Columna

 

Pe columna înlemnirii stau
bondari furioși pe mierea fagurilor
adormiți,
strigăte în alb din ziduri ridicate din dorință
fac ecourilor vremii
adăpost de ponegriți,
fuge umbletul stihie, nălucire pământie
arborând neinfinitul
ridicări din burta mamei împruncesc
nemărginituri,
îngeri noi cu aripi ronde împânzesc de nașteri
bolta când
din stofa nepieirii dumnezei
ne ocolesc!

 

 

Chipuri…

 

chipuri, profiluri
Sarmisegetuza unică hologramă
a suspinelor de după durere,
descărnarea zorilor
în stomacul pelerinului în dezlegare
la pește,
Oracole de duminică
două paralele de cocori
în ziua de după
afrodisiacele cu mâinile în buzunarul
analfabetului de vedere… Continue reading „Simon JACK: Ecourile vremii (poezii)” →

Între două anunțuri publicitare
număr cu briceagul
averile altcuiva,
sub braț port blestem de mamă
acolo unde altădată m-am putut înălța
prin mirosul sudorilor de copil
venit de la joacă,
mulți pari am înfipt în ciclopul umbrelor
de mărgăritare
așa de mulți că azi văd îngeri ocrotiți
peste tot, cerul meu e o pleiadă
de îngeri
și zilele mele ocnele zborurilor lor,
să vedeți ce frumos miros după Paște
…a liliac și cerneală proaspătă
de tipar,
în respirație se aud versuri recitate de
Maria Magdalena
toiul nopților împarte pâine
săracilor ce nu știu a scrie și minorilor
din minutar…

 

 

Hologramă

 

îngroș rândurile celor ce doresc
mai multe eșafoade
sub umbrele spânzuraților de catifeaua
zarzărilor dulci,
economisesc vampiri de lună nouă
pentru înțepături în trandafiri
aflu toate denumirile nimicului
înșurubez becuri în ziduri de liniști anale
când de-atâta foame
ne vom mânca unul altuia întunericul
drumului de spurcăciuni
și ne vom simți cu toți,
hologramă de balastieră colonială…

 

 

Dorul de scris

 

…ca întinsul rufelor când nu ai pe ce,
hârtie de calc peste onoarea buzelor
tale,
furie intestinală în burta elefanților
de oraș morți de sete,
vânător de stele de preș
in albia râurilor de lacrimi gemene
dor de scris,

Continue reading „Simon JACK: Urma lui Caiafa (poezii)” →

Am surprins nemarginirea
odihnindu-se pe ape,
rădăcini de aer verde înfloreau miresme
surde îngroșate-n orhidee
ce purtau un nimb haihui,
nărăvașii cai din fuga tălpilor neadunate
arămesc potcoave-n umbre
semănate de femei, stoluri pudice
de îngeri ofilesc eternul zării
ce îmi șade ca sub lupă coborând neterminate
pleoape umede din plânsul
insomniilor astrale sub un semn
cam,,derbedeu”

din clopotniță de gângur
sub un giulgiu curcubeu, un proroc ce-l văd
din pulsul unui melc cu aripi strâmbe
leagă schele aurite peste cerul
unui,,eu”
o minune ca un scripet mi se leagă de
sudoare,
văd un bolovan din sare ridicând statui
la greu, peste nepăsarea minții
fac cavouri de volane, mimica îngropăciunii
perforează în altare
clipe albe măritate cu retina lui Orfeu…

tot începe să ne plouă cu ninsori
nedrămuite
am surprins nemărginirea unui mâine
de-altădată, ce frumos îi stă corola stropilor
inzăpeziți,
lângă gura unui hâtru orologii bat de pace
armistiții de lumină se ridică prin cocori,
bestii se-nvelesc cu molii, timpul merge
pe măgar, orbii dau la argăsit acatiste
de zidire ce se-ascund în piei de oi,
ca un miel îmi bocesc rana
ce-a lăsat-o-n brațul greu un edil din
noaptea lunii,
ce crezând că-și are aripi s-a schimbat
in zborul zilei între soarele amiezii
și un echinocțiu geniu parfumat cu gândul meu!…

 

 

Facerea ,,lumii”

 

în prima zi
atunci, la facerea,,lumii”
s-au ascuțit toate creioanele zidite-n
bazilici de aer mai greu
ca plumbul căderilor din alpacașul
foamei din stratosferă,

soarele a fost statuar
și se vedea
doar după Colț(alb),
au fost mâini de tot felul în jurul enigmelor
scrise cu abur și doar duhurile
se căsătoreau între ele,
totul a fost un plânset cântat pe trei voci
Raiul era sfârtecat
de…gropari
cu aripi!

Continue reading „Simon JACK: Rezonanțe lirice” →

Eglogă

 

am căutat prin stele
mi te-am găsit doinind,
mai sus chiar decât ele Luceafăr singuratic
arhimandrind cuvântul
te dărui nesfârșirii eternuri
păstorind,

 

aici, mai jos te-ai risipit
în brazde pământul învelind în rapsodii
de tei,
ai tot iubit în clipe cât alții-n rost de veacuri
tot neamul tău cu buni și hoarde
de atei,

ai numărat și plopii prin umbre ocolind
din onduleul vremii ai pripășit
in versuri străbuni cu țara-n inimi
și sângele martir,

din câmpuri luat-ai rodul la ceasul bun
vremelnic
ai înțeles blândețea tăcerilor din miei,
în rostuiala minții
ai dat cu biciu-n mână spre vameși
și-epigoni,
ai strâns la piept lumina din nopți nenumărate
din pragul lunii pline
cu lacrimi neudate, ai strâns tot înțelesul
înavuțit prin moarte,
ne-ai dăruit Cuvântul nouă
nestins Hyperion!

 

 

Iertare

 

corbilor cu ochii scoși
le voi aduna cuiburile de pe drapeluri albe
zădărnicind înfruntarea zborurilor
de-nfluturare,

nimic mai onest ca miresele florilor
impământenind
plutirea efemerului în vacanța nesfârșită
a polenului întru-ntunericul morții
parfumând…Neștiirea,

Continue reading „Simon JACK: În rostuiala minții (poeme)” →

***

croșetai zulufi de mătase
pentru coarnele caprelor ce săreau peste
infinitul precar al umbrelor
de aragan,
pustiul îți dăruia ofrandele de corali nisipoși
ai beduinilor căutători de ape,
cerul tot al tău
învinuia taina lunii în circumcizia luminii
adăpată în ,,chimono”de alcatraz
solar,
setea domnea peste tot, chiar și-n palma ta
ce-mi modela lutul picioarelor
intru scăldarea unui eden proscris
fântânilor ce-ți acopereau gleznele unui
sărut occidental,
sepia surâsului tău malign eșuase pe plaja
pescarului din mine pe când eu
marțian, culegeam printre planete pătrate
ultimile rămășițe ale trecerii tale
prin convalescența gânguritului meu
sentimental…

 

 

CAVIAR PE MUCEGAI

 

Surâsul viermilor pe rouă
zădărnicie veche în postulatul lui Ahile
călcând biohazarduri electrificate în bezna
unui amalgam,
vecernia luminii dezbrăcată
in joia mare postind curat dar pe furate
miresme alungate din tămâia ce fierbe
laolaltă cu nemurirea în cazan,
drumeagul pietrelor sfințite
de nu știu cine purtând pe cap furii de nimburi
e calea nouă din dorință
selenizând argintul lunii pe raclele de porci
cu arcuri ce-au erijat iubiri în plumburi
cei travestiți în cupidoni masați,
alegorii roiesc perpetuu
in ermitaje camuflate cu drob de sare de la
Pape ce ne invită-n carnavaluri sodomizate
de satrapi,
atâta eden în sandală, atâta caznă în exoduri
miros de morți în habitate înstrăinate
demiurgic în infinituri fără leac,
priviri ascunse după colțuri de firide
zbor de dracule-n liliacul de armindeni,
agore plânse de ulise cel ce-a uitat în vinul
minții o mie de închiși prin temple și o
Fatimă adolescentă țesând bumbacul umbrei
sparte în giulgiuri scumpe peste ziduri
adăpostind pe Marco Polo prosternat,
cu mâini murdare mâncăm rod de lauri
mulțumim atrofici către ceruri în fanta
sclipirii unui șpan, ne auzim în reluare ecouri
xeroxează neputința celui ce nemișcat
din vanuri se face colb în armistițiul unui
armaghedon îngândurat pe prispa bătrânilor
din îngeri nesculptați,
in robe de bufoni etilici cu spaima negrului
in cazne lovind în alburi fără grai
se plimbă-n promenade ample cei ce au
banul la ciorap, pe melci se etalează vrajba
ierbii necălcarea ursitoarelor e cancer în
gutui, nesfârșită întemnițarea frunții se
perindă prin pleoape mângâiate aleatoriu
de vânturarea unui Ene împodobit
cu stratageme orientale în gustul mierii
amărui, Shogunul nordurilor pardonate de
ere caste cu verande sălășluiește mort
in viul vremii și nesperate idealuri se fac
sensei în nopți samsare orbecăind colonizați
pe rând în pacea florilor de tei,
din gustul toatelor noi scribii
ne ungem pana cu tortură și ne-nvelim cu
mucegai, revin și-ntreb scârbit de ura ce
ne amăgește cu temei,
de ce uităm ades de pâinea dospită cu sudoare
piciorul gol în zdrențe atât de rar,
vorbim în tălmăciri limba maternă mâncăm
din celălalt ca viermii din absență sleioși pe
guri de hoit și…caviar.

 

***

Îmi e cu neputință să mai răzui neclintirea
acestui timp imberb în liniștea mieroasă
a stuparelor din piatră măcinată,
il las intenționat, irelevant
in evantaiele mov ale gheișelor reinventate
deasupra surinamului păgân
poate va fi răcoare și-n stepa mea
cu orbi pe cusătură
poate-mi va fi zburând,

colcăie caricaturi ambrozii în
afișe desenate pe speteaza umbrei unui turn
de parașutat corbi tătari,
o voce albă strigă din pubele:
,,alfa și omega”
,,alfa și omega”
,,alfa și…”
imi e cu neputință să mai aud
cu ochiul plâns
ce cade la pământ și se răscoace!…

 

 

VĂLUIRI

 

Cerul atât de liber
ca un fir de praf sălbatic
pe unde de condori,
deasupra ca niște zmei prinși pe firul
unui stâlp de telegraf
ingeri mai dorm între două ierni
cu semn de carte,
ei visează la striviri neconsolate…

văluiri,

cocori în voaluri de timp
amestecat cu vin…

vin perisabili și străini feți frumoși
imbrăcați în torțe de lumină,
să le pregătim așternuturile de noapte
vor dormi aici,
o eternitate!

 

 

COTIDIAN POETIC

 

Îmbrățișări alb-negru,ziare aruncate
prin săli de așteptare
in gări de protocol,
vitrine goale și umbre ferecate la subsol
trece regele prin cronici nesemnate
miting neanunțat la cafeneaua
de la mall,
Continue reading „Simon JACK: În viul vremii (versuri)” →

Sunt bucăți de cer care nu ne aparțin
poate doar
tâmplelor fără cranii,
căuzașii ordinului de fier știu bine a construi
fortărețe în aerul înalt
unde își fac cuiburile păsările din prima zi
făcută de dumnezeii nepriceperii
de gol…
bucăți de cer
orânduiesc rostirea cuvintelor
cu apostrof-chenar,
ele sunt limbajul analfabet al lăcustelor
ce trăiesc între curcubeiele pustnicilor
care se hrănesc c-un pumn de apă,
cinstire lutului ce sprijină
sudoarea osului lor,
bucăți de cer sunt de fapt
alte meridiane ce trec prin suburbii
celeste,
acolo se cântă tăcerea artificiilor aprinse
in neoliticul dintr-al doilea eden
unde oamenii erau dinaintea timpului,
ceva asemănător cu o efemeridă
trăită cognitiv într-un zbor intuit,
bucăți de cer
ofrandele mireselor semiramidelor
subacvatice, pudoarea reclădirilor din
botezul pietrelor cu sărutul îngerilor statui,
mirii…
acele tâmple care nu aparțin nici măcar
gândului de a porunci să fi adierea unui
nimb deasupra unei picături
de eternitate,
bucăți de cer, insomnii în moartea clinică
a unor ploi ce va să ude cranii de
imponderabilitate colorată…

 

 

Să fi avut…

 

nu știu să fi avut
lătratul câinilor în sânge când mă lătram
stelelor în (de) lăsare,
legam și leg pripoane-n slugi cu visul greu
in așteptare, apoi
cuminte prin pământ le dumicam tributul
fac iar din brazde tot oftând
umbrarul vetrelor din grâu uscat și plămădiți
din vânturi,

să fi avut măcar odată
o talpă cu potcoavă,
aș fi cuprins întregul câmp la asfințit în zare
cu herghelii de roibi croind din maci
oglinzi la brâu flăcăilor încălecați pe-un
roșiatic foc de vară,

tu-mi strigi să fi avut tăcerea mea Orfeu
ce-ți duplică fantasme,
arareori când taci vorbești încărunțind
de dragul unui eu la glezna ta în mers
acrilice orgasme,
ne vom spăla pe mâini
in ceasuri cu cortină
de-aluviuni ce duc în sus trupeasca uniune,
să fi avut un dram de har din îngerul
pieirii, aș fi trăit murind barbar
pe-o cruce de iubire!

 

 

Nu știu

 

Nu știu lumină la sfârșit
și nici arginți plătiți pe dobitoace,
un fluierat candriu după cocoși
ce strigătul și-l subțiază-n zi
după o noapte,
nu știu, nu pot să-mi pun marama frunții
peste tâmplă
cum nu mă pot visa infern adulmecând
prin rai aripa-mi și părinții,
mă rog în piatră de hotar nerisipind otravă
toți șerpii unui strivit calvar
incătușând sisifi în pantă,
nu știu să mă semnez pe ape, nici amfore
să-mi fac din sete
dar pot să calc odată-n veac în necuvinte
continente…

 

 

Miez de nucă

 

Neîntâmplatul ieri din mâinele străin
dar geamăn cu mine,
e ca un stor tras peste un zid
din spatele ferestrei
din pulpa mărului nemușcat din ultima
poveste voi face un braț brațului tău
să mă apuci când n-oi mai fi
cu neființa ta în amândoi
cu pocăință,

stăm ferecați în jadul pietrelor de gând
pe-aceiași paralelă,
un greenwich molecular bate-n potopul
mâinilor întinse
e amiază lungă-n cerc polar
și ochi furioși stau păsări
intr-o strungă,

numărăm gene boltite peste miei
neîntâmplate iesle argăsesc lumini
nepotolite,
din fuga magilor din pâine nedospită
ne luăm drumeagul unor corifei
ce-au adormit cuminți
in miez de nucă !

 

 

Altă iarnă

 

am revăzut cum lepădasem umărul
nins în albia amazoanelor
cu părul despletit pe arce
de lumină,
in locul lui, umil și îndoit ca fierul pe-o seringă
genunchiul Antarctidei
rănit, în colaps
de solstițiu,
troiene fără margini încătușau ochiul
unui tembel,,acum”
Continue reading „Simon JACK: Bucăți de cer (poeme)” →

Nechează caii albi în iesle nupțiale
cad stele de argint
în sate de bunici, copiii dorm cuminți
jucându-se în visuri
cu moși crăciuni de-o seamă
și-n daruri de lumină se tot foiesc
mămici,
magia iernii cade din zări prinse-n beteală
se ning fântâni de noapte
cu ape de botez,
pădurile-și strâng brazii sub ceruri
troienite în marea hibernare
pe ici pe colo-n scorburi un urs mai delirează
în primăveri trecute prin gustul
unui miez,
atât de frig e-n țurțuri sub streșini aplecate
în colbul de omăt, atât de cald
sub plăpumi când dragostea moinește
pe derdelușuri trupuri în adormite
plaiuri ce ard mereu cu vremea
noiane de povești.

 

 

Funiculare

 

fără margine, tălpirea osului străvechi
pe plaja somnului stelar
măsoară ani lumină de senectuți
ingrămădite în colbul pleiadelor
ce cad din rotunjimea cerurilor
odată cu pruncii lui Agamemnon
cel neînfricat,

Continue reading „Simon JACK: Tablou de iarnă (poeme)” →

Caut îngeri prin cotloane
ce mi le-am făcut arzând,
mă descalț și-mi curăț mâna
de orbecăind pământ,
caut secera din câmpuri
ce îmi lasă plânsu gol
foamea de cosit prin iarba
care acoperă splendoarea
țopaitului de ciută alergând
după cocori,
căutarea-i grea când singur
singurel pripas prin umbre
te găsești mereu pe tine îndoind
in carantină moartea ce te-a vrut
doar ieri, azi
aztec pribeag în căutări
sapi în scări suișul crâncen susul
din întins infern,
deutoronom eliptic povestit din
vise oarbe, guri ce n-au odihna minții
și rostesc incontinent,
caut ce-am găsit în fluturi
când eram un copăcel
mă născusem din greșeală dintr-un
deja vu vernil,
invățasem zborul static de la floare
la pistil, clipa ce bătând îndată
ocolește-un efemer
caut da-i târziu…de fel
rămân orele din vatră căutări
inmiresmate de tăcerea unui timp
caut îngeri prin cotloane
ce le-am luminat, murind!

 

 

Sărbătorile de iarnă

 

nu pot să stau încă
sub brad
mi-e teamă de ploaia scursă prin burlane,
om de zăpadă-mi fac
din visuri oglindite în beteală,
sărbătoresc ozonul din acele de card
cu care plătesc cusătura unui petic
urâtul și paltonul,

m-a vizitat la capul unde dorm
un moș
cam încurcat în reni trași de sănii sub formă
de calești, un travesti cu barbă
și povești c-un sac în spate și-o mimă
de părinte într-o doagă,
sărbătoresc lângă paharul meu
de vin
pe toți coșarii adormiți în vara mea
polară,

la mulți ani poete
vin sărbătorile de iarnă
mi-e teamă dar să stau sub brad,
să nu mă ard cu artificii neaprinse în
marea noapte dintre ani
și omătul ce mă strigă din cerneală!

 

 

Lipsă

 

nicicum nimicul cioplit
cu dalta mângâierii nu stă drept pe suprafețe
roase de treceri suspendate prin baloanele
cu heliu a unui adormit,
linia continuă a ovulelor cu ochi migdalați
străpunge inima meridianului
ce străbate la amiază drumul mătăsii deflorate
de amoniții umbrarelor din trotuare
ce duc la templul frunții,

din dominouri răsturnate țipă talpa
calicului de ace,
se dărâmă sindrofii în vidul morții
refac oarecum o poezie neterminată în re
minor, mă dor șeile cailor cântați la agapele
apusului când mă reîntorc salamandră
pe craca urcușului în stele de cașmir,
imponderal deodată cu un coif în mâna
mă caut cosmonaut de ape
in lipsă de cărbuni pe vatra unui Big Ben
de nimicuri abandonate pe revelația
unui minus bun…

 

***

e o rană-n lemnul ușii dintre coridoare
săpate în taverna unui luciu prost
ea țipă lung ademenind fuioare
de brațe ce se caută săpând,
din chipul ologit
al întunericului obedient ce-adastă simbria
lunii în talere din cer vândut,
se unduie doi ochi de vrajă ce în lumină
sub pleoape de aramă nu privesc
ca niște torțe arzând pe săbii lungi
de lut, doi îngeri cu aripi incolore înalță
vrajba duhului din stradă
pe ușa altui zid neînceput,
e o rană-n eucaliptul fricii de tine cel știut
sub clopote de iarnă
din ea cu mersul omului născut în grote
selenare, ninge tăcut…tăcut
cu icsuri aviare!…

 

 

Singur acasă

 

singur acasă, atât de singur
sub poarta sărutului
două perechi de buze agățate în găici
de suspine pe-o dungă-n peluze
cu scoici,
ca marea-n refluxuri limane înnoadă
liman, pe diguri în spume
sirene așteaptă visările mele-n țintare
de jug,
Continue reading „Simon JACK: Căutări (poeme)” →

Iarnă

 

Încerc să mă dezic de iarna asta
ninge de la miezul nopții
peste umbre calde,
sâmburii-s necopți în unghiuri deocheate
pe la geamuri și vâscul geme
de molifte în paturi
de născare cu margini roz la antipozi,
e totuși alb în grinda ocolirii
in aerul plin de ochi steluțe mă numesc
când ninge inversat,
dinspre pământ cu reazemul în soare
in susul cerului mai transparent
ca voalul tău, ninge cu amintiri frugale
eu mă dezic de echinocții
vagi polare, în amândoi nămeții ninsorilor
cu vârfu-n jos au stat.

 

 

E ziua…

 

e ziua aceeia când visele trosnesc în vise
se-aprind focuri în astre înghețate
nu face pasul înainte când ai în față
cerul jos și-n talpă neagră-i gaura
din pietre moi,
e ziua lepădării de magi canonizați în
joia mare a cailor de luntre
poeți din breasla Hamleților de casă
in lire de cuvânt fac odisei de moarte
păgânilor de moaște ce văruite stau
cu viața în mormânt,
regi seculari dau rod în tufe de migdali
ce plâng în palma osândirii la ceasul greu
al stâlpilor solari,
e ziua coroanelor fără capete hăuri aplecate
eretizează graaluri suspendate
pe scâncete nebune de clovni totalitari,
mereu a treia-i ziua de fluierat în ieslă
un sfert de cioclu hâtru tăiat pe eșafoade
il fac din amuletă pe coada unui graur
un ciot de elongare a zborului ofrandă
pe-o lamă de baltag…

 

 

Dezordine

 

Nealăturate unele de celălalte
infiniturile cuvintelor…din moși strămoși
sunt astăzi
cruci de aducere aminte în necropole
purtate prin aer de păsări invizibile,
zborul în sine este o dezordine
a neființelor vii ce se ascund după cuvinte
ce nu pot fi pronunțate,
inerția
dezordine a mișcării, mimul contrafacerii
un dram de nord suspendat pe zero
absolut,
dacă raiul s-ar fi aflat în primul poem al
scriitorilor orbi la capăt de rând
in el ar fi trăit doar dezordinea îmbrăcată
cu anonime Eve ucigând balauri
de verbe conjugate la trecut,
din dezordine nu se face mizerie
mizeria este ordinea aleatorie a faraonilor
de utopii care au crezut în reîncarnarea
nimicului perpetuat la nesfârșit,
chiar și gunoaiele Gheenei sunt în fapt
sâmburii ce-au stat în roadele mușcaturilor
de șarpe care s-au târât pe dezordinea
arhanghelilor născuți prematur
Continue reading „Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)” →

În mai multe ierni simultan
se coc viitoare cuvinte tropicale ce-mi vor
pune aripile în rame de brad,
se îndoaie semne de-ntrebare drepte
ce până acum au fost pescăruși
fără limane,

trasez meridiane pe paralela
pedepsitului la moarte
în picioare
se târăsc deasupra doar mamifere
cu șapte picioare,
chiar acum deschid alți ochi în numele
lui Shiva, pe muntele lui Pluton,

între două respirări
clipele iau forme bizare de infinituri
ce încep doar lunea,
Eu stau printre ele la capătul celălalt
numărând câte zile de marți sunt
într-un an,

se întâmplă chiar acum…

 

 

Poem despre noi într-o zi ploioasă

 

poemul ăsta despre noi a căzut
în spatele cuvintelor ce ne legară
imbrățișarile pe cozile zmeilor
de porțelan,
plouă atât de mult afară că ferestrele
dispar în arce circulare
noi inotăm îmbrăcați în cuvântul
lui Noe,

poemul despre noi agonizează
în lira deșertului cu sfinxul ăla fără cap
ploile nu-l ajung,
versurile sale ca niște păsări din paie
ocrotesc zborul coapselor noastre,

Continue reading „Simon JACK: Se întâmplă chiar acum (poeme)” →