Adică…..l-am întrebat:
Să mă leg de copaci?
Să intru în starea pierdută,
De mulți neştiută?
Adică….soarele în suflet să-mi umble,
Sufletul să-mi strălucească,
Inima-n mine să cânte,
Fluturii, privirea să-mi limpezească?!

 

El, îngerul, pe creştet mă mângâia,
Din mână, când şi când,
Sânge, din degete-i picura.
Şi lotuşi la urechi îmi atârna….
-Ai gene prea lungi şi curbate,
De-aceea nu poți atinge dragostea mea!

 

Aşa, îngerul iubirii, într-o zi,
Îmi spunea…

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

13 august, 2018

Nu înțelegi că poate,
Cine ştie oare…
Unde-am fost aievea,
Când aveai un vis…
După vara asta ,
Vine toamna rece,
Vine anotimpul
Visului ucis.

 

Ție îți las lacul,
Iau doar amintirea.
Iți las ție conul
Bradului plângând.
Vara asta mâine
Se topeşte-n mare,
Vara asta plânge,
Râsul… visului pierdut.

 

Nu spune nimic,
Nu îmi mai tot spune
Cât mă mai iubeşti.
E de-ajuns de-acum,
Să îți spui iubite:
Vara asta, simplu,
Nici nu te-am iubit.

 

N-am jurat credință,
Am jurat iubire,
N-am jurat că timpul
Va fi doar al meu.
După jurământul nostru,
Cred ca mănăstirea,
Suprimată este,
Chiar de Dumnezeu.

 

Vara asta, uite!
La-nceput de vară
Cred că s-a sfârşit.
Ia-ți chitara-n spate,
Caută-ți alinare,
Sigur asta-i vara
Când eu am iubit.

 

mă uit cu teamă-n urmă,
te regăsesc în tot ce fac,
nu ai rămas decât o umbră.
te-aş căuta, dar nu mai ştiu în care veac.

 

mă doare clipa disperării
că cerul tot se-nchide-n noi,
mă doare aripa întinsă
a despărțirilor în toi.

 

şi te iubesc cu disperare,
şi te iubesc ca la-nceput,
dar n-am ştiut….a te iubi cum se cuvine,
de-aceea, te iubesc din ce în ce mai mult.

 

de-aceea ochii, azi, îmi dau nemărginire,
de-aceea brațele spre tine şi azi le mai întind
să te cuprind amara mea cu tot cu umbră,
apoi ……să pot să mor câte puțin.

 

de astăzi, munții nu mai au nici creste,
de astăzi apele ni s-au secat,
de azi te caut printre neveste,
iubita mea, de astăzi mori neîncetat.

 

ne despărţim că aşa ni se cuvine,
ne despărțim cu suflete câineşti
dar tot ce moare azi în mine,
eu ție-ți dăruiesc pe veci.

 

în clipa despărțirii noastre,
acum când ştiu că te-am pierdut,
îți las și munți, și ape, și tot ce-a fost al nostru,
de azi, mireasa mea, vreau să te uit.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

2 august, 2018

Sunt o bucată de cer neudată,
Cu brazde nearate la timp.
Îmblânzitor de batrâne hiene mai sunt,
Sunt clipa ce amorul îl face sublim.

 

Sunt vinul cu mirodenii ce paharul iți umple,
Sunt diavol smerit în al tău univers,
O amforă sunt, cu buza crăpată,
Sunt lut transformat într-o viață,
Pe care,
Temeinic o pierzi.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

28 iulie, 2018

Căci sigur, nici viața pe loc n-o să steie,
Când inima-mi rece, de gheață,
Cu totul, problemele,
Vrea să le-ncheie.

 

Urechea-mi aude un plâns de copil,
Săruturi şoptite, sorbite, buzele-mi caută
Pe patu-mi alb de spital, doctoru-i trist;
Se uită-nspre mine…care din noi, de-acuma se vaită?

 

Mirarea a pus stăpânire pe el,
Orbirea din mine vrea să o soarbă…
…..Stai doctore, ia-o încet…
Am inima tristă, bolnavă…las-o puțin…şi adoarme-o.

 

De ce tu ai vrea din piept sa o scoţi?
De ce să o ții la tine în palmă?
Privirea-ți trădează că eu nu mai pot…
Hai doctore! Ia-ți ucenicul şi-nvață-l,
În urnă cenuşa să-mi fiarbă.

 

Şi pune-i în cursuri, în lecții hăisite,
Şi pune-i traiecte şi planuri de-acum,
Şi spune-i de astăzi: „asta-i băiete!
Şi plânsul si moartea, din viață fac scrum.”

 

Clipirea-mi trădează iubire
Şi mâna întinsă după un tub de-oxigen.
Sărută-mi măicuță tâmpla căruntă,
Spre tine mă-ndrept, de azi nu te mai chem.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

28 iulie, 2018

E totul gri şi-ntunecat
Nici nu mai ştiu, atunci, cine-a plecat.
Că tu te-ai dus abandonat,
Sau eu atunci, poate-am plecat…

 

Nici nu mai ştiu ce-a fost cu noi..
Eram din ce în ce mai goi.
Şi paturile ne erau pustii
Le împărțeam și ne ceream doar amnistii.

 

Rolul jucat, era din ce în ce mai greu.
Atâta ne mințeam, mințindu-l chiar pe
Dumnezeu.
Şi ne mințeam că-i soare și frumos
Şi între noi era atât de-ntunecos!

 

Nu de-ntuneric mi-era teama!
De tâmplele care-mi zvâcneau mi-era ,
să nu m-adoarmă.
De sângele ce-mi clocotea încet în vene
Că nu venea sfârşitul ăsta să se-aşterne.

 

Acum …văd…vine toamna colorată.
Când a fost primăvară? Niciodată!
A fost doar vară străvezie.
Nu a fost viață. Aşa a fost să fie!

 

Valizele de-acuma ne sunt pline
De dor, de-amar și de ruine.
Nu ştiu de le putem căra.
Ai grijă, să nu le încurcăm, cumva!

 

Să n-o luăm iar de la cap,
C-atunci ți-aş deveni satrap.
Şi n-aş putea sa mai fiu eu.
L-aş da înlături, chiar pe Dumnezeu!
Şi-aş căuta doar semne de mirare,
Când în valize le-am pus pe cele de-ntrebare.

 

Şi-aş căuta să scot tăcerea dintre noi
Dar nu se poate….
Suntem atât de trişti și goi….

 

Ni-s sufletele toate pustiite.
Nici nu mai ştiu cum să te strig, iubite!
Ni-s sufletele pline de noroi…
Atâția ani i-am petrecut în doi!

 

Unde s-au dus, nici nu mai ştim.
Nici tu, nici eu, nu vrem să mai trăim
Această scenă jucată din ce în ce mai prost,
Când viața noastră, de-acum nu are niciun rost.

 

Când suntem semne de-ntrebare
Şi orice loc din suflete ne doare.
Nu ma întorc,n-am sa revin.
Să ştii, iubite, că tu, ai fost un dulce chin.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

23 iulie, 2018

Nu îmi mai bate în fereastră,
Nu mai striga vecinilor ce vrei!
Pricepe domnule o dată !
Amorul nostru, nu are temei!

 

Şi nici măcar temei legal,
Acum nu are.
L-am rupt și p-ăsta, ieri, de tot.
Pricepe, ultimul vagon a fost în gară,
Am încercat, dar nu am prins bilet cu loc.

 

Şi n-am putut să merg cu naşul,
Fără bilet, nu merg, de fel.
Era un singur loc pe scară
Dar nu m-am agățat de el.

 

Mergeam cu trenul ăsta, sigur.
Dacă aveam un loc comod.
Dar n-am avut o viața-ntreagă,
Deci înțelege, nu mai pot!

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

23 iulie, 2018