Rănile edificiului mortuar al Valeriei (Micle) Sturza aveau o cauză inițială de înțeles: războiul. Din primăvara lui 1944 și până la 23 august al aceluiași an satul Boureni era părăsit de localnici și ocupat de sovietici. Zona era un segment fierbinte din linia Frontului Moldovei. Din luptele desfășurate în acest spațiu restrâns au rezultat două cimitire ostășești care încadrează satul: unul la nord, al rușilor (în pădurea dinspre Moțca) și celălalt, al românilor, în satul vecin Soci.
Nu avem certitudinea că soldații ruși nu vor fi fost ispitiți să ridice lespedea de marmură a criptei, cu gândul la vreun închipuit profit, dar știm sigur că un tractorist din Moțca, reședința comunei, a profanat mormântul, scotocind după… bijuteriile cucoanei, sau după cine știe ce îi mai născoci mintea-i bolnavă. Atunci, în 1963, s-a făcut anchetă la fața locului și proces profanatorului.
Una din cele două însoțitoare localnice ale vizitatoarei i-a făcut acesteia mărturisirea că, la anchetă, a văzut cu ochii ei, în criptă, trupuri îmbălsămate. Probabil, în anul acela rămășițele pământești ale celor trei persoane au fost strămutate. Se crede că au fost duse în cimitirul în care mama Valeriei (și totodată bunica celor doi copii) își avea mormântul, sub buna rânduială a vieții de obște din Mănăstirea Văratec. Există însă menționat și un an al expatrierii osemintelor acestora, respectiv 1980.
Și ca o concluzie tristă la întreprinderea sa expediționară pe urmele Valeriei (Micle) Sturza, doamna Elena Vulcănescu își încheie peregrinajul pe dealul Boureniului, la capela unde s-au aflat o vreme osemintele Valeriei, prin a deplânge postumitatea acestei femei demne de memorie, starea în care a ajuns ceea ce a fost „…materialitatea unei existenţe pline de vise, poveri, căderi şi măriri.” Un contrast izbitor cu peisajul auroral al locului. „…Am ajuns din întâmplare, poate, într-unul dintre cele mai romantice locuri ale Moldovei, care mărturiseşte însă despre cele mai sinistre întunecimi ale sufletului uman. La Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi – unde legenda şi cronicile spun că descălecătorul Dragoş Vodă a ucis bourul, iar râul care identifică o ţară întreagă şi-a luat numele de la Molda –, mormântul fiicei Veronicăi Micle zace într-o neagră profanare. Dacă la Mănăstirea Văratec mormântul Veronicăi Micle este loc de pelerinaj, la Boureni cavoul fiicei acesteia îndură cele mai aspre vitregii. Demnitatea datorată unui simplu om trecut la cele veşnice ar impune un minim respect!”
Darămite – am putea adăuga noi – demnitatea unei persoane care a exaltat publicul iubitor de operă din Europa, ca exponentă a națiunii române, când România încă nu avea înființată instituția Operei. În plus, legat de atitudinea față de edificiului acesta mortuar care a adăpostit o vreme osemintele Valeriei (Micle) Sturza, se impunea a se cinsti memoria unei poete cu filiații istoriografice eminesciene, ea fiind fiica celei mai poetizate femei din literatura română, muza care care a determinat „ epoca orfeică” a poeziei lui Eminescu, “perioada veroniană” (1884-1887), încununată de cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
Așadar, prin această „prințesă fără cântec” (Elena Vulcanescu) care și-a ales Boureniul ca pe o Golgotă a ei, duhul eminescian ne atinsese meleagul. Iar noi rămasem… impasibili, mai precis neștiutori și reci. Păcat! Dar să nu deznădăjduim totuși. Sunt dovezi că din păcat te poți ridică chiar până la sfințenie. Vom încerca măcar?
———————————–
Gheorghe PÂRLEA
Foto: (Dr. V. Șoimaru) Capela funerară de la Boureni a Valeriei (Micle) Sturza (Osemintele au fost strămutate.)
Notă: Aduc mulțumiri exprese Dlui Prof. Ion Ionescu-Bucovu (poet, romancier si istoric literar, membru USR, promotor on-line de istorie literară), care, aflând de preocupările mele monografice cu referire la locul unde și-a petrecut aproape jumătate de viață Valeria Micle Sturza, mi-a trimis formatul electronic al cărții dumnealui (menționată la „Surse…”). Generozitate rară!
Surse bibliografice:
Ion Ionescu Bucovu, „Veronica Micle – Îngerul blond al lui Eminescu”, 2016
Christina Zarifopol Illias, „Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit”, Corespondență inedită – Mihai Eminescu, Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, Editura „Polirom”, 2000
Elena Vulcănescu , „Valeria Micle Sturza”,”Convorbiri literare”, An. 143, Nr. 8 (aug. 2009)
Grigore M. Sturdza, „Pygmalion. Un jurnal declarat”, București, 1932,
Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).
În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare?
Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”.
Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza).
Scrisorile celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica Micle, parte din câte vor fi fost, au ajuns însă a satisface curiozitatea publicului. Dar cele păstrate de Valeria – în număr de 93 ale lui Eminescu și 15 (probabil, rezultat al unei selecții riguroase) ale Veronicăi – vor fi dezvăluite târziu, după moartea celei care păstra comoara epistolară. Asta s-a întâmplat prin intermediul unei reprezentante a familiei Valeriei de peste două generații. Graziella Nanu, fiica din prima căsătorie a Valeriei preluase scrisorile de la mama sa spre a le transmite, ca într-o ștafetă genealogică, fiicei sale Ana-Maria Grigorcea Messeri. Cu legământul sacru de a le tăinui celor doi amanți intimitatea. Nepoata Valeriei, respectiv strănepoata Veronicăi, în sfârșit, se lăsă convinsă de fosta ei profesoară Maria Economu să le publice sub auspiciile editoriale ale Cristinei Zariofopol-Illiaș, fiica profesoarei. Iată argumentul hotărâtor al celei care a produs nepoatei Valeriei ruperea jurământului de taină purtat de patru generații de femei: „Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu română. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!” (după Christina Zarifopol-Illias).
Ceea ce e cert, legat de activitatea Valeriei la Boureni prin intermedierea propriului condei, e că a finalizat un volum de versuri, „Din preajma mea”, publicat la Fălticeni în 1920, cu scopul de a facilita, prin difuzare, strângerea de fonduri pentru înălțarea unui monument închinat eroilor căzuți în războiul ce abia se sfârșise. Aflăm însă (din însemnările învățătorului A. Grigoriu) că preconizata difuzare a întâlnit impedimente (neclarificate) și, în consecință, finalitatea filantropică a rămas neîmplinită, spre dezamăgirea generoasei autoare.
Cât despre caracteristicile poeziilor din acest volum, să extragem o frază sintetică dintr-o fulgurație exegetică târzie a scriitoarei Elena Vulcănescu: „Abundentă în compoziție și mai puțin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imaș de stînă, de un ronron cosmic.”
Poeta cu traiul la Boureni își făcuse debutul la Iași, încă de la tinerețe și în companii celebre. La vârstă de 19 ani primise botezul literar în „Convorbiri literare” (15 februarie 1885) cu poemul „La șezătoare”. În acea ediție apăreau și cîteva poeme ale mamei sale, primul act al „Scrisorii pierdute” de I. L. Caragiale și „Moș Ion Roată și Unirea” de Ion Creangă. Iată un fragment din „La șezătoare”, poezia Valeriei: „Vîntul suflă cu tărie și izbește în fereștri,/ Iar în casă lîngă vatră șede lumea la povești/ …Și tăcerea cea mai mare în căsuță-acum domnește,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîește”. Aceeași voce de peste timp, rostește despre versurile de debut ale Valeriei următoarele: „În timbru robust și aer de prospețime, expresia simplă, fluentă și cantabilă are firescul oralității versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene.” (Elena Vulcănescu). La Iași, Valeria Micle mai publicase în revista periodică „Natura”.
Învățătorul A. Grigoriu, sau mai probabil Gheorghe Grigoriu (tatăl lui Adrian, tot învățător), transcrisese un caiet întreg din poeziile Valeriei, câteva dintre ele inserate și în manuscrisul monografiei lui A. Grigoriu, document aflat în custodia rudelor din Cristești, urmași care manifestă un deosebit afect pentru memoria dascălului contemporan și vecin, la Boureni, cu Valeria Micle Sturza. Acesta era un admirator fervent al poetei care i-a istoricizat meleagul prin traiul generoasei și distinsei doamne în sânul obștii lor sătești, prin actele filantropice și prin versurile sale dedicate vieții comunității, naturii și istoriei locului. Rară, putem constata și noi (cei care aflăm despre asta), această asociere extremă, bazată pe empatie reciprocă, între exponenții unei microsocietăți arhaice, cu oameni rudimentari și cvasianalfabeți, și exponenta unei lumi emancipate, cu studii în școlile europene, cu preocupări contingente cu arta și cultura elitei vremii.
În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valerie (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin considera că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”.
Cum e bine știut din popor, arar un necaz vine singur. Sensibilitatea Valeriei căpătă accente agravante în relațiile conjugale. În anturajul soților Sturza apăruse o tânără nemțoaică din Bucovina, pe care sătenii o identificau prin sintagma „țiitoarea boierului”. Stăpâna moșiei fusese așadar înlocuită la un moment dat în viața conjugală. Va fi contând, poate, că Valeria era cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul ei, sau că sechelele căsătoriei anterioare a Valeriei au început să tulbure al doilea mariaj. Sătenii, atenți la asta, îi erau solidari cucoanei Valeria. De altfel, legătura afectivă a localnicilor cu dânsa era deja consolidată pe altă cale. Cucoană Valeria avea o compasiune puternică pentru cei care duceau greul vieții, ca unii să huzurească. „A trăit în mijlocul țăranilor și pentru țărani”, consemnează învățătorul Adrian Grigoriu în demersul său monografic (manuscris) dedicat satului Boureni. Din aceeași sursă, aflăm că Valeria era receptată ca fiind o ființă blândă și generoasă, o mamă dedicată care inducea etalonul de model maternal.
Trebuie spus că, în inima sa de mamă, Valeria a fost lovită de două ori. După ce-i murise băiatul din prima căsătorie, cel de-al doilea născut al familiei Sturza, Mihai (Coca Mițu, după numele de alint din pruncie) se îmbolnăvi de tuberculoză. Băiatul avea și el, ca și mamă-sa, înclinații muzicale, pe care le dezvolta prin intermediul unei viori Stradivarius. Valeria știa însă că boala îi va limita fiului perspectiva evoluției artistice. Mițu muri prematur, spre a împărți (vremelnic) cu fratele Fănică și mama sa cripta cavoului din poiana cu pini, edificiu mortuar pe care Valeria îl comandase meșterului străin ca pe un preludiu premonitoriu la drama sa familială.
Legat de vioara Stradivarius a lui Mițu, onorabilul profesor C. Partin, a cărui copilărie s-a petrecut în preajma Boureniului, știe de la bunicul său că fiul Valeriei ajunsese, din cauza bolii, dependent de morfină. La un moment dat boierul, tatăl băiatului, consideră că se impunea întreruperea finanțării medicamentului cu pricina. Fiul însă nu renunță la pomada suferinței sale și amanetă vioara învățătorului satului, spre a-și putea continua alinarea. Învățătorul, care compătimea cu suferința familiei tânărului Sturza, a acceptat să conspire la această soluție „de necesitate”, în speranța că timpul va fi în favoarea unui deznodământ pozitiv pentru fiul Valeriei. Dar soarta a fost potrivnică. Iar în privința viorii, se crease în sat o poveste a cărei verosimilitate rămânea pe seama arbitrariului. În timpul ultimului război „comoara” a fost tăinuită într-o groapă săpată cu discreție de învățător. La întoarcerea din evacuare învățătorul află că Stradivarius-ul din ascunzătoare dispăruse. Dar, cei care povestesc asta mai adaugă (cu vădită insinuare) și că, după război, un violonist celebru (cu numele Ion Drăgoi) le vizitase de câteva ori satul.
Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice – în speță, muzicale și poetice – ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Operei Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini.
Devenită studentă la Conservatorul de Muzică din București, Valeria debuta la sfârșitul anului 1886 în rolul titular din „Fra Diavolo”, opera în trei acte a compozitorului francez Daniel Auber. I se remarcă frumusețea și întinderea impresionantă a vocii, ceea ce a contat în a accede la Școala De Belcanto din Paris, ca elevă a reputatelor profesoare Rosine Laborde și Caroline Pierrot. Timp de cinci ani, Valérie-Nilda (numele de scenă) a fost asociata celebrei Elena Theodorini, prima divă a liricii românești, evoluând în distribuții și turnee pe marile scene ale Europei.
A avut prima căsătorie la 26 de ani (1892) cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, 34 de ani, domiciliat în Iași str. Carol nr. 33, fiul lui Gheorghe (Iordache) Nanu, fost senator liberal în Colegiul II, și al Mariei Nanu, de profesie „liberi”, domiciliați în comuna Siliștea, județul Neamț. Până la divorțul celor doi soți (1896), Valeria naște doi copii, pe Graziella și pe Fănel/ Fănică.
Căsătoria cu Nanu intrase într-o discretă criză, perioadă în care Valeria îl cunoscu pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturza, devenit în ianuarie 1895, din fiu nelegitim (mama fiindu-i Aglaia Popovici), fiul cel mare al prințului Grigore M. Sturza (Beizadea Vițel), naturalizat și înfiat fiindcă singurul moștenitor legal al prințului (Grigore, și el) se sinucisese din eșec în dragoste.
Între timp, Valérie-Nilda revenea pe scenă, interptetând rolul titular din „Carmen”, de Gerges Bizet (aprilie 1900), la La Grand Théâtre din Versailles, primind elogii generoase: „…excelentă mezzo-soprană, interpretare ireproșabilă, temperament violent, perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrițe de comedie…”.
La conacul de la Boureni se va instala în 1903, puțin înainte de căsătoria cu numitul moștenitor al Sturzeștilor. Valeria îi născuse acestuia (la București, în 1902) pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturza (din relația încă neoficializată). Căsătoria s-a legalizat în 1904, conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile aflat în arhiva Primăriei din Cristești, jud. Iași. Cei doi copii din prima căsătorie sunt recuperați de mamă de la tatăl lor și crescuți la moșia de la Boureni. Îl naște aici și pe Mihai, al doilea copil al familiei Sturza.
Stabilirea familiei Sturza la Boureni, se pare, a fost dorința expresă a fiicei Veronicăi Micle de a fi într-un areal de proximitate cu mormântul mamei sale. Poate va fi contat și faptul că meleagurile acestea moldave îi erau familiare din copilărie, când revenea la căsuța de sub Cetatea Neamțului, locuință înstrăinată târziu, când Valeria avea douăzeci de ani. Viețuirea urmă să se deruleze la conacul aflat pe locul Școlii Generale de azi. Aici e de luat în seama și probabilitatea (susținută de scriitoarea Elena Vulcănescu) că, încă înainte de căsătoria cu Dimitrie Sturza, Valeria era deja proprietara moșiei de la Boureni, cumpărând-o la o licitație impusă de grevările prințului Grigore M. Sturdza, zis Beizadea Vițel (tatăl viitorului soț), decedat la 13 ianuarie 1901.
Corespondență inedită, Mihai Eminescu – Veronica Micle
Dintre câte cărți s-au scris despre Mihai Eminescu, cea mai strălucită figură a culturii române și nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la Editura POLIROM, Iași, 2000, a fost una dintre cele mai cititite, primită cu uimire și cu un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!
Cine mai putea spera că la peste o sută de ani, de la scriere, vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate și au fost tipărite în România, venind să contrazică și să depășească o bună parte din studiile unor eminenți eminescologi și asta nu prin speculații, ci prin slova scrisă de însăși mâna poetului, fără putință de tăgadă. Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura și literatura română și asta grație griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa doamna Valeri Micle, au avut-o din generație în generație pentru această comoară.
În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă în ediția îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol, Illias, Bloomington, Indiana, SUA. La apariția cărții s-a scris mult, ba chiar domnul Cristian Tudor Popescu, era împotriva dezvăluirii intimităților pe care această corespondență o conține, apreciind că n-ar fi trebuit publicate. Dar citind scrisorile, cât de drag și apropiat de sufletele noastre ne-a devenit iarăși poetul, care a intrat demult în LEGENDA LUCEAFĂRULUI cu care se confundă!
Am recitit zilele acestea (a câta oară) cartea,care pe lângă tulburătoarele scrisori, tipărite după manuscrisele reproduse în volum adugă comentariile unor personalități ca, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieș, Zigu Ornea, ș. a. publicate la apariția volumului. Un scurt citat din Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt în același timp, literatură. (…) Unele dintre ele sunt superbe. Chiar și acelea mai dure, de ruptură”
Și un fragment dintr-o scrisoare semnată Emin.
București 28 Decemvrie 1879
Dulcea și mânioasa mea amică,
(…) Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuința mea din mahala și m-a luat la masă, căci deși invitat, n-am voit să mă duc nicăiri.Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea. (…)Necutezând a-ți săruta mâinile, Veronica mea cea dulce, te rog, te rog să mă ierți și rămân robul tău pentru totdeauna.,,\ Emin
Și iată ce afirmă Mircea Eliade: Eminescu:,,Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. (…) orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge LUCEAFĂRUL lui Eminescu din mintea și din sufletul românilor: (…) Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ,,nemurire,, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Mihai Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.,, (Uniunea Română, 1949, reluat în volumul,, Împotriva deznădejdii, – București
Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
Raze de lună
“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne
……………………………………………..
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.
(16 iunie 1889)
Lui X
Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pan` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.
Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pan` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc.
A fost al doilea copil al cizmarului[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc[2].
După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar
A fost al doilea copil al cizmarului[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc[2].
După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.
În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.
În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu[4][2]. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză[2].
În 1875Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.
În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.
La 6 august1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
La 6 august1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
La 3 august1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid.[6]
Relația cu Mihai Eminescu
Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.
Până în august 1879
Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi[7][8]. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.[4]
Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”
Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:
„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”
Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.
Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.
„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”
Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.
Prima „logodnă”
După moartea lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.
Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.
Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.
„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”
Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.
La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.
„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința
de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”
La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor.
La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.
A doua „logodnă”
Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.
Rănile edificiului mortuar al Valeriei (Micle) Sturza aveau o cauză inițială de înțeles: războiul. Din primăvara lui 1944 și până la 23 august al aceluiași an satul Boureni era părăsit de localnici și ocupat de sovietici. Zona era un segment fierbinte din linia Frontului Moldovei. Din luptele desfășurate în acest spațiu restrâns au rezultat două cimitire ostășești care încadrează satul: unul la nord, al rușilor (în pădurea dinspre Moțca) și celălalt, al românilor, în satul vecin Soci.
Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).
În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valerie (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin considera că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”.
