Toate fac din mine parte! Anotimpuri în vâltori,
Zboruri de egrete fine, lebede cântând în zori.
Nu-mi mai este de-astăzi teamă c-am să plâng când vei pleca!
Ți-am pus sufletul în palmă, diminețile senine, lângă ceașca de cafea.

Trece timpul, nici nu-mi pasa!
Tălpile ni-s ruginite și în tâmple cresc ninsori.
Palmele ni-s înăsprite, cu durerea prinsă-n oase
De a mângaia în tihnă, trupuri terne, urgisite, pline de cuvântul dor.

Însă, nu-mi mai este de-astăzi teamă!
Las tăceri cehoviene să se-așterne între noi,
Pavăză mi-e amintirea timpului ce ne’mpresură lăsând urme de strigoi.
Îmi las platoșa în urmă și îmi strig și-ți spun râzând:
„Nu-mi mai este de-astăzi teamă! ”
Îmi iau crinii din privire, orhideele din păr,
Iau icoanele din suflet și le țes într-un covor.
Fac alei din ele, astăzi, pentru muribunzi neplânsi,
Și-ncropesc iluzii moarte pentru cei ce nu mai sunt.
Scot piroanele din palme, rup și spinii din coroane, urlu si dezgrop si giulgiul!
Teamă nu-mi mai este, Doamne!

Teama nu-și mai are rostul, când e totul irosit!
Doamne, iartă-mi îndrăzneala: ești și Tu dezamăgit!

———————————–

Simina PĂUN

8 noiembrie  2019

N-am să merg ca altă dată să mă rog să-mi dea noroc.Am să merg să-i cer, de poate, la tine sa nu mă-ntorc.
Să ne ferece în temnți, să ne-nchidă la nebuni, să umblam din poartă-n poartă, să fim demoni cu stăpâni.
Și mă rog să pun căpăstru anilor ce vor veni
herghelii ca pân-acuma de cai morți și monștri vii.
Să ne-nchidem în clepsidră, eu în gol , tu cu nisip
și să curgi, dar nu spre mine! Să te duci, să nu mai vii!

Inimile-n noi să moară, blestemate la un loc,
Să ne facem cruci de oameni ne’ ncăpând doi pe un loc.
Să ne curgă încet din lacrimi câte-o stea zburată-n vânt,
Valurile încleștate, mări să sece rând pe rând.
Munții toți să se răstoarne când pornești spre mine iar,
Pomii desfrunziți să zbiere spânzurații din poeme
iar frunzișul cald si reavăn să ascundă teoreme, despre vina cui ii vine,
când un spânzurat, alene, strânge tandru, mândru, ștreangul,
care nicidecum nu-i vine, lăsând loc pentru suspine.

Și să-mi spui acuma: sunt frumoasă?
Sunt frumoasă cånd nu-ți umblu goală-n casă?
Când doar foșnetul mai umblă, de capoate-n amintire, din saten și cu rubine?
Și din fiecare carte mai răsună câte-un cantec de un Beatles adormit?
Hei, tu mai știi când ne-am iubit?!
Cum ți-s ochii?! Verzi?! Albaștri?!
Cum te cheamă?! Cred că ți-am sorbit din palmă ultima boabă de rouă.
Caut-o între sânii mei când plouă
și să-mi spui de sunt frumoasă!
Știi ceva?! Nici nu-mi mai pasă!
Stau golită, desfrunzită, dezbrăcată de principii și de haine încropite să-mi acopere durerea contopită cu tăcerea
și mă rog să-ți spun pe nume.Dar nu știu cum te mai cheamă!
Și privesc încet spre sus! Ce de soare-a mai apus!
Închid ochii, rog destinul….să ne potolească chinul
și iți scriu frumos, citeț:” din clepsidra cu nisip, am ieșit…. am vrut să-ți zic!
Tu rămâi să curgi încet…eu mă duc, nu mai
aștept!”

———————————–

Simina PĂUN, octombrie, 2019

Și te întreb pe tine, tu, distruso,
Care nici nu știu cum te mai chemi:
„Îl înalță pe bărbat, o calitate simplă sau compusă?!
Ce calitate-i ține vanitatea deasupra vieții de femei?!”

Cumplit sfârșit! E în zadar gândirea
Când știi că ucigându-te te-am sărutat.
Câine spartan, aceasta mi-a fost firea,
Sufletul tânăr, drept, la bătrânețe ți l-am sfărâmat.

Mai lacom decât marea cerșeam necugetarea
gândului în doi
Și nici de iad și nici de dracu n-aveai teamă
Când ți-am cerut să împărțim o despărțire între noi.

De fumul și funinginea iubirii noastre mă spăl de zor, mă primenesc,
În roua firii tale blânde durerile mă scaldă,
Duh al pământului prea negru, mâhnirea lumii o suport și o sporesc.

Și nu mă clatin și nu mă dau în lături
De la dreptatea-mi cruntă, de la un dor nestins de-a omorî,
Mă răscolesc mai jalnic decât o face viermele-n pământuri
Ce sterpe sunt, dar ne-ncetat rodesc.

Ce jalnic! Rodesc doar dragul de-a ucide!
Ca într-o tragedie greacă, cu lauri și cu zei.
Cu inima întreagă mă dau de astăzi ție
Dar nu te mai găsesc! Ucide-mă de vrei…

O lume azi în mine, din lacrimi se formează
Și îmi ucide copilăreasca amintire despre tine.
Din fiecare lacrimă ce pe obraz răsare îți spun:
„Cu dracu fac un pact pe veci! Nu sunt un zeu și nu mă doare!
Distrusă azi de mine, îți spun, a câta oară?!
Nu îmi mai pasă! Nu îmi mai pasă că ochii-ți sunt atât de seci!

De ce-mi răspunzi atăt de clară? Ura iubirii mele, nu te-omoară?!
De ce mă-ndrumi? De ce mă-ntrebi?!”

-” De tu nu vrei să vezi pe câmpuri nicio floare,
Nu e, desigur! Nu vrei s-o vezi și n-ai s-o vezi!
Nu e pe câmpuri floare, cum nici pe cer nu-i soare!
Dar vezi, unde îți e privirea? Adevăratul cer e-aici, nu e în zare!
Aici, unde și câmpul și cerul ți le-aștern
Cu-acest ulcior de lut cu-a mea iubire, la picioare.
Dar cerul se-ngustează, căci ziua de soare-i sărutată la plecare.
De ce-ți vorbesc atât de tandru când tu înfigi cuțite-n mine?!
De floarea nu ar fi, nu ar fi nici mierea făcută de albine!”

Îmi spui și mă aplec voios să-ți sorb cuvintele din urmă:
-” Mai groaznic decât spaima ce-o semănai în mine
Când trupurile se-alipeau și sufletele ne cântau Un recviem în jocuri de umbre și lumină,
Nici moartea nu îmi pare!
Căci fericit nu poate fi un om ce daruri sfinte-așteaptă
În urma clipelor ucise, convins că astfel va înălța un dom!”

Răbdarea-ți mă-nfioară și mă trimite-n haos.
Năvalnic se desprind din mine toti demonii iubirii
Ce-aleargă la mine să te-aducă.
-„Femeie! Drac sau înger! Unde-ai plecat?
Așteaptă-mi rătăcirea și vino-ncet în calea-mi,
Întinde mâna după mâna-mi… învăț să te iubesc!”

———————————–

Simina PĂUN, septembrie, 2019

Şi vinul din ulcioare, pelin,
Se amestecă cu verde-albastru, sublim.
Mă cheamă, mă-ndeamnă să am..
Şi eu îi răspund: sunt toamnă jăratec!
Verde sublim şi albastru,
Nu pot sa mai am.

Am sau nu am?
Mă-ntreb şi te întreb,
Într-un mod al nostru, tăcut.
Am dreptul la viață?
Ai dreptul să ştii,
Că ai dreptul să ai,
Ce nu ai avut?!

Am diminețile-ascunse în nopți
Ce nu le-am trăit.
Şi nopțile de-acuma ni-s ninse.
N-am parte de tine,
Şi nici n-am avut.

Am sau nu am…
Nici nu mai ştiu dacă mai sunt…
Şi calea, bezmetic înspre tine
O caut în ploaia târzie,
Ce-am fost şi ce-ți sunt.

Cuprinsă de patima vieții apuse,
Sunt prinsă în jocul copilului trist.
Pe drumul de cruci cu lumânări neaprinse,
Am, sau nu am curajul, să spun cine sunt!

Am sau nu am?
Atât aş vrea să-mi răspunzi!
Am timp, din şampania
Desfăcută în grabă,
Din vinul albastru,
Am timp,
Ultima picătură,
Să o sorb….
Îl mai am…l-am avut?!

———————————–

Simina PĂUN, septembrie, 2019

„Iluzie seacă a fost o-ntregire mânată
De timpul ce conjugă un verb de a fi,
Nevrând să îți fiu amar în ispită,
De astăzi eu plec…de ce să mai vii?”

Am cuie bătute în visarea de mâine,
Răsună prea tare lovituri de ciocan,
Pe muchia tivită cu lacrimi neplânse,
Trag fumul din tine-ncercând să te am.

Durerea de-o viață ce-n viață mă ține
Și gândul că mâine-am dat drumul la mâini,
Ucide un vis cu gânduri păgâne,
Ucide blestemul că încă-ți mai sunt.

Mă-ntind pe-o planetă ce-i moartă, desigur,
Îmi cânți cu o voce suavă priveghiul, sublim,
Răspund din moarte, asa se mai cade,
Îngenunchează izbânda ce-aș fi putut să-ți mai fiu.

Ce lună albastră anină de stele!
Ce stele-n șirag îmi strigă gândul dintâi!
Aprinde-o țigară, dă-mi mie doar fumul,
În gândul strigat în tăcere, rămâi.

———————————–

Simina PĂUN