Vasile FILIP: În vâltoarea vieții

Multă vreme – poate chiar și în timpurile contemporane nouă – în memoria publicului cititor imaginea scriitorului îl înfățișa pe acesta ca pe o ființă eterică, izolată în turnul de fildeș, într-un univers de nepătruns, dincolo de vâltoarea vieții din care, la drept vorbind, își culegea subiectele metamofozate în opere literare. Uneori – în capodopere. Fără îndoială, această viziune nu corespunde decât, poate, pe ici – pe colo cu realitatea. Într-o bună măsură, însă, ea dovedește prețuirea publicului, exprimată și ea într-o manieră artistică, metaforică. Trebuie, deci, luată ca atare, viața… internă – individuală sau de breaslă – oferind și posibilitatea unor considerații mai realiste și mai puțin… lirice.

În cazul scriitoarei Vavila Popovici, chestiunea este cât se poate de lesne de pătruns și se înțeles. Autoarea ni se înfățișează ca un spirit ancorat profund în realitățile pe care le trăiești la modul direct, neocolind, însă, pe cele tangențiale doar, dar care îi dau, și ele, posibilitatea de a se exprima în registre mai cuprinzătoare și mai relevante.

Spirit mereu iscoditor, însetat de cunoaștere, dar și generos în a oferi cunoștințe, Vavila Popovici și-a lărgit considerabil paleta scriitoricească, dovedind o putere de cuprindere nu doar demnă de admirat, ci și uimitoare pentru un om căruia viața nu i-a arătat doar fața zâmbitoare. Și din acest unghi văzute lucrurile, nu comit nici o exagerare decât afirm că Vavila Popovici este un învingător. Iar victoriile sale au înfățișare concretă: cărțile sale. Abordarea eseisticii nu este, prin urmare, un simplu joc. Sau exercițiu – ,,să încerc și altceva”. Este o chemare concordantă cu cele iscate dinspre poezie sau proză.

Eseul – încercare deopotrivă jurnalistică și literară – permite practicantului cel puțin două posibilități de reușită. Prima: substanța informației; a doua: comentariile și adaosurile, personale sau citate, menite să confere actului final miez plin și strai artistic. Ar mai fi ceva: acuratețea și eleganța limbii, în înțelesul respectului față de propriul condei, dar și, mai ales, față de cei cărora se adresează: cititorii. Pun accentul și pe acest aspect, deoarece nu de puține ori am dat cu ochii peste texte cu pretenții, apărute în publicații pretențioase, în care căderea în vulgar și în polemică lipsită de idei compromite întregul demers.

Cel de al nouălea volum de ,,Articole, Eseuri”, publicat de Vavila Popovici tot în America, la începutul acestui an 2019, ilustrează cu demnitate profesională implicarea autoarei în tumultul vieții spirituale, îndeosebi a celei în care suntem și noi parte, ca truditori și ca beneficiari. Scrie în eseul, ,,Educația hrănește inimile”, în deschiderea căruia pune ca motto spusele lui William Butler Yeats – ,,Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”: ,,Este important și normal să dorim să cunoaștem cât mai multe din cele ce ne înconjoară, dar dacă nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citat doar câteva pagini (…). Este nevoie de a înțelege bine și concret viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate, care sunt ale omului”.

Și în această proaspătă carte, aria tematică pe care Vavila Popovici o abordează este amplă și diversă. Predomină, însă, preceptele morale care stau (trebuie să stea) la temelia unei societăți umane. Cum, însă, societățile din oameni sunt alcătuite, și aceștia trebuie să răspundă acelorași rigori. Câteva titluri sunt relevante în acest sens: Despre cinste, necinste și ticăloșii, A trăi corect și drept, Despre rușine, Dreptatea ne cere să judecăm, Înfumurare nejustificată, Minciuna ipocrită, Despre sfidare, Comportament conflictual, Umanitate versus Bestialitate, Avem nevoie de repere morale, Despre slugărnicie ș.a.

Mai mult decât în celelalte volume de acest fel, acesta este în mare proporție dedicat realităților românești contemporane. De unde se poate înțelege că lucrurile pot fi văzute și de peste ocean. Printre alte sugestii, Vavila Popovici propune una mult mai surprinzătoare, însă și cu asupra de măsură justificată. Pornind de la admirabila carte a lui Marin Preda – ,,Cel mai iubit dintre pământeni” – care ,,are ca temă critica societății socialiste sau a dictaturii proletariatului pe care am trăit-o mulți dintre noi”, ea sugerează: ,,Poate, în zilele de acum, cineva se va încumeta să scrie un roman cu titlul ,,Cel mai urât dintre pământeni”.

O susțin nu doar prin ridicare de mână, ci și prin semnătură, doar că ceva… mă pune pe gânduri… Prea mulți sunt cei ce ar …merita să devină ,,eroii” unei asemenea cărți. Nu ar încăpea. Poate într-o sumedenie de cărți. O bibliotecă mai cuprinzătoare, în mod sigur…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

25 martie 2019

Vasile FILIP: Autoportret în cuvinte

Cu sau fără voia lor şi indiferent de maniera în care îşi construiesc opera, scriitorii îşi dezvăluie şi propriul portret spiritual. Reuşita depinzând de dimensiunile şi de profunzimea implicării, sinceritatea şi onestitatea dăruirii sporind în chip hotărâtor şi valoarea demersului literar. Opera este autorul, autorul este opera lui – cum s-a mai spus şi s-a mai scris în nenumărate rânduri, cu aceleaşi sau cu alte cuvinte.

Doar interviul face… opinie separată, el devenind un… caz particular în care intervievatul este „silit” să-şi dezvăluie, uneori până în detaliu, identitatea. În bună măsură, totul stă în calităţile de… investigator pe care le posedă cel ce pune întrebările. În situaţiile normale, indiscreţia nu este un păcat, ci un stimulator, mărturisirile directe şi sincere constituindu-se în tuşe esenţiale în alcătuirea unui autoportret nu doar credibil, ci şi demn de admiraţie. Iar mărturisitorul îşi asumă ipostaza unei… odăi cu interiorul în afară….

Vavila Popovici a publicat, începând cu anul 1993 şi până către sfârşitul lui 2018, patruzeci şi cinci de cărţi. Între acestea – poezie, proză, publicistică – şi una de interviuri: „Dialoguri îndrăgite” (2013). Luna noiembrie a anului 2018 a mai adăugat o a doua carte de interviuri – „Întrebări şi răspunsuri” – apărută la Editura Singur din Târgovişte, un oraş de care autoarea este legată cu nevăzute dar durabile fire, adunate într-un ghem al frumoaselor aduceri-aminte. Târgovişte, care, iată, alături de Turnul Chindiei şi de Crizantema de aur, aşează şi cartea – „cea mai de folos zăbavă…” Cuvine-se cu adevărat să aducem, prin urmare, bine meritatele laude şi localităţilor de mai mici dimensiuni geografice, dar cu o viaţă spirituală în măsură să-i stimuleze şi pe cei cu… nasul mai presus. Târgovişte, şi Piteşti, şi Alexandria, şi Adjud, şi Bârlad, şi Botoşani, şi Dor Mărunt, şi Vama pot fi considerate modele. În mod sigur şi multe altele încă.

Volumul pe care îl au în atenţie aceste însemnări însumează optsprezece interviuri. Optsprezece mărturisiri făcute nu numai în faţa celui ce formulează întrebările, ci şi (mai ales) a cititorilor. Precum şi a unui duhovnic dăruit cu haruri divine, aş îndrăzni să afirm. Pe parcursul acestora, Vavila Popovici îşi rememorează biografia, într-o manieră emotiv-raţională subsumată sincerităţii. Bucuriile şi tristeţile nu sunt părţi separate ale fiinţei; ele alcătuiesc întregul în mod armonios şi convingător. „Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecţia şi analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoştinţe şi simţăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării şi reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv”.

După ce, în mărturisirile ce preced interviurile, Vavila Popovici îşi însuşeşte afirmaţia lui Dostoievski – „Pasiunea este mărturia entuziasmului” – titlurile reluate în cuprins pot fi, ele însele şi fără a forţa lucrurile, transcrise într-un text relevant, cuprinzător şi cursiv. „Poezia – respiraţia lui Dumnezeu”, dar, „din păcate, editorii nu vin întotdeauna în sprijinul autorilor locali”, pentru că „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbystice”. Cu toate acestea, „scriitoarea Vavila Popovici rămâne cu sufletul la Bucovina”, „Am iubit şi iubesc mult ţara mea frumoasă – România”, dar, până la urmă,… „l-a sedus pe unchiul Sam”, „Cucerind America”, într-un perpetuu „… dialog cu… inima”.

În răspunsurile la întrebările din interviurile cuprinse în această deosebit de interesantă carte, Vavila Popovici nu se rezumă la propria persoană – biografie, viaţă personală, activitate profesională, miracolul literaturii (al artelor, în general), cunoaşterea lumii în raport cu destinul învolburat şi nu întotdeauna rod al propriei voinţe ş.a. Ea valorifică într-o bună măsură acumulările şi asimilările tezaurizate prin pasiunea cunoaşterii, dragostea de carte fiind una din dominante. „Nu scriu numai să-mi umplu timpul, după cum ar putea spune unii, ci cred în scopul nobil al scrisului, al literaturii, acela de a-i ajuta pe semeni să simtă mai puternic ceea ce este cu adevărat frumos şi bun în viaţă şi să respingă urâtul şi răul care invadează acum, mai mult ca oricând, această lume.” Şi, mai departe, într-un alt interviu, scriitoarea detaliază ideea: „Trebuie să avem grijă faţă de cultura, tradiţia poporului nostru, să ne străduim să cultivăm limba română şi spiritul românesc, deoarece cultura noastră nu aparţine doar spaţiului românesc, ea este prezentă în multe alte ţări ale lumii”.

Îndemnul de mai înainte reverberează şi ca o chemare, poate chiar asemenea unui strigăt de alarmă, autoarea observând cu îngrijorare ceea ce tot românul care a învăţat ceva carte bagă lesne de seamă. Cultura naţională – ca bun internaţional – limba maternă îndeosebi, se află în primejdia stricării. Ascultaţi cum se vorbeşte în public, la diverse întruniri (politice mai ales), pe la televiziunile promotoare ale analfabetismului, asemenea şi radiourile, citiţi presa, inclusiv pe cea cultural-literară şi veţi avea tresăriri de spaimă. Din păcate, chiar şi persoane care au strâns câte o brumă de ştiinţă de carte se exprimă – vorbit sau scriptic – cu grave greşeli, de tot felul. Şi o fac cu seninătate… În schimb, câte unii (destul de mulţi) se dau cel puţin bilingvi, presărând cuvinte sau expresii englezeşti, care, adese, şi acelea sunt ca vai de ele.

Intervievată de o elevă de la şcoala nr. 11 „Mihai Eminescu” din Piteşti, componentă a colectivului de redacţie al revistei „Aripi”, Vavila Popovici răspunde, condensat, dar sugestiv, la o întrebare privitoare la „preferinţele în domeniul lecturii”: „Mi-au plăcut multe cărţi! M-a atras mai mult genul liric (…) în general m-a atras literatura romantică (…) Dar şi genul epic m-a atras”. După care numeşte, ca într-un compendiu de istorie literară, mai mulţi scriitori români, lista fiind completată cu nume celebre din literatura universală, cele mai multe ale unor poeţi. Şi formulează un îndemn: „Când întâlniţi versurile acestor poeţi, citiţi-le!” Da, aşa este, fiindcă pasiunea lecturii se dezvoltă citind… Nu avem în faţă un joc de cuvinte, ci un adevăr axiomatic, similar celui mai… prozaic: „Pofta vine mâncând…”

Cu toate că prima copertă a acestei valoroase cărţi înfăţişează un peisaj de toamnă, – copaci desfrunziţi în ceaţă deasă – substanţa induce un fior al tinereţii neofilite de valurile şi de vânturile vremilor şi ale vremurilor. Un autoportret senin, aşa cum transpare şi din chipul de pe coperta a patra al autoarei. Şi nu la tinereţea biologică mă refer, ci la expresia meditativă. Ochii minții văd şi dincolo de ceea ce toată lumea vede, iar speranţa pâlpâie ca o aripă necăzătoare…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

11 noiembrie, 2018

Vasile FILIP: Pilule pentru sănătatea minţii

– citiţi cu atenţie cartea –

Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator de elegantă substanţă deopotrivă – se exprimă la fel de convingător în ambele registre: liric şi narativ. Dar nu separat – lirismul doar în poezie; naraţiunea numai în proză. Ele se intersectează, uneori până la contopire, oferind cititorului o literatură consistentă şi atractivă. Totul se explică în cel puţin două componente mai importante. Prima este harul, moştenit, cultivat şi cizelat printr-o amplă şi bogată experienţă de viaţă; a doua este dată de acumulările şi asimilările unui om profund interesat şi implicat în rosturile omului pe pământ şi în ceea ce acesta lasă în urmele sale: avutul spiritual.

De aici pornind, nu e nici o mirare că Vavila Popovici şi-a lărgit considerabil orizontul de cunoaştere. Mai mult, ea lasă semnele trecerii prin acest mirabil spaţiu, care conferă creatorului nu doar un spor în dorinţa îmbogăţirii propriilor informaţii, dar şi putinţa de a contribui la diversificarea acestora. Cum era, deci, firesc, atracţia exercitată asupra ei de Filosofie, care este în egală măsură ştiinţă şi artă, nu s-a insinuat, ci i-a deschis larg porţile, nu în sensul integrării în domeniu, dar în acela al descoperirii potecilor de taină prin care ea să-şi poată edifica opera într-o structură perenă.

Modul ei de exprimare nu se rezumă numai la comentarea unor scrieri sau pasaje ale filosofilor de rang înalt. Ea reuşeşte, prin comentarii notabile în mod deosebit, să le integreze propriilor opere şi să ofere cititorilor texte compacte, unitare, pline de conţinut şi plăcute lecturii.

O primă tentativă de integrare a gândirii de factură filosofică în fluxul literaturii s-a produs prin anul 1998, când autoarea a publicat volumul „Binele şi răul”. O contrapunere ce se regăseşte şi în multe din următoarele ei cărţi, fiind vorba, de fapt şi de drept, de cele două coordonate esenţiale între care ne petrecem existenţa. Citez doar câteva titluri: „Gânduri”, „Preaplinul tăcerilor”, „Fulguraţii”, „Popasurile vieţii”, precum şi cele opt (până în prezent) volume de „Articole, eseuri”.

Cartea pe care o am în mod deosebit în vedere acum – „Cugetări (Reflections)”, 2018 – este a treia dintr-un ciclu început în anul 2016 şi despre care cred că nu se va opri aici. Şi aceasta, cum era normal, este bilingvă: română şi engleză, la traducere participând şi statornica colaboratoare Steluţa Istrătescu. O carte de dimensiuni reduse, dar cu o substanţă deosebită, elegantă grafic şi virtuoasă în conţinut, care aduce în ochii cititorilor idei fundamentale, comprimate abil în pilule tocmai potrivite pentru sănătatea minţii. Un tratament sigur, oferit cu dragoste de un semen al nostru ce se dăruie fără nimic a cere.

Tematica condensată în cele peste 120 de pagini ale volumului este foarte bogată şi vizează componente vitale ale existenţei spirituale ale omului. Între bine şi rău, o sumedenie de alte elemente, pe lângă unele trecând – noi – din păcate, fără a ne da seama că ele există. Evident, toate acestea avându-l pe om ca punct central, fiindcă lui îi este dedicată cartea. Omul individual, dar şi colectiv. „Omul se naşte pentru a fi, a cunoaşte şi a muri. Prin cunoaştere ajunge lumea s-o recunoască şi recunoscând-o atinge fericirea. Fericirea – nefericirea arde ca un foc, îi mistuie viaţa şi lasă în urmă doar cenuşă.” Căci: „Viaţa nu se rânduieşte după cum vrem noi, fără ajutorul Divinităţii”.

Între multe altele, remarcă Vavila Popovici, viaţa omului este alcătuită şi din vise. Visele nopţii, visele zilei, cu ochii minţii larg deschişi. Numai că se întâmplă, de multe ori, şi aşa: „M-am văzut în visul meu în faţa unei oglinzi. Eram şi nu eram eu. Eram cum aş fi vrut să fiu, şi cum nu am putut să fiu. Se întâmplă multora dintre noi, cei care visăm toată viaţa”. Da, este vorba aici despre aspiraţia către un ideal irealizabil, ceea ce nu trebuie să ducă la descurajare. Starea de visare este parte importantă în alcătuirea noastră cea pământeană, dar cu avânturi celeste…

Mentalităţile, chiar şi apucăturile, tradiţiile, educaţia, specificul naţional în plan universal, raportul copilărie – bătrâneţe, viaţa şi moartea, iubirea de sorginte divină, elementele principale ale civilizaţiei umane, mediul ce ne înconjoară şi a cărui parte suntem, sufletul şi trupul, viaţa, în întregul ei, văzută ca o luptă. Ca la Coşbuc, nu ca în zilele de acum, în România mai ales: „O luptă-i viaţa, deci te luptă./ Cu dragoste de ea, cu dor…” – scria poetul. „Război, pe viaţă şi pe moarte!” îndeamnă acum politicienii… de toate culorile şi nuanţele. „Să simţi că Dumnezeu este în tine, în acea parte bună şi dreaptă a sufletului tău.” „Trăim să descoperim cât mai multe din creaţia divină, să adăugăm câte ceva vieţii pentru binele acestei lumi, şi să putem pleca liniştiţi, împăcaţi cu noi înşine.” Şi adaugă Vavila Popovici o idee esenţială structurii umane de oriunde şi de oricând: „Sentimentele de admiraţie şi iubire ne creează starea de fericire. Cele de invidie şi ură, ne îmbolnăvesc”.

Şi pe Vavila Popovici întâmplările vieţii au… împrăştiat-o în lumea largă. Este şi dânsa diaspora. Numai că ea, omul şi scriitorul, a plecat în America cu România în minte şi în suflet. Ea nu-şi huleşte ţara, nu-şi ponegreşte neamul. Şi din acest punct de vedere, e un model al demnei apartenenţe. „Românul este frumos, puternic, muncitor, dar şi arţăgos. Nu în zadar se spune că «Românii sunt unici, având caracterul etnic total diferit de celelalte popoare care îl înconjoară». Este matricea inconştientului nostru pe care Lucian Blaga o numea «matricea stilistică», caracteristică spiritului şi care trece cu paşi tăcuţi în activitatea noastră creatoare, dând sens înţelegerii noastre, nuanţând-o diferit.”

„Minunea unui gând vine ca fulgerul în întunericul nopţii”, ne atrage luarea-aminte Vavila Popovici. Pe bună dreptate, pentru că, se ştie – din păcate se cam uită – căderea pe gânduri face parte din starea naturală a omului. Fără de gânduri, ce ne-am face noi? Ce ne-am face noi fără memorie? Căci: „Gândul e forţa care naşte cuvântul rostit sau scris. Gândul îşi caută cuvântul (…) Gândul aparţine bogăţiei spiritului, cuvântul – materiei…”

În această carte a sa, Vavila Popovici consemnează adevăruri fundamentale nu doar pentru omul particular, ci pentru destinul întregii omeniri. Ea pune „Civilizaţia – în râd cu educaţia şi cultura”. Observă că „Prin iubire spiritele sunt legate într-o imensă horă a lumii”. Despre poezie afirmă, asemenea marilor gânditori, că „… este iubire, lacrimă, strigăt, rugă, plutire de gând, înălţare, dar şi alinare”. „Regretul e piatra de moară care macină sufletul”; „Nu ştii niciodată cine îţi va închide una din porţile destinului…” „Raţiunea are forţa ei de netăgăduit. Credinţa profundă o întrece”; „Numai trupul cunoaşte nevoia de odihnă. Sufletul nu o are…”; „Nimic din lumea noastră nu trebuie dispreţuit”; „În sufletul fiecărui om arde un foc, mai puternic sau mai slab…”; „Nu încerca mai multe roluri în viaţă (…) Joacă unul şi străduieşte-te să fie cât mai desăvârşit (…) Nu lăsa pe alţii să-ţi regizeze viaţa!”

Se destăinuie Vavila Popovici în debutul acestei admirabile cărţi, doldora de bune îndemnuri şi utile învăţăminte: „Scriu pentru a înţelege imperfecţiunile vieţii. Scriu pentru a alina suflete, dar şi pentru a le da curajul de a lupta…” Şi încheie cu o atenţionare ce ne are în vedere pe noi toţi. Pe câte unii, însă, mai mult decât pe alţii: „Pofta posesiunii – viciul distrugător al sufletelor”. Din păcate, mai există şi suflete moarte…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

20 septembrie, 2018

Vasile FILIP: 365 de zile în 275 de pagini

Dacă am socotit bine, acestea sunt dimensiunile… fizice ale celui de al doilea volum de „Note de jurnal american” semnat de scriitoarea Vavila Popovici. Al patruzeci şi cincilea pe parcursul unui interval de trudă literară de circa o jumătate de secol. Acestea sunt semnele trecerii ei prin această lume încă flămândă şi însetată de frumos, de înălţător, de lumină. Dar, din păcate, bântuită şi de vântuirile şi de valurile răului chiar din minţile şi inimile unor semeni de-ai noştri ţâşnite, precum nişte lave ale iadului. Nu este numai părerea mea, nu este doar părerea autoarei, cu durere şi cu regret exprimată şi în paginile acestei cărţi. De unde se poate înţelege că tristeţile sunt mai durabile decât bucuriile. „Scriu un eseu pe care îl intitulez Tristeţe şi speranţă…”

Nu la întâmplare a apelat Vavila Popovici la opinia lui George Călinescu despre specia literară numită jurnal. „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putinţă să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului. A rememora e un fel de a te uita în oglindă şi imaginea lumii depinde de calitatea cristalului oglinzii.” Toate cărţile autoarei – de versuri, de proză, de interviuri, de publicistică – sunt oglinzi din cristale veritabile, în care chipul omului şi scriitorului se vede în toate tuşele şi nuanţele unui portret viguros şi complet.

Vavila Popovici nu realizează, formal, un jurnal în maniera obişnuită. Clasică, să-i zicem. Organizat pe zile, să-i spunem. Ea preferă consemnarea evenimentelor comentate. Singura desfăşurare calendaristică sunt lunile anului. Substanţa fiind asigurată de importanţa întâmplărilor asupra cărora stăruie, pentru a le explora şi a sugera mesaje. Numai că…

Numai că ceva mi-a atras în chip mai aparte atenţia. Lipseşte luna februarie! Neînţelegând din care motiv, am dat cu presupusul… Pentru că această lună este mai mică chiar şi atunci când e mai mare cu o zi peste cele douăzeci şi opt? Sau, poate, din lipsa unor evenimente demne de consemnat şi comentat?! Nu, pentru că, la pagina 30, găsesc „ceva care nu se mai află” – vorba lui Sadoveanu. Transcriu o părticică din ce a scris Vavila Popovici în cartea ei: „7 februarie este ziua Teodorei. S-a născut în această zi. Doamne, este departe acum de noi, dar îi doresc sănătate şi fericire. Este atât de însemnată această cifră şapte în care s-a născut! Este atât de important pentru mine acest suflet venit pe lume!” Precizare: Teodora este nepoata scriitoarei. Mai departe, sunt prezentate o sumedenie de argumente care fac din această cifră, şapte, una deosebită: 7 minuni ale lumii, 7 continente, 7 culori ale curcubeului, 7 păcate capitale, 7 virtuţi ale omului, 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea, 7 zile ale săptămânii şi aşa mai departe.

Anume parcă să nu se înfăţişeze lumii ca fiind una nu numai ceva mai… scundă şi mai nevoiaşă în evenimente, acea lună februarie a anului 2010 o scoate pe autoare din starea de poezie, oferindu-i o veste ce o pune pe gânduri şi o comentează astfel: „Ziarul anunţă că zilele acestea Curtea Supremă americană a confirmat că dreptul fiecărui cetăţean de a avea o armă este garantat de Constituţie”. După ce face o scurtă paralelă între America şi România – sub acest aspect – Vavila Popovici tresare, ca o pasăre speriată: „Şi eu, naivă, credeam că civilizaţia ne va scuti de pericole şi nu va fi nevoie de apărare…”

Dor nu este doar un cuvânt inventat de poporul român, indiferent cum s-a numit el de la facerea lumii şi până în zilele de acum. Este o stare! Deopotrivă mentală şi sentimentală, această particularitate a căpătat dimensiunile destinului şi, împreună cu acesta, a dobândit valenţele nemuririi prin cântece şi poezii, prin pagini de istorie. Fiind unul din cei care au avut şansa să citească (mai) toate cărţile autoarei române trăitoare de-o vreme în America, îmi iau îngăduinţa să afirm că Vavila Popovici, peste tot pe unde au purtat-o paşii, a luat ţara cu ea. Dorul acesta i-a fost cea mai dulce povară, dar şi toiag spiritual de susţinere a unei structuri uman-creatoare demnă de consideraţie şi de laude.

Iată cum începe scriitoarea cartea la care facem trimitere: „Ianuarie 2010. Am intrat într-un nou an. Este iarnă, dar aici încă nu au venit fulgii din cer. S-ar putea nici să nu vină. Îmi spun copiii că sunt ierni când mirosul zăpezii nu se simte. De dorul ei răsfoiesc albumele cu fotografii, caut imagini cu zăpada abundentă din România…” Şi, pentru ca alinarea dorului să capete calităţi de balsam, îşi aminteşte de versurile scrise cândva, acasă: „Ninge peste oraşul alb,/ ninge peste o parte a planetei,/ ninge./ Ninge-n cimitir/ şi morţii-şi pierd identitatea,/ ninge./ Ninge peste gândul trist,/ ninge”.

Aceste „Note de jurnal american” nu se limitează doar la evenimente de ordin personal. Nu este, deci, un jurnal intim, cum obişnuim să spunem în unele cazuri. Trăirile particulare sunt părţi ale unui întreg; întreg care capătă câteodată dimensiuni universale, sub imperiul creaţiei şi îndemnul diversităţii. În luna mărţişorului, autoarea îşi revarsă bucuriile în marele ocean al lumii. „Mă uit pe geam şi văd cum soarele luminează puternic şi parcă este mult mai aproape de noi (…) Primesc în continuare mărţişoare din ţară (…) … rememorez legenda Dochiei (…) Frumoase poveşti avem noi românii (…) Vineri 5 martie am audiat un concert (…) Sala – plină ca de obicei (…) Pianistul anunţat a fost polonezul Rafal Blechacz (…) Am ascultat muzică clasică, clasic fiind tot ceea ce dăinuie, precum statuile greceşti, epopeile homerice, piesele lui Shakespeare (…) Am venit acasă şi până la miezul nopţii am scris impresiile despre acest concert. Articolul a fost publicat în luna aprilie 2010.”

Continue reading „Vasile FILIP: 365 de zile în 275 de pagini” →

Vasile FILIP: Dialoguri sprinţare

– Ai văzut vreodată o aramă amară?

– De mai multe ori: am mutat căciula!

– În ce sens poţi traversa un teren tasat?

– În ambele sensuri!

– Cum poţi îmbrăca un cojoc?

– Şi pe faţă şi pe dos!

– Ai fost vreodată tapat?

– De mai multe ori!

– Şi?

– Şi am tapat şi eu!

– Cum ai procedat?

– Le-am… întors cuvântul!

– Tu te-ai tăiat vreodată?

– Oho!

– Cum s-a întâmplat?

– Am mutat căciula pe un a pe altul!

– Cum ai reuşit să-ţi faci un nou sălaş?

– Foarte bine şi frumos: m-am priceput!

– E un secret?

– Nici un secret: am schimbat locul căciulii şi virgulei!

– Ce poţi face dintr-un scrâşnet de topor?

– Un ropot de ploaie!

– Ce poţi să faci din doi cai şi un ac?

– Un caiac!

– Dacă vrei să te scalzi în Ciric, de pe ce mal intri în apă?

– De pe amândouă!

– Dintr-un cric poţi face circ?

– Pot, dacă o iau mai pe dindos!

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

25 august,2018

Vasile FILIP: Centenar 2018 (versuri)

Centenar 2018

Oare când au trecut o sută de ani?

Şi cât a trăit România Mare,

Pentru care, de la facerea lumii,

Au depus jertfă de viaţă străbunii

Botezaţi de noi Eroi necunoscuţi?

Nu revendic regatul Burebista,

Dar îl preamăresc pe Rege ca pe-un sfânt.

Pe Decebal îl cobor de pe soclu

Şi îi fac statuie înlăuntrul meu,

Înfăţişându-l cum moare-n picioare.

La Centenar vă chem deci la tribună,

Nu însă una dintr-un lemn exotic,

Ci-nchipuită doar din trupurile

Celor ce au murit pentru Unire

Şi ne privesc din ceruri cu mirare.

Noi ce-am făcut din visul lor de ţară,

Cel care-a ars precum o torţă,

Spre-a ne lăsa o vatră a luminii,

Izvorâtoare din celeste candeli

Şi ocrotită pământean de oameni?

Ne strângem doar în declamări festive

Şi fâlfâim deasupra noastră steagul,

Şi palma dreaptă-o aşezăm pe inimi

Care nu bat în ritmurile noastre.

Numai jertfiţii varsă lacrimi încă…

Plânset centenar

Ne închinăm la România Mare

Îngenuncheaţi în România Mică.

Învrăjmăşiţi în strâmbele hotare,

Din ce-am avut nu mai avem nimică.

Pe Brâncoveni i-am aruncat în baltă,

Iar pe Mihai l-am fost scurtat de cap.

Mereu ne-am prefăcut într-o unealtă

În mână ucigaşă de casap.

L-am fugărit din ţară şi pe Cuza,

Pe Horia şi Cloşca i-am dat roţii.

Din Gheorghe Doja n-a rămas nici spuza;

Şi amintirea ne-au furat-o hoţii.

Eroii noştri nu au nici morminte,

Duşmanilor le-am ridicat statui.

Ne-am depărtat de toate cele sfinte,

Fără de Cer suntem ai nimănui.

Ci unde este inima Mariei,

Dar sabia lui Ştefan unde este?

Suntem în tot supuşi nimicniciei,

N-am mai rămas nici file de poveste.

Ne-am adâncit în hăuri precum orbii,

Ni s-a uscat de-atâta plâns privirea.

Precum pe stârvuri ne mănâncă corbii,

S-au istovit şi ura şi iubirea.

I-am scos din cărţi pe marii voievozi.

Ne adâncim în marele păcat.

Suntem o stână fără de zăvozi,

Un biet ţăran rămas fără de sat.

Ni s-a luat şi bruma de pământ,

Nu mai avem nici strachină nici linguri;

Ne-au mai rămas doar vorbele în vânt

Şi sărăcia, să o vindem singuri.

Suntem ca nişte stupi fără de faguri,

Ne risipim în cele patru părţi,

Ne-mpedicăm la orice pas de praguri –

O ţară dispărută de pe hărţi.

Suntem meniţi de a ieşi din scheme

Mai înainte chiar de a ne naşte;

În ochii lor nimic nu-i prea devreme –

Oricum pământul este plin de moaşte.

Ne ducem toţi, preîmpăcaţi cu gândul

Că vremea noastră ca o apă trece,

Dar că şi lor va să el vină rândul

În lacrimile noastre să se-nece.

Dar iată c-a venit şi Centenarul,

Care se-aşterne peste toate cele.

Noi pentru asta am încins grătarul

Şi-n loc de ode înălţăm manele.

Zadarnic câte-o voce se ridică

Şi câte-un ochi mai caută spre zare –

Îngenuncheaţi în România Mică,

Ne amăgim cu România Mare.

Erou necunoscut

Trec regimentele în pas grăbit,

Sub apăsarea raniţelor mari,

Cu dor de casă, doruri de părinţi

Şi dor de tată faţă de copii.

Lumină nouă scânteie în ochi

Şi vise vechi le pâlpâie-n priviri.

Pământul geme sub călcâi străin

Ca un soldat care a fost rănit.

Ostaşii trec, pluton după pluton,

Precum ţăranii, când se duc la plug;

Ci urmele săpate în pământ

Păstrează-n în taină chipurile lor.

Un timp prelung pământul a vuit,

Un timp prelung ostaşii au fost treji.

În urma lor au răsărit păduri

De cruci din crengi cu frunze încă vii.

În clipa când furtuna s-a oprit

Şi-o rază nouă s-a ivit pe cer

S-au adunat rămaşii îndeei

Şi nu ştiu ce pe feţe le-a-nflorit.

S-au ridicat apoi, ca la un semn,

Şi ochii lor spre cer s-au îndreptat.

Erau din nou eroi necunoscuţi,

Aveau un leagăn şi erau popor…

Starea Naţiei

Patrioticul grătar

Sfârâie şi scoate fum;

Damfuri de parlamentar

Îi dau aer de parfum.

Preşedintele-i pe jar,

Iar noi stăm precum şezum;

Guvernanţii n-au habar –

Singuri soarta ne-o făcum.

Continue reading „Vasile FILIP: Centenar 2018 (versuri)” →

Vasile FILIP: Incursiune spirituală

Între numeroasele tuşe care alcătuiesc portretul literar al scriitoarei Vavila Popovici, una, cel puţin, este prezentă în mai toate cărţile sale. Omul călător. Mai puţin în sensul turistic al exprimării, cât, îndeosebi, în cel al explorării spiritului universal, alcătuit din atracţia pe care acest uriaş patrimoniu o provoacă, deopotrivă din pasiunea cu care Vavila Popovici i se dedică. Incursiunile ei par zboruri deasupra unor realităţi pe care doreşte cu ardoare să le descopere, spre a le reda, în viziune personală, cititorilor. Oferă cu asupra de măsură ceea ce i se dă, împlinind astfel un rotund armonios şi generos.

Şi cel de al optulea volum de „Articole, Eseuri” – Made in USA, Charleston, SC, February 2018 – întăreşte viziunea de mai sus, dezvoltând o personalitate conştientă de rosturile ei umane, precum şi de datoria asumată în calitate de scriitor, de a se face mângâietor, dar şi cultivator, al unor înalte valori culturale. Valorificând propria experienţă de viaţă, învăţând cu sârg din experienţa unor mari oameni de cultură, de ştiinţă, de artă, autoarea se face ea însăşi un vrednic producător şi un altruist propovăduitor al valorilor din toate timpurile: „Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înţeleagă, să creeze acea armonie mult dorită”.

Vavila Popovici ne comunică, argumentat şi cu o convingătoare eleganţă, propria poziţie de om dedicat semenilor. Nu o face ostentativ. Nu o impune prin forţa dictatului, ci prin aceea a libertăţii convingerilor fiecăruia. Ea te îndeamnă doar să gândeşti, prezentându-ţi, fără a te obliga să-ţi însușești considerațiile personale. Sau pe cele ale altor minţi luminate, de care nu ai cum să nu ţii seama. Poţi ignora, necum combate, spusele lui Nicolae Iorga, atunci când se referea la existenţa poporului român, pledând pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie”? Sau adevărul condensat în strai ca de vers exprimat de Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”?

Din cartea în discuţie reiese, din păcate, că da! Există şi asemenea… contestatari, care se manifestă în mod direct sau pe ocolite. După cum îl duce mintea şi gradul de educaţie şi de cultură pe fiecare. Fie şi numai câteva din textele cuprinse în carte o dovedesc, scriitoarea arătându-şi şi prin gestul demascării poziţia: „Prostia bate la uşa agresivităţii”, „Violenţa – anestezicul înţelepciunii”, „Abjecţie şi mahalagism”, „Mediocritatea”, „Despre anormalitate”, „Despre superficialitate”, „Obrăznicia soră cu prostia”. Dar, este admirabilă priceperea cu care Vavila Popovici reuşeşte să pună în balanţă binele şi răul, mizând măcar pe o ameliorare în folosul binelui, pentru că o eradicare a răului este ceva care nu se mai poate, fiindcă: „Am devenit ipocriţi, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ţine seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret”. Nu este o împăcare cu situaţia, ci un reproş, o sugestie de a impune, fiecare din noi, în prim plan ideea de sorginte creştină, potrivit căreia „legea morală este firească”. Prin urmare, o chemare la acțiune, în virtutea faptului că „principiile şi pornirile greşite pot fi modelate”. Continue reading „Vasile FILIP: Incursiune spirituală” →

Vasile FILIP: Rădăcinile şi izvoarele

Dinspre rădăcini şi izvoare vin, şi se duc, mărturisirile pe care Vavila Popovici ni le dăruie, cu binecunoscuta-i generozitate, în acest prim volum de „Note de jurnal american”, apărut în anul 2017 în U.S.A. Cartea de faţă cuprinde, în cele vreo 300 de pagini, o perioadă de timp scurtă (august 2008 – decembrie 2009), ceea ce înseamnă că autoarea mai are multe de mărturisit până ce va atinge pragul de faţă. Faţa, în dorinţa mea, fiind cât mai mult extinsă în viitor. Dar nu distanţa în timp are cea mai mare importanţă, ci substanţa paginilor. Ca informaţii, trăiri şi reflecţii.

„De ce scriu?” se auto-interoghează Vavila Popovici pe coperta a patra a cărţii. Şi ne lămureşte: „Scriu pentru că sunt încă vie,/ pentru că scrisul este al celor vii…” „De ce jurnal?” – intuieşte o eventuală întrebare, venită din partea cuiva. „Răspunsul este simplu – ne lămureşte în continuare – deoarece am avut din nou prilejul unei călătorii, a unui transfer al sufletului în această existenţă ce mi s-a dăruit (…) Motivaţia am găsit-o chiar în definiţia jurnalului, cea de redare a realităţii (…) Jurnalul este mai liber (…) Cel ce scrie un jurnal găseşte uşor o motivaţie de destăinuire…”

Cunoscând cât de cât îndelungata şi rodnica activitate literară a apreciatei scriitoare, nu risc deloc dacă trag concluzia că acest Jurnal este, de fapt, o recidivă. Evident, una care adună, în sinteză, o viaţă de om, aşa cum a fost, dacă îmi este îngăduit să-l chem în sprijin pe maree Nicolae Iorga. Revăzând nu numai lista celor patruzeci de cărţi publicate anterior, dar şi rememorându-le pe unele dintre ele, remarc faptul că Vavila Popovici s-a mărturisit pe sine în tot ce a scris, nu doar în „File de jurnal” (proză, 2002), „Jurnalul unei veri” (proză, 2005), „Jurnal American” (proză, 2007). Nu pot să trăiesc fără să mă destăinuiesc – este declaraţia pe care scriitoarea o face, ca şi cum şi-ar rosti numele: Mă numesc Vavila Popovici.

Continue reading „Vasile FILIP: Rădăcinile şi izvoarele” →