Prin palmele mele
se cerne un munte,
din palme-mi cresc
stânci
aprinse de dor,
palma-mi sărută zăpada
pe frunte,
când gându-mi zidește
un gând răbdător.

 

Prin palmele mele
se cerne
durerea,
în râu cu luceferi
lacrimi seci
au secat,
se-așternne în palme
tăcută
tăcerea,
când durerea spre lume ,
în zori
a plecat.

 

Prin palmele mele
se cerne uitarea,
și ploaia din ceața celestă
se-așterne,
pe vânt de viori
ce-mi lumină privirea
cu raze de lună
din clipe
eterne.

 

Prin palme
ajunge la mine credința,
credință verde
din verde de toamnă,
lumina îmi spală
de dor
suferința,
prin palmele plânse-n-genunchi
la icoană.

—————————

Silvia URLIH

18 octombrie, 2018

Nu suntem iarbă verde,
nici
zori de dimineață,
nu suntem spic de grâu,
dar,
suntem iar copac,
am fost două petale care-au plutit
prin viață,
suntem azi
două roze ce soarta
și-o refac.

 

Nu suntem ramuri verzi,
nici
flori înmugurite,
nu suntem înserare,
nici zi
în zi cu soare,
suntem
dureri și lacrimi de viață reunite,
suntem
pribegii vieții,
uniți de preaumblare.

 

Nu suntem iarnă-n floare,
nici
vară nu mai suntem,
nu suntem înserare,
dar
nici noapte cu dor,
suntem
toamnă cu rod,
roadele-n coș le strângem,
suntem
cocorii vieții,
strânși
într-un singur zbor.

—————————

Silvia URLIH

17 octombrie, 2018

De știam
că gândurile dor
și că rana dorului mi-e leac,
le zideam în grote lângă zâne,
să le-nvețe dorul a uita,
le zvârleam peste câmpii fertile,
să se-nsemine cu roșul unui mac,
le lăsam în cea copilărie,
să învețe ce-i
a legăna.

 

De știam
că gândurile-s bob
și se pârguiesc tăcute-n seară,
le-nchideam cu noaptea-ntunectă,
să învețe ziua să lumine,
le sădeam la rădăcină miere,
să învețe zborul peste scară,
renunțam la ele de copilă,
să nu vină niciodat’
la mine.

 

De știam
că gândurile scriu
și că scrisul îmi va fi fior,
le-nvățam cuvinte de ursit,
le lăsam să joace cu un zar,
le spuneam ziua să ancoreze,
să închidă dorul în ulcior,
respiram condusă de solie,
învățam că viața

mi-e altar.

—————————

Silvia URLIH

15 octombrie, 2018

Drumul meu,
spre codrul veșnic,
urcă,
marginea să-și scalde,
drumul meu,
râde cu zorii,
zorile îi bat în zid,
scutul vrea ca să și-l spargă,
vrea
spre zilele mai calde,
drumul meu,
uitat în brumă,
bate-n ușă,
să-i deschid.

 

Drumul meu,
cu drumu-n brațe,
se îmbracă-n lăstărișuri,
infinitul îl așteaptă,
stă
pe-o bancă lângă poartă,
greu i-a fost,
ușor îi este,
a trecut peste hățișuri,
contopit cu-un singur drum,
se rescrie iar
în soartă.

 

Drumul meu,
în mine bate,
bate ca nebunul,
bate-n scoarța de mesteacăn,
ramuri
să-nfrunzească,
bate-n clipa efemeră,
bate-n scară,
cerne drumu-ntr-unul,
drumul meu cu drumul urcă,
casa
să-și trezească.

 

Drumul meu,
lumina-și vede,
luminează-n soare,
din petalele-i cărunte naște învieri,
drumul meu,
urcă spre munte,
muntele-i cărare,
drumul meu,
cu drumu-n brațe,
zboară peste seri.

 

Drumul meu, în drum se-mbracă, iarna să nu-l doară,
din nămeți își face cruce, crucea-i e balsamul,
drumul meu, drum și-a găsit, pe un drum de seară,
drumul meu, drumul își vede, într-un drum cu drumul.

—————————

Silvia URLIH

14 octombrie, 2018

nu oricine are curaj să plângă,
nu oricine are curaj
să-și îmbrățișeze frunza ruginie

 

lacrimă-
egalul simțământului pur

 

suma lacrimilor-
iubire adevărată
îngropată în ghețar

 

viață-
provocare,
lacrimă,
suflet sensibil,
iubire,
răbdare

 

orice om are suflet,
sufletul are culoare
oricine își dorește
un suflet fericit

 

ce culoare are frunza ?!

ce culoare are fericirea ?!

—————————

Silvia URLIH

13 octombrie, 2018

Merg pe drum ca doi străini,
pasul
le e-n barcă,
camarazi au fost
în lupta ce-a dus-o iubirea,
acum
sunt doar doi rivali,
viața îi încearcă,
unde este visul lor,
unde-i
fericirea ?

 

Au plecat
Spre malul vieții
ca nemărginire,
valul
i-a luat pe val
și i-a dus spre stânci,
au ajuns ca val la mal,
doar o amăgire,
întind brațul spre iubire,
însă
merg pe brânci.

 

S-au iubit în neiubire,
căci iubirea
le-a fost falsă,
și-a fost nor în amurgire,
și-au fost o șaradă,
s-au mințit cu vorbe goale,
au trăit în transă,
s-au visat vis împlinit,
dar,
și-au fost…
paradă.

—————————

Silvia URLIH

8 octombrie, 2018

Mă simt
ca verdele din iris ce vede luna
cum petrece,
simt
valsul inimii pe ring, când
spectatorii-s uluiți,
simt
ritmul sângelui cum fierbe ,
simt
când fierbinte
și
când rece,
mă simt
zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar
de sfinți .

 

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,
renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,
simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,
mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

—————————

Silvia URLIH

25 septembrie, 2018

Ursita șușotește
că-mi sunt
copacul viu,
că rădăcina mea-i răsad
din infinit,
că frunzele mă dor,
pentru că…
mi-e târziu,
că…
în curând voi merge,
de unde
am venit.

 

Mă-ntreb
unde mi-e casa,
cine îmi sunt părinți,
mă-ntreb de rădăcina
și-a regăsit
pământul,
dacă în asfințit
e rai,
dacă sunt sfinți,
dar știu că n-oi muri,
căci
templul mi-e mormântul.

—————————

Silvia URLIH

23 septembrie, 2018

Sunt răchita gândului,
mă aplec sfioasă
către malul meu din trup
la umbră
de suflet,
sunt un om şi gândul lui,
sufletul
mi-e sfetnic,
inima îmi e lăcaş
pentru
plânsul lumii.

 

Sunt ca salcia pletoasă
la mal de izvor,
rădăcina-mi ține bine
trup
ce-l bate timpul,
sunt
ca jocul frunzelor
ce aleargă-n rouă,
împletesc
din ramuri verzi,
scară pentru vis.

—————————

Silvia URLIH

23 septembrie, 2018

În brațe mă ții flacără verde,
trupu-l îmbraci
cu surâsuri
din sori,
privirea-ți
prin mine galeș
se pierde,
când ochi-i
pictezi
în ninsori.

 

Trupul,
lumânare topită-n secundă,
se-aprinde
în dansuri de miri,
cu râul iubirii
în râuri
se-afundă,
când trăiește
în clipa
eternei
uitări.

—————————

Silvia URLIH

22 septembrie, 2018