PUMNII STRÂNȘI

Pumnii strânși
Sunt ca o armă,
Pașnică,
Dar la nevoie,
Pot tăia
În carne vie,
Pune mâna
Pe secure.
Până vor cânta
Cocoșii,
Să reteze
O pădure:
Cu un vârf de brad,
Cu două.
Și când ninge,
Și când plouă.
Să frământe
Aluatul,
Pentru-a coace
Pâine caldă,
Pe sub streașină
Să treacă
Dacă ochii
Se mai scaldă
Într-o lacrimă
Târzie.
Pumnii strânși
Sunt o avere,
Pentru Omul
Gospodar.
Două mâini,
Câtă putere,
Ce se vrea
Canalizată,
Să răstoarne
Munți pornite,
Două mâini,
Două izvoare,
Parcă-s
Din granit
Cioplite,
Monument
Sub cerul liber,
Unde pică
Universul.
Pe sub plopi
Sunt ca Atlanții,
Pe-a lor umeri
Pică cerul.
Un caval
Alintă versul,
Ca pe-un sân
De fată mare,
Semnul crucii,
Tatăl Nostru
Înainte
Continue reading „Victor COBZAC: Pumni strânși” →

DOUĂ MÂINI

Pumnul strâns,
Ce crunt lovește,
Cu falange înțepenite,
Energia izvorăște,
Ca vulcanul,
Din adâncuri.
Două palme ostenite
Știu să are,
Știu să doară,
Să trezească toți fiorii
De pe-o coapsă
De fecioară.
Știu s-aducă bucurie,
Știu o lacrimă să șteargă,
Unde-l duce mintea, omul,
Știu din urma lui
Să meargă.
Știu s-adape o tăcere,
Știu s-aline o tristețe,
Știu să plângă în tăcere,
Mai ales
La bătrânețe.
Știu să sape în cuvinte,
Știu să sprijine-o bărbie,
Știu atunci când e nevoie,
Să dea jos o pălărie.
Semn ce poate
Spune multe,
Meargă pe tăișul lamei,
Știu să mângâie o frunte,
De copil,
La sânul Mamei.
Știu s-aline o durere
Și să intre în țărână,
În cea care le-a născut,
Știu să prindă
Rădăcină.
Știu să zboare în adâncul
Cerului brodat cu stele,
Știu a fi ca Pâinea caldă,
Când ușoare,
Când mai grele.
Știu s-atingă cu arcușul
Strunele la o vioară,
Iar atunci când vine timpul,
Știu să țin-o lumânare,
Până la urmă
Știu… să moară.

—————————-

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

24 aprilie, 2018

ȘI PENTRU CĂ LIPSESC…
SĂ-I IERTE

Copii, ce nu mai știu să plângă
Și nici să râdă, să zâmbească,
li-s ochii seci… de așteptare,
Cine la viață… să-i trezească?

Cine să-i mângâie… pe față,
Să-i ia pe sus… de subțiori?
Dacă părinții… sunt… departe,
Și-i văd… numai la sărbători.

Cine să stea… la căpătâi?
Atunci când febra… se ridică,
Când ochii ard… ca două stele,
Și lacrima… din ele… pică.

Cine să-i scoale dimimneața,
Pe fruntea… plină de pistrui,
Cu un sărut… ca Pâine caldă,
Acum… rămași… ai nimănui?!

Cine să-i lase să scâncească?
Apoi la piept să-i strângă dulce,
Le scalde în pupici… obrajii,
Până ce-ajung la pat să-i culce.

Copii… sunt văduviți de glasul,
Acelor… care le-au dat viață,
Chiar dacă au ca cerul… ochii,
Tristețea le-o citești… pe față.

Au fruntea… ca un câmp arat,
De gânduri, care mai de care,
Cu ochii rătăciți… de unde…
Poate că vreun părinte apare?

Sunt gata să frământe colbul,
Chiar dacă au de ce să-i certe,
Sunt gata să le sară-n brațe,
Și pentru că lipsesc, să-i ierte.

———————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

23 aprilie, 2018

ÎN PRIMĂVARA ASTA

În primăvara asta
Rândunelele și-au făcut cuib
Sub streașina ochilor mei,
Lângă retină, din prispă
Înflorește ca nebunul liliacul,
Un vișin și-un cireș,
Îngemănați.

În primăvara asta
Cerul a mai pictat albastrul
Cu imensitate nedescrisă,
Parcă zădărând poeții
Și așa bolnavi de Poezie,
Pe buze înfloresc
Poeme,

În primăvara asta
M-am născut… a câta oară,
Să sorb din frumusețea
Ce-i atât și-atât de rară,
Amestec de arome: inocența
Liliacului în floare,
Cireș și vișin.

Continue reading „Victor COBZAC: În primăvara asta” →

CE FACI… CÂND  INIMA-ŢI ŞOPTEŞTE?

Ce faci?
Copila mea
Cu ochii cruzi, ca iarba,
Tu, bob de rouă-n vârful ascuţit
Ca buzele cu gust de fragă
Pentru însetata- mi gură,
Cimitir, de unde…
Nu se mai întoarce nimeni,
Măcar pe-o clipă
Te-ai gândit,
Ce faci?

Continue reading „Victor COBZAC: Ce faci…când inima-ți șoptește?” →