotriva răului. În imagini simple, dar elocvente și ordonate după o aritmetică riguroasă, încărcată de simboluri bătrânești etern valabile, înțeleptul prea modest de la Humulești vorbește despre frăția omului cu natura înconjurătoare, despre armoniile geometrice ale vieții echilibrate, ale regnurilor sau ale cosmosului și despre calitățile morale, ce conferă omului suprema sa valoare absolută în ierarhia universală.

Continue reading „Victor RAVINI: De la Zamolxe și Pitagora la Ion Creangă” →

Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere

Johan Öberg mi-a cerut să-i aduc texte de la zece dintre cei mai reprezentativi scriitori români în viață. Asta era la începutul anului 1990. Pe atunci, el era redactor șef la revista Ord&Bild, corabia amiral a culturii din țările scandinave. Voia să dedice un întreg număr acestor scriitori. Intenționa să invite cei zece scriitori pe banii Suediei la lansarea numărului, în aula mare a Universității din Göteborg. Actualmente el e farul călăuzitor și idolul suprem al universităților din Suedia, dar la fel de modest ca un înger protector, ceea ce și este de fapt, prin bine-cunoscuta sa platformă și influență în cultură, care îi permite să bată cu pumnul său de viking în masa celor de la guvern. Revista Ord&Bild a fost întemeiată în 1892 și este cea mai veche publicație de cultură din Europa, singura care a rezistat, fără întrerupere în timpul celor două Războaie Mondiale și se menține proaspătă. Fiecare număr al revistei are o tematică de actualitate și dă diapazonul culturii și orientării ideilor în Nordul Europei. Apare de șase ori pe an, sub formă de carte și se trimite la toate ambasadele Suediei, la toate universitățile din lume unde se predă limba și literatura suedeză, la bibliotecile orășenești din țările nordice, are câteva mii de abonați, se vinde prin librării și la prăvăliile cu reviste. Pentru studenți, redacția pune maldăre de exemplare gratuite în holul Universității. Unele articole din revistă intră în bibliografia obligatorie a studenților de la diferite facultăți. Niciun scriitor român nu mai apăruse în această revistă.

La cine să apelez în țară să-mi trimită textele cerute? Cine putea fi competent, pentru a selecta cei zece scriitori? Era necesar să apelez la o persoană imparțială, ca nu cumva să îmi trimită textele vreunor prieteni, cu care își făcea servicii reciproce. Locuiam în Suedia și nu aveam adresa nimănui din țară. M-am gândit să apelez la scriitorul Dumitru Trancă. Văzusem în dicționarul de literatură că era licențiat în limba și literatura italiană, poet, prozator și traducător din mai multe limbi, fusese director la mai multe edituri din București, apoi la centrala editurilor, consilier și director la Direcția de cultură și presă din Ministerul Afacerilor Externe. Știam că fusese atașat cultural la ambasadele României din diferite țări și ambasador al țării noastre la UNESCO, până când a căzut în dizgrația lui Ceaușescu, a fost chemat în țară și aruncat la groapa cu furnici. Un asemenea diplomat, cu un orizont atât de larg asupra literaturii române și un om atât de distins, cum îl știam, nu putea să aparțină niciunui grup literar din jurul vreunei cârciumi și deci putea fi cât se poate de nepărtinitor la alegerea celor zece scriitori. Cum să ajung la o asemenea personalitate? Simplu. Am avut onoarea să fiu vecin de bloc cu dânsul. I-am scris și i-am transmis ce îmi ceruse Johan Öberg.

Mi-a trimis ce selectase dânsul și i-am dat telefon lui Johan Öberg. M-a chemat la vila lui din Bohuslän, ca să facem traducerile împreună, muncind pe ruptelea câteva zile la rând. I-am spus că Marius Bunescu pictase peisaje din Bohuslän și nu fuseseră apreciate la fel ca celelalte tablouri ale lui, deoarece prezentau o natură unică în lume, ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuseră românii, nici chiar prin alte țări, așa că dăruise acele tablouri pinacotecii liceului Ioniță Asan din Caracal. Öberg a zis că vrea să ilustreze numărul dedicat scriitorilor români cu fotografii după acele tablouri și cu autoportretul lui Marius Bunescu, făcut în arhipelagul norvegian Svalbard. Să scriu câteva rânduri despre el și periplul lui prin țările nordice. Voia să pună și caricaturi din albumul lui Mihai Stănescu, pe care i l-am adus. I-am tradus verbal și la repezeală toate foile primite de la cei zece scriitori. A rămas profund impresionat de eseul lui Petre Țuțea, despre care eu nu mai auzisem. În țară, eu munceam pe șantiere și eram rupt de viața literară din București. Petre Țuțea ajunsese de îi tremurau mâinile, nu mai putea să scrie și i-a dictat lui Dumitru Trancă eseul. Johan Öberg, traducător din mai multe limbi și tobă de literatură universală, nu mai pomenise niciodată un text atât de așa și pe dincolo, cum îl elogia el, entuziasmat. Asta m-a făcut să-mi crească pipota în mine și mi-a dat aripi să îi explic toate nuanțele stilistice, aluziile și cadrul de referință al ideilor, cât mai fidel textului original, iar el a așternut textul în suedeză, să sune cât mai bine și mai aproape de înțelegerea cititorilor. Țuțea m-a făcut să fiu mândru că sunt român.

Apoi a zis să trecem la Ana Blandiana. Auzise cu ani în urmă că Jon Miloș tradusese câteva poezii ale dânsei. Nu cumva, vreuna din poeziile pe care le primiserăm noi o fi fost deja tradusă de Miloș? I-a dat telefon acestuia, s-a prezentat, i-a spus că pregătea un număr dedicat literaturii române și l-a întrebat ce poezii de Ana Blandiana tradusese. Miloș a refuzat să îi spună ce poezii tradusese. Se băteau turcii la gura lui și articula suedeza strident, de parcă suna ca limba sârbă. Vorbea răstit și cu o înverșunare nepotrivită în situația de față. Öberg asculta calm și îl lăsa să se desfășoare. Miloș a vorbit cu arțag și nejustificat de mult, apoi a trântit telefonul în furcă. Nu am înțeles ce l-o fi înfuriat. Abia peste câțiva ani, poetul Gheorghe Istrate, redactor la Tribuna României, când a venit prin Suedia, mi-a spus că Miloș i se lăudase în țară cu un proiect asemănător și deci a aplicat această strategie vicleană temându-se de concurență și ca să îl facă pe Öberg să renunțe. Însă nu a reușit să publice propriile sale traduceri de scriitori români, aleși de el pe criteriul de servicii reciproce, deoarece tipografii suedezi au zis că traducerile lui erau o insultă la adresa limbii suedeze. Cum așa, când Miloș însuși spunea că el cunoștea limba suedeză mai bine decât suedezii? Era al doilea caz de cenzură în Suedia, când tipografii au cenzurat ceva. Prima oară îi tipăriseră lui Miloș o carte cu traduceri din Eminescu și, după ce au citit ce tipăriseră, au zis că ei nu puteau da drumul pe piață la o asemenea batjocorire a limbii suedeze și au aruncat întreaga ediție la reciclarea hârtiei. Au preferat paguba financiară, ca să nu păgubească limba suedeză și indirect să îl păgubească pe Eminescu, despre care poate că nu mai auziseră, dar au înțeles că o asemenea traducere îl compromitea în ochii suedezilor.

Öberg a rămas cu receptorul în mână și a ridicat ochii la mine, privindu-mă mirat. Eu îl întrebam din ochi și îi respectam tăcerea. Și-a aprins o țigară și s-a cufundat în norii de fum. A urmat o îndelungată tăcere. Suedezii au obiceiul să comunice foarte bine prin tăceri pline de sensuri și subînțelesuri. Am înțeles că trebuia să mă ridic și să plec, până nu îmi zice el. Am luat originalul eseului lui Țuțea și i-am lăsat celelalte foi, ca să își poată aminti de proiectul său și să mă cheme altă dată să continuăm traducerile. Nu m-a chemat. M-am mai dus pe la redacție, ca să își amintească de proiectul cu scriitorii români. În mod discret, îmi dădea de înțeles că atitudinea lui Jon Miloș îi lăsase un gust neplăcut, aruncase o pată asupra românilor și îl făcuse să renunțe la proiectul care îi prilejuise un asemenea dezgust. Miloș m-a făcut să îmi fie rușine că avem așa români, în realitate neromâni. I-am zis câte și mai câte lui Miloș la Congresul scriitorilor de la Neptun din 1995, iar Gheorghe Istrate râdea în hohote și nota stenografic, pe când Miloș schimba fețe-fețe, se învinețise, scrâșnea din dinți și se sufoca. Iar eu dădeam la manivelă, sperând că va face infarct. Bine că mai erau și alții acolo, care mă încurajau din priviri, cu gesturi și cu hohote de râs, că altfel ar fi sărit peste masă și m-ar fi sfâșiat cu colții mistrețul.

Continue reading „Victor RAVINI: Petre ȚUȚEA – Introducere” →