Vasilica GRIGORAȘ: La pas pe „Traiectorii fragile”

Am primit în dar de la prietena mea, poeta Ana Urma volumul „Traiectorii fragile – Fragile trajectories: Gogyohka”, Cluj-Napoca, Grinta, 2018; antologie în ediţie bilingvă română-engleză, îngrijită de Maria Oprea, în traducerea lui Sebastian Ciortea. O culegere de micropoeme în cinci linii, de sorginte niponă, numite gogyohka, realizată prin contribuţia unor haijini români, pasionaţi de literatura japoneză.
Cu pana inimii şi trezvia minţii, autorii pornesc cu încredere într-un periplu prin care deschid noi culoare liricii româneşti. Străbat cărări prin vechi şi îndepărtate tradiţii literare japoneze, împărtăşindu-se din mereu proaspăta mireasmă a poemului. Fiecare autor îşi stabileşte propria traiectorie, potrivită spiritului şi simţirii sale, conturându-şi parcursul în funcţie de inspiraţie şi har. Şi da, pe aceste direcţii de mers prin tărâmuri încă neumblate de poeţii din România, destul de fragile la primele încercări, dar deosebit de interesante şi incitante, autorii decriptează înţelesurile subtile şi miraculoase ale literaturii japoneze. Se mişcă cu dezinvoltură, cu blândeţea, dar şi robusteţea cuvântului bine ales, pentru că gogyohka este cel mai liber poem. Singura regulă impusă este aceea de a avea cinci linii (rânduri), fără restricţii de silabe ca în cazul haiku, senryu, tanka. Şi nici nu sunt interzise figurile de stil. Astfel poeții se simt în largul lor, deși gogyohka este un gen de poezie de curând abordată.
Sunt incluşi în volum autorii: Alexa Gavril Bâle, Mirela Duma Bîlc, Sebastian Ciortea, Cristina Cristea, Ion Cuzuioc, Cristian Ovidiu Dinică, Ana Irina Drobot, Mona Gheorghe, Sandiana Ionela Gheorghe, Andreea Maftei, Mariana Babiuc Marica, Mirela Orban, Eugénia Paraschiv, Carmen Pasat, Lucia Cezara Plătică, Ana Urma, Lăcrămioara Vasuian Apostu, Adina Velcea, Florina Vulpoi, Costel Zăgan, Maria Oprea.
La toţi autorii menţionaţi, întâlnim consemnări pline de ingeniozitate şi spontaneitate, tablouri realist-descriptive or subiective. Se observă o nevoie permanentă de exprimare confidenţială a eului liric faţă în faţă cu natura, pe de o parte, dar şi cu natura umană. Starea de spirit exprimată cu sinceritate, fără artificii dă poemelor sonoritate şi un stil aerat.
Volumul este rodul unei frumoase iniţiative de constituire a unei grupări poetice (Grupul Gogyohka România) în stilul practicat în lumea literară japoneză. Antologia constituie un moment inedit al unui experiment stilistic, atât în ceea ce priveşte forma poemelor, cât şi prin exprimarea dorinţei de a rosti cu simplitate adevăruri profunde, simţiri, trăiri. Este o poezie pe care o putem caracteriza prin naturaleţe, exprimare firească, dar rafinată, profundă, plină de farmec, uneori incifrată, însă deosebit de expresivă.
Proiectul propus este şi un nou traseu în lumea scrisului universal, luminat de un vizibil accent personal, unde emoţia poate naviga cu graţie şi vădită dezinvoltură. Libertatea în construcţia poemului permite exteriorizarea cu largheţe a sentimentelor într-o gamă largă de ipostaze, de la realism la romantism. O lirică sentimentală cu notaţii fine, transparente, dovedind măiestrie prin tonul blând şi moderat al scriiturii.
Antologia nu este doar o „bibliotecă”, depozitară a unor contribuţii lirice, ci şi pretextul de a construi asociaţii de idei, comparaţii între două culturi, cea japoneză şi cea română. Din această perspectivă pornim şi noi în demersul nostru, poposind pentru câteva clipe în grădina cu poeme a fiecărui autor pentru a înţelege cât mai fidel ce înseamnă gogyohka pentru domniile lor, dar şi cum certifică şi nuanţează prin poem opinia exprimată.

Pentru Alexa Gavril Bâle, gogyohka este „o oază de împăcare: cuvinte frumos rânduite care să iradieze emoţie şi calm”. În unul din poeme, autorul surprinde ploaia mult aşteptată după o secetă îndelungată. Şi, deşi torenţială nu este suficientă pentru a îndepărta nevoia, aleanul ţărânii însetate de sevă, de viaţă. Extrapolând dorul lutului, pământului la dorul omului (şi el ţărână din ţărână), putem conchide că niciun dor nu este uşor de stins, oricât „plouă torenţial / şuvoiaie pe şosea / sub asfalt / ţărâna suspină / de dorul apei”; el poate fi doar potolit pentru puţin timp, o calmare de moment, în aşteptarea altor asemenea episoade de ploaie binefăcătoare.
În opinia Mirelei Duma Bîlc, prin gogyohka putem schimba ritmul vieţii cotidiene pentru a trăi, fie şi pentru puţin timp „mai tihnit, blând şi curat”. În poemul „ca o santinelă / ultimul sărut/ stabileşte/ în memorie/ amintirea”, autoarea face aluzie la o poveste de dragoste, o trăire profundă care-şi pune ampreta pe pelicula inimii sub forma sărutului, din păcare ultimul; acesta fiind parafa certă a unei dragi amintiri, purtată mult timp prin valurile vieţii.
Sebastian Ciortea, prin gogyohka descoperă atuurile pentru a călători prin viaţă: „care sunt foarte preţioase: bucurie, iubire, voce interioară, căldură, inocenţă”. Ce paletă largă de oportunităţi spre împlinirea destinului! În poemul cu două planuri: „florile cireşului / pe crengi / ca rochiile / de primăvară / a unui gând” cântă natura înfrăţită cu omul. Împrospătarea naturii, înmugurirea şi înflorirea croiesc noi haine copacilor, însă şi omul prinde mai multă vigoare, gândurile înmuguresc cu aromă verde în lumina astrului diurn. Prin reînviere, prin schimbarea ţinutei, a stării de spirit depăşim orice intemperii.

Cristina Cristea consideră gogyohka „o încercare de a opri în loc pentru o clipă bătaia din aripi a unui gând fugar…” Şi, din această perspectivă doar în câteva clipe „nici o urmă între noi,/ doar zăpadă/ căzută încet/ peste ghioceii/ primăverii promise.” Timpul nu easte linear, ci înşiră anotimpurile cu tot ceea ce le reprezintă. Iarna, omătul şterge urmele unei iubiri ce urma a fi presărată doar cu gingaşi ghiocei. În ciuda albului imaculat, răceala zăpezii este cea care face ca totul să rămână doar un vis neîmplinit.

Haijinul Ion Cuzuioc vede în gogyohka ”o concetrare creativă a autorului, cât şi un beneficiu pentru cititorul setos de poezie…”. Şi credem că are mare dreptate. Cu poemul „lacrima mamei/ prelingându-se/ pe obraz/ picură în palm / vindecând bătăturile”, autorul ne invită într-un alt registru al iubirii, dragostea faţă de mama trăitoare la ţară, truditoare a pămânului. Asumându-şi destinul, munceşte din răsputeri pentru a-şi creşte copiii, asigurându-le cele necesare traiului. Timpul trece, copiii pleacă de lângă ea şi rămâne doar cu palmele noduroase, cu dorul care îi sfâşie inima şi ochii înlăcrimaţi mai tot timpul. Însă, în opinia autorului, şi a noastră, sunt lacrimi binefăcătoare, vindecătoare a bătăturilor vieţii sărmanei mame.

Cristian Ovidiu Dinică afirmă că poemele gogyohka „au ca numitor comun emoţia şi înţelepciune”. Într-unul din poemele sale compară gândul cu o pasăre. Prin folosirea epitetului „alb”, înţelegem că este vorba de porumbelul alb, simbolul păcii, care aduce întotdeauna în inimă bucuria şi lumina slovelor curate, pentru că doar prin cuvânt luminat sperăm să atingem cerul, să mergem spre înalt cu răbdare, pioşenie şi nădejde: „gândul alb / asemenea unei psări / mi se aşează în inimă cu lumina cuvintelor / se clădesc trepte în cer”.

Ana Irina Drobot „scrie cu plăcere gogyohka pentru că îmi dă ocazia să mă exprim liber”. Din poemul „toate simţurile/ trezite complet/ dintr-o dată/ parfumul/ unui trandafir presat” înţelegem că trandafirul presat între paginile unui jurnal personal este purtătorul de cuvânt al unei iubiri apuse, cu urme încrustate adânc pe canavaua inimii. Numai la amintirea gestului prin care i s-a oferit trandafirul, trăirile se reactivează, emoţia nu numai că se trezeşte, însă urcă la cote maxime. Trandafirul este simbolul iubirii, dar şi simbolul unui gest generos. Să-i mângâiem petalele şi să ne bucurăm.

Mona Gheorghe crede că: „Deşi gogyohka uită să numere silabele, respiraţia niponă e acolo din plin”. Într-un poem de dragoste neîmplinită „ai uitat să declari/ inima mea/ şi a rămas deschisă/ bagaj pe bandă/ în aeroport”, autoarea ne spune că o clipă de neatenţie poate răni o inimă deschisă iubirii. Aeroportul este însăşi viaţa, prin care ne perindăm cu multe, cu mici sau mai mari valize, toate importante pentru noi, însă vitale sunt doar visele pe care le poartă inima.

Sandiana Ionela Gheorghe, simte „o puternică atracţie faţă de aceste poeme nipone pe cinci linii numite Gogyohka”. Astfel o întâlnim pe autoare plonjând cu melancolie într-un colţ de rai, o frântură de copilărie suavă, cu gânduri nevinovate şi priviri ghiduşe, cu poveşti care te cresc frumos şi te fac să visezi „micuţul blond priveşte/ cerul senin/ şi se gândeşte./ „Dacă nu ar fi fost tuşa cea rea,/ ce de cireşe aş mânca.” Amintiri din copilărie dragi nouă tuturor, ne duc cu gândul la păţaniile lui Nică Apetrei din „La cireşe”.

Andreea Maftei, ne spune că poemul nipon în cinci rânduri din antologie „este o tanka liberă de cifru, dar tocmai libertatea oferă sensului o mai mare putere creatoare, în gogyohka”. Iubirea maternă îi este izvor de inspiraţie. „dintr-un adânc/ giuvaierele inimii/ s-au născut, au crescut/ şi iată-mă, / mamă”. După dragostea pentru Dumnezeu, cea pentru copii este cea mai puternică şi, întotdeauna necondiţionată. Aceasta ne dă şi mândria de a fi părinte, însă o mândrie smerită, mereu cu rugăciunea în sân pentru pruncii primiţi în dar.

Mariana Babiuc Marica spune minunat că gogyohka este „Modul fiecăruia de a simţi frumos într-o secundă”. Şi iată, că „departe, cuvântul acasă/ mă înfioară;/ şi iar o primăvară / peste mine, / şi iar, a câta oară…”. Poeta meditează asupra trecerii ireversibile a timpului, însă dintr-o perspectivă optimistă; o înlănţuire de primăveri, reînvieri şi înverziri, însă şi aici se strecoară un regret, acela al existenţei unei depărtării; şi nu una oarecare, ci „acasă”, cu o puternică încărcătură emoţională.

Gogyohka, pentru Mirela Orban „este revelaţia unui moment, fulgerarea unui gând, uimirea unei trăiri, meditaţia unei tăceri, este versul şoptit de adâncul liniştii…” Surprinzător sau nu, „sub castanii / indecent de goi/ secundele/ într-o hibernare/ fără sfârşit”. O imagine de toamnă târzie, începutul desfrunzirii copacilor care-şi pierd podoaba strălucitoare doar sub razele blânde ale soarelui. Copacii dezveliţi de rigorile timpului necruţător, fără pudoare se încăpăţânează să-şi continue existenţa, hibernând pe firul infinit al timpului.

Eugénia Paraschiv, în poemul „de la coarnele plugului/ la palme/ o punte şi făpturile,/ în unica / clipă sămânţa…” venerează viaţa de la ţară, acolo unde ne aflăm originea şi de unde ne tragem rădăcinile ca popor. Acolo, unde prin muncă, cu ajutorul animalelor din gospodărie se ară, se seamănă sămânţa în pământ bun şi se recoltează hrana cea de toate zilele. Aceasta este singura cale de împământenire a neamului şi de imortalizare a clipei pe care o trăim.

Carmen Pasat mărturiseşte că „Se scrie greu gogyohka, dar este o provocare şi plăcută experienţă, în faţa căreia nu rezişti şi de care, odată intrată în sânge, nu te mai poţi lipsi.” În poemul „lacrima / poate ţine lcocul / unui cuvânt. / ea e preludiul/ speranţei”, autoarea, cu un firesc aproape neobişnuit, ne aduce aminte că-n viaţă, pe lângă bucuriile cu care suntem binecuvântaţi, trăim tristeţi şi încercări. Uneori suntem chiar îngenuncheaţi, lacrimile ne podidesc şuvoi, însă plânsul înseamnă smerenie, şi prin el putem depăşi obstacole. Lacrima este sanctuarul prin care ne iese lumina în cale. Astfel Carmen Pasat ajunge la o viziune pozitivă a curgerii timpului şi lumii în care trăim, cu bune şi mai puţin bune.

Lucia Cezara Plătică scrie gogyohka pentru a da „astfel inimii şi minţii, hrana şi libertatea de care are nevoie sufletul, pentru a se simţi cu adevărat liber”. M-am oprit asupra unui poem idilic în care nu le împiedică nimic pe razele de soare, nici amurgul, nici norii, să-şi împlinească rostul. Ele alunecă în linişte, cuibărindu-se cu tandreţe în pletele care „curg râu” pe umerii fecioarelor şi le dezmiardă cum numai ele ştiu ce înseamnă dragostea curată: „raza din amurg/ alunecă/ pe nor/ în părul bălai/ al fecioarei”.

Ana Urma ne sfătuieşte că „Dacă vrei să atingi steaua, steaua ta, zboară cu gândul, nu întreba cum, începe să scrii… Fiecare clipă petrecută-n tăcere este prilej de conecare cu cerul interior şi drept răsplată, gândul devine poezie”. Cu adevărat, astfel a reuşit poeta, haijina Ana Urma să scrie, şi să scrie admirabil, adunând în palmares poeme şi cărţi de o reală valoare literară. Toate scrise fiind „treaz / printre cărţi / respir / porţia mea de oxigen/ cu inima”. Plecând de la convingerea conform căreia cunoaşterea, cultura reprezintă tezaurul şi suportul real al existenţei, acest poem este un adevărat manifest adresat nouă tuturor, un îndemn la a ne întoarce la izvorul creaţiei, la cuvânt, la carte prin lectură şi scris. Doar astfel respiraţia noastră este ontologic firească şi creativă. Aici aerul este pur, necontaminat de viruşii contemporaneităţii bântuite de dezordine, nereguli şi răutăţi. Aceasta este adevărata stare de cumpătare şi credinţă nefăţarnică.

În opinia Lăcrămioarei Vasuian Apostu „Atunci când sentimentele abundă, indiferent de natura lor răbufnesc şi înfloresc cuvinte… Gogyohka este petala care-mi completează frumuseţea vieţii!” Şi cum să nu te simţi frumos scriind, dar şi citind poemul: „ramura de măslin/ adusă încioc de-o rândunică/ talismanul depărtărilor/ dăruit puilor/ drept recunoştinţă”. Primul vers ne duce cu gândul la ramurile de finic şi de măslin cu care mulţimea l-a întâmpinat pe Iisus Mântuitorul în Duminica Floriilor. Pentru autoare, ramura de măslin este talismanul credinţei (depărtării), până o dobândim, apoi trebuie s-o îngrijim, s-o creştem şi s-o dăruim cu dragoste urmaşilor, mulţumind cu recunoştinţă Domnului. Unde este recunoştinţă, este şi iubire. Japonezii foloseau poemele pentru a se ruga şi chiar credeau în efectul alinător şi vindecător al acestora.
Adina Velcea nu se sfieşte să ne spună că scrie „spontan, fără oprelişti, nu calculez nimic, las sufletul să scrie. Sau mai bine zis, Gogyohka mă scrie pe mine.” Scrie cu credinţa că fiecare are frumuseţea lui. Cu toţii suntem creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, suntem copii Lui şi ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Orice om are un Dumnezeu al lui, în interiorul său. Din acest punct de vedere, toţi suntem asemănători, însă fiecare are identitatea lui, culoarea, chipul şi comportamentul său, în funcţie de manifestarea liberului arbitru: „în toate eşti asemenea mie/ îmi spune El/ şi se grăbi să mai facă un om/ asemeni mie/ doar l-a colorat altfel”.

Pentru Florina Vulpoi, gogyohka este „Altă fereastră, liniştea ce aşteaptă cuprinderea clipei printre priviri. Încă o respiraţie.”Acolo unde sunt umbre, oricât de mici, acestea îşi lasă povestea asupra noastră şi nu orice fel de poveste, ci una cu personaje incomode, care ne bulversează, ne răscolesc atunci când nici nu ne aşteptăm. Înţeleaptă, autoarea înţelege că totul este trecător, şi binele şi răul; mai trece o noapte neagră şi vine dimineaţa când răsare soarele şi-şi îndreaptă razele spre inima noastră, scoţându-ne din tăcere prin cuvânt. „şi umbrele mai mici/ îmi cresc spini în tălpi./ cu dimineţi înveselesc/ tăcerea odihnită/ în cuvânt.” Întâlnim un paradox evident, „tăcerea în cuvânt”, ceea ce dă profunzime poemului. La început a fost cuvântul, şi pentru a-l auzi e nevoie de tăcere.

Costel Zăgan afirmă că „…acest tip de poezie niponă parcă ne-ar renaturiliza, aducând, din nou cultura, într-un mod cât se poate de ne(firesc)”. În acest context, autorul face referire la actul creaţiei literare. Un potenţial poetic există în fiecare dintre noi, însă doar cei hărăziţi de Dumnezeu au îndemnul de a scormoni, căuta printre litere şi sunete pentru a identifica cheia pentru a deschide uşa cuvântului, acolo unde este ADEVĂRUL, CALEA şi VIAŢA. „poezia se naşte/ în fiecare zi/ poetul doar bate/ la poarta cuvântului/ adevărul deschide”.

Din punctul de vedere al Mariei Oprea, coordonatoarea antologiei, „Gogyohka… înseamnă un nou început în poezia universală… o invitaţie la scris, chiar dacă, se spune, toate au fost deja scrise demult.” Şi, totuşi, prin descoperirea acestui poem în cinci linii, autoarea dă curs invitaţiei de a-şi depăna paşii prin Ţara Soarelui Răsare, punându-şi florile poem pe harta lirici de sorginte niponă. „copila chemată/ de o fereastră/ pentru Ţara Soarelui Răsare/ tălpile mele/ şi margaretele albe”. Prin fereastra însorită şi larg deschisă autoarei, petalele nestematelor poeme înfloresc ca o sărbătoare pe pământul fertil al liricii japoneze.
Cu bucuria îngăduită de scrierea coerentă şi de calitate, am acordat timpul şi atenţia cuvenită lecturii acestui volum de gogyohka. Am dezghiocat poemele şi am regăsit în majoritatea sevă proaspătă, hrănitoare prin cuvânt, sunet şi culoare. Cititorul din mine a vibrat la trăirile autorilor şi a rezonat cu mesajele transmise de aceştia. Astfel se explică faptul că în acest demers refexiv asupra antologiei „Traiectorii fragile” am ales să citez pe scurt percepţia şi gândurile tuturor co-autorilor despre gogyohka. Selecţia poemelor are conotaţie personală. Am încercat, pe cât posibil să scot în evidenţă varietatea temelor abordate, multitudinea de trăiri, emoţii, abordări, teme de inspiraţie şi reflecţie, prin care autorii au admirat natura în dimineţi de primăvară, au ascultat foşnetul frunzelor în înserarea de toamnă, au meditat asupra efemerităţii vieţii, au privit interiorul propriului sine cu cer senin ori învăluit de ceaţă. Bogăţia limbajului, multitudinea şi frumuseţea figurilor de stil au completat suita de argumente spre a-mi exprima aceste gânduri. Mărturisesc sincer că le-am scris cu reală admiraţie pentru că am identificat aici un cor pe mai multe voci, cântând într-o armonie perfectă, pe acorduri nipone.

Felicitări Maria Oprea şi celorlalţi resposabili cu editarea cărţii! Felicitări tuturor coautorilor! Drum lin GOGYOHKA pe cerul senin al liricii româneşti!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 decembrie, 2018

(Imagine internet)

Vasilica GRIGORAȘ: Văduvi de ţară

Văduvi de ţară

 

Unora li se pare că totul este normal
şi lucrurile merg firesc pe făgaşul
dictat doar de ei cu vădită încrâncenare.
Dar vocea disperată a Românului
strigă din baierele inimii
că trăim într-o nebuloasă
la o deconcertantă răspântie,
în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul.
Nu ne mai regăsim
nici ca oameni şi nici ca naţie
cu adânci rădăcini în istoria milenară.

Odată, nu demult,
securea roşie a sfârtecat trupul ţării,
i-a ciuntit fruntarele,
iar românii din ce în ce mai mulţi
au luat calea pribegiei,
drumeţind prin adâncuri şi culmi,
unde pentru ei, pentru noi,
acolo şi-aici pietrele încă mai plâng
dezrădăcinarea, iar sângele rănilor,
şuvoaie de doruri, ne pârjolesc.

Nu putem mânca liniştiţi
din pâinea pământului!
Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi
ale căror memorii e vuiet continuu.
Nu putem săruta mâna străină
şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor,
ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca
dragostea ciumată de-atâta răutate.
Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept
şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria,
mâine vom seca apa râului dintre fraţi,
martor la suferinţele şi clătinările noastre,
mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde
de emoţia regăsirii, miracol divin.
Mâine ne vom privi ochi în ochi
şi vom simţi mâna Maicii Domnului
sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui
în grădina inimilor.

Pentru a fi un mâine,
astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei
brodată cu gând bun, cuvânt curat
şi faptă vânjoasă
curcubeu peste hotarele de-altădată
ce despart pământul trup din trupul nostru
înghiţit de haine voinţe străine
şi să desferecăm porţile potecilor
de reîntoarcere a fiilor rătăcitori.

Să ne unim întru credinţă
şi să aprindem luceafărul
nemuririi ţării şi neamului!
Să săpăm urii mormânt
în cetatea îmbrăţişărilor
iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării
şi odoarele sfinte ale norodului
să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi
în aceea de fii legitimi ai unei noi ere.
Să dăm glas buciumului strămoşesc
să se-audă aici şi în toată lumea
strigătul nostru mai viguros ca niciodată,
vestind venirea apelor îngenunchiate la matcă.
Izvorul dragostei şi-al frăţiei
să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră
prea mult înlăcrimată.
Să ne bucurăm de fructul
reîntregirii patriei şi poporului,
scump trofeu al jertfei şi umilinţei
şi să bată la unison clopotele inimilor
spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

1 Decembrie, 2018

(Imagine internet)

Vasilica GRIGORAȘ: Unde eşti, singurătate?

Unde eşti, singurătate?

 

Cândva,
am întâlnit singurătatea
la o răscruce de drumuri,
călare pe cai deshămaţi
şi coama despletită,
înspumaţi până peste poate,
în galop la drum lung.

Sleite de puteri,
şi ea şi eu,
ne-am înţeles din priviri
că se cuvine
să stăm un pic de vorbă.
Eu, curioasă să-i aflu veleităţile,
ea, să-mi cunoască păsurile.
Îşi împreunează mâinile,
mă priveşte fix în ochi,
poate,
cu gândul să mă intimideze.
Tăcerea mea
o scoate din tăcere.

Începându-şi pledoaria,
observ cum tristeţea
îi sluţeşte chipul,
ura îi întunecă ochii,
patima îi schilodeşte trupul,
cuvântu-i dur loveşte
în dreapta şi-n stânga.
Primesc o lovitură de maestru
direct în plexul solar,
fac ochii mari
pentru că nu înţeleg
despre ce este vorba.
Încep să mă agit, mă întristez,
dau drumul lacrimilor
fără să vreau,
mă uit la ea cu pizmă
şi mai, mai s-o lovesc.
Inspir un aer viciat
care îmi umple pieptul,
simt cum mă transform în ea,
că eu sunt oglinda ei,
iar ea este oglinda mea.

Continuăm să ne privim
una în alta,
timp în care mă întreb,
ce-i de făcut?
Invoc pe Dumnezeu,
îi pun mâna-ncet pe umăr,
trimit spre ea surâsul meu senin,
ca o boare de lumină,
îmbrăţişând-o.

Câteva clipe, dar lungi
îmbrăcate între gri şi roz,
mă apucă transpiraţia,
respir controlat
şi vorbesc doar în gând,
cu mine şi cu ea.

Simt cum se face mai mică,
mai fragilă,
prind curaj
şi-i propun un timp de gândire
în care să găsim,
de comun acord
trucuri de înfrumuseţare,
momente de respiro,
destinaţii de călătorie,
clipe de bună convieţuire…

Ideea s-a dovedit
a fi un pariu câştigat
de ambele părţi,
fapt pentru care
îi dedic acest poem,
promiţându-ne una, alteia
să scriem multe altele.

Singurătate, unde eşti?

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 noiembrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: „Români, treziţi-vă!”

Aş porni în acest demers literar de la definiţia din dicţionarul explicativ al limbii române a cuvântului „unire”, de la înţelesul, conţinutul său.


UNIRE înseamnă, printre altele, asamblare, îmbinare, alipire, reunire, armonie, concordie… Încercând un exerciţiu de observaţie şi interpretare a ceea ce se întâmplă astăzi cu fiecare dintre noi, în jurul nostru, în ţară şi în lume, îmi îngădui să spun că „unirea” este „rara avis”, deci, pe cale de dispariţie, iar termenul ar trebui să se regăsească doar în dicţionarele de arhaisme. Sigur, că exagerez, însă, astfel doresc să trag un semnal de alarmă asupra unei stări de fapt, înainte de a se ajunge la o limită greu de ajustat şi îndreptat.


Şi s-o luăm metodic. Cred că fiecare observă din ce în ce mai des şi mai mult că, parcă ceva nu este în ordine cu noi înşine, ca indivizi, oameni cu toate rolurile pe care le îndeplinim (soţ/soţie, părinte, copil, om al muncii…) Noi nu mai suntem în armonie cu noi înşine, sufletul parcă nu mai are aceeaşi rezonanţă cu mintea şi trupul. În aceeaşi măsură, avem diferende mai mari sau mai mici cu cei din jurul nostru, avem întotdeauna ceva de împărţit cu cei de lângă noi ori de mai departe. Judecăm pe mulţi, clamăm şi atribuim injurii, deşi la vedere afişăm o mină binevoitoare, care nu este altceva decât o mască plină de un rânjet, acel „professional smile” care se promovează în vest.


În aşa-zisa democraţie, politica ne-a învrăjbit şi mai tare. Începând din cele mai mici cătune şi sate, oraşe, până la nivelul întregii ţări şi pe tot mapamondul între oameni există discordie. Şi cred că există o explicaţie simplă. S-a răsturnat scara de valori, banul fiind valoarea supremă şi aşa cum spune românul: „Banul este ochiul dracului”. Şi dacă ni-l dorim şi-l ţinem aproape pe diavol, îl îndepărtăm pe Dumnezeu, cel întreit: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Unde nu mai există credinţă, există doar durere. În viaţa noastră, a românilor există un mare paradox: bisericile sunt pline, oamenii merg în pelerinaje în ţară, în străinătate, fac multe acte de caritate şi totuşi se întâmplă atâtea lucruri grele şi urâte: crime, violuri, hoţie şi corupţie până la cele mai înalte trepte ale societăţii româneşti.


Pentru că în acest an, sărbătorim cu „mare pompă” un eveniment de o importanţă covârşitoare în existenţa milenară a poporului român, Marea Unire din 1918, se cade să regândim modul nostru de a fi, de a convieţui în această societate în vădită degringoladă. De ce? Pentru că înfăptuirea acestui deziderat a dovedit că numai în unire putem să ne păstrăm ceea ce am moştenit de la înaintaşi, putem adăuga câte ceva la talanţii dăruiţi şi oferiţi spre înmulţire generaţiilor viitoare. Dar să ne amintim câteva momente ale împlinirii idealului unirii neamului românesc.


Unirea din 1918 este un punct nodal de mare însemnătate şi rezistenţă pentru dăinuirea poporului român şi cea mai mare sărbătoare a tuturor românilor. Întrebarea fundamentală pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi la împlinirea unui veac a acestui vis milenar, cred că este: ce facem fiecare dintre noi pentru bunul mers al ţării şi pentru a lăsa viitoarelor generaţii un stat puternic, un popor demn, o ţară dezvoltată şi respectată în lume, în condiţiile unei civilizaţii moderne şi a globalizării tot mai accentuate şi atât de vocale? Poate, pare fără noimă această întrebare. Ne simţim mici, fără importanţă, fără putere de decizie, singulari în peisajul social-politic internaţional actual. Patriotismul este condamnat, etichetat ca fiind un sentiment exagerat, de sorginte comunistă, lucru cum nu se poate mai pervers. Procesul de europenizare are meritele lui, însă poate fi şi extrem de dăunător. Încearcă să sape la pilonii de rezistenţă ai fiinţării poporului şi statului naţional – credinţă, spiritualitate, educaţie, cultură… Depinde însă de noi cât şi cum vor fi atinse interesele şi idealurile noastre. Se impune bună-credinţă, vigilenţă, cunoaşterea şi promovarea adevăratului potenţial al neamului şi ţării sub toate aspectele sale. Să ne postăm conştient în contemporaneitate, să redobândim şi să manifestăm virtuţile înaintaşilor şi să fim mândri că suntem români, după unii, cel mai vechi popor trăitor în graniţele sale.


Unirea a fost un ideal de milenii al românilor din întreg spaţiul românesc, din provinciile istorice: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Bucovina, Basarabia, Transilvania, de aceea s-a împământenit sintagma „unirea în cuget şi simţiri” a românilor de rând şi a oamenilor de stat, cei care aveau în mână pârghiile politice de decizie a destinului ţării. Românii adevăraţi au dorit această unire a teritoriilor româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător, proces de lungă durată. Această idee n-a apărut dintr-o dată, într-un anumit moment, într-o anumită conjunctură, ci a fost purtată aievea de români şi a fost lăsată moştenire urmaşilor urmaşilor.


Pentru coerenţa demersului nostru aş menţiona pe scurt punctele, nodurile trainice ale menţinerii şi realizării visului de unire, paşii făcuţi în decursul istoriei şi evenimentele cheie, remarcabile, cu multe sacrificii, dar şi cu satisfacţii.


În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpului să se unească într-o singură organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, conducătorul geto-dacilor, vechea populaţie locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului stat care se întindea pe toată suprafaţa României de astăzi. Această unire a fost şi rămâne un punct de referinţă în istoria românilor, o moştenire simbolică la care s-au raportat românii şi conducătorii acestora în diferite perioade istorice.


După un mileniu şi jumătate, împlinirea visului unui Regat Dacic are loc atunci când Mihai Viteazul, prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice reuşeşte unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi Ardealului, în anul 1600, devenind Domnul ţării unite. Din păcate a fost o unire de scurtă durată, însă această faptă strălucită a păstrat viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu de a locui într-un stat cu un singur conducător. Păstrându-se vie amintirea personalităţii lui Mihai Viteazul şi a actului înfăptuirii unirii sub conducea sa, în 1848, a avut loc transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă de ţară, reînviind mugurii dorinţei de unire. În această perioadă apar intelectuali, personalităţi marcante, paşoptiştii care se întâlnesc în ţară şi în străinătate şi se ocupă pe cale diplomatică de viitorul şi destinele ţării.


Un moment esenţial în evoluţia Ţărilor Române şi înaintarea spre idealul unirii, a fost Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi alegerea aceluiaşi Domn în ambele provincii româneşti, care prin reformele socio-politico-economice a realizat Mica Unire, un pas hotărât spre Marea Unire. Prin metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.


Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şi cu toate acestea, la 21 mai, parlamentul României (Moldova şi Ţara Românească) declară independenţa absolută a ţării, sfinţită prin luptele la care au participat armatele române, recunoscută şi consfinţită de mai toate cancelariile străine. Astfel drumul spre Marea Unire continuă.


Primul război mondial aduce cu sine mai multe schimbări la nivelul politicii şi a factorilor de putere în spaţiul european, determinând o transformare radicală pe harta geo-politică a Europei. Imperiile multinaţionale s-au destrămat, permiţând reforma unităţii naţionale şi afirmarea unor noi state independente. La 27 martie 1918, Basarabia este primul teritoriu care s-a unit cu România, ca urmare a deciziei adoptate de Sfatul Ţării, Bucovina, provincie a Austro-Ungariei, după destrămarea acesteia, în cadrul Adunării Naţionale de la Cernăuţi, s-a decis unirea Bucovinei cu România, iar la 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi pentru vecie”.


Unirea provinciilor româneşti cu Regatul României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania aflată în cadrul fostei monarhii Austro-Ungare. În cadrul unui plebiscit, populaţia venită în număr mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Consiliului Naţional Român Central (CNRC), au convocat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Consiliul numeşte un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. În cadrul acestei adunări, Vasile Goldiş a citit “Rezoluţia Unirii” cu România. Câteva zile mai târziu, Consiliul trimite la Bucureşti o delegaţie condusă de patriarhul Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie, regele promulgă decretul prin care confirmă legislativ unirea Ardealului cu Regatul României.


În plan internaţional, noua configuraţie teritorială a ţării a fost recunoscută prin tratatele semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Ungaria recunoaşte unirea abia în 1920, prin tratatul de la Trianon. La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia încoronarea regelui Ferdinand I, numit şi “Întregitorul” şi a reginei Maria, ca suverani ai României Mari. La festivităţi au fost prezenţi reprezentanţi din 13 state ale lumii, aceasta fiind o nouă dovadă a recunoaşterii Marii Uniri pe plan internaţional.


Marea Unire a României de la 1 Decembrie 1918 este cea mai valoroasă împlinire din viaţa poporului, neamului românesc. A presupus un viu interes din partea românilor şi străinilor. Acolo unde interesele şi opiniile împărtăşite au fost diferite, divergente, au chemat la gândire, raţiune şi dialog… Unirea este evenimentul care a lăsat în urmă dificultăţile insurmontabile trecute cu multă diplomaţie, decizie fermă şi creatoare pe fundamentul realităţilor istorice, cu rezultate remarcabile.
Unirea este un fapt istoric de mândrie naţională, la care trebuie să ne raportăm permanent cu bucuria împlinirii şi demnitate. Din perspectivă decizională, România a dus o politică statornică de întregire teritorială, de apărare a independenţei naţionale.


Unirea de la 1918 nu este doar o naraţiune, un roman trăit, o frescă vie a unei societăţi. Analiza scopului şi cauzelor acestui eveniment are o explicaţie şi o conotaţie fiinţială pentru neamul românesc. Problema deciziei a fost esenţială în aprecierea momentului, dar şi a destinului nostru ca ţară şi neam.


Din păcate şi astăzi există teritorii româneşti în afara graniţelor statului român. Iar un alt mare păcat este acela că milioane de români au luat drumul pribegiei pentru un trai mai bun, firesc şi decent pentru aceste vremuri.


Dacă la începutul acestei scriituri, am făcut referire la OMUL trăitor pe acest pământ, nu pot să nu mă adresez şi factorilor de decizie politică, aflaţi într-o nebuloasă stridentă în ceea ce priveşte destinul ţării şi neamului. Aşa cum spunea eminentul economist de talie mondială, Anghel Rugină, după evenimentele din 1989, în România ar fi fost posibil un „miracol economic”. A propus o strategie economică ştiinţifică, însă reprezentaţii puterii de pe toate eşichierele politice postdecembriste au refuzat cu obstinaţie. Dezamăgit şi scârbit de lipsa de reacţie şi bunăvoinţă a guvernului, parlamentului şi preşedinţilor României, academicianul român, trăitor şi mult apreciat şi respectat în SUA și în lume, a adăugat cu tristeţe: „Dar oricît am studia de mult, noi toţi trăim sub aceeaşi lege universală a imperfecţiunii omeneşti. Din păcate am ratat acest miracol. Români, treziţi-vă!”


Ne vom trezi oare? Când şi cum? Cu ce efort, cu ce jertfe? Întrebări retorice!? Deocamdată plutim în derivă totală, cu vâsle betege, virtutea nu mai stă de veghe nici sub vălul înserării, nici la lumina zilei, în drumul nostru nu mai vedem frumuseţiile creaţiei divine pe acest spaţiu, numit îngereşte „Grădina Maicii Domnului”. Nu e timp de patetism, ci îmbrăţişez atitudinea, gândirea şi simţirea unui mare spirit al neamului românesc, Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, care spunea: „Am o nădejde imensă în aceşti tineri care îmi sunt atât de dragi! Ei bine, aceşti tineri nădăjduiesc că vor reface – şi poate chiar la un nivel mai înalt – toate tradiţiile noastre, vor respiritualiza fiinţa noastră! Le doresc să izbândească, iar atunci când vom şti că ei sunt din nou în căutarea adâncilor taine pe care le-ascunde spiritualitatea noastră, atunci vom putea noi, cei bătrâni, trece dincolo liniştiţi”.
Până atunci, cu nădejdea în bunul Dumnezeu şi încrederea în robusteţea gândirii şi plinătatea simţirii tinerelor generaţii, să ne bucurăm sincer de aniversarea Centenarului Marii Uniri a României. Sărbătorirea Zilei Naţionale a României pe 1 Decembrie, să nu mai fie niciodată doar: „steagul arborat / de florile mărului – / speranţa în plop!”


La Mulţi Ani, ROMÂNI din ţară şi de pretudindeni!


La Mulţi Ani, ROMÂNIA!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Noiembrie, 2018