Dacă în palma dreaptă
sufletul mi-ai ține
și în cea stângă
iubirea de mine ,
în care dintre zările
ființei
te-ai urca,
să mă-nțelegi puțin
dar
să mă ştii mai mult ?

Dacă în ambele palme
mi-ai cuprinde trupul,
dacă în ambele palme
mi-ai simți freamătul,
cum mi-ai percepe
plânsul
și râsul laolaltă
când ți-aș spune
simplu

te iubesc ?

—————————

Silvia URLIH

7 ianuarie, 2019

Nu știu să scriu
cuvinte din povești,
nu știu să sciu
din vorbele știute,
eu scriu
din amintirile trecute,
eu scriu
din viață și
din trăirile avute.

Nu știu să scriu
ce alții au trăit,
nu știu să scriu
cuvinte tălmăcite,
eu scriu cu sufletul,
cu șoaptele șoptite,
eu scriu cuvinte din cartea mea
citite.

Nu știu să scriu
ce îmi dictează gândul,
nu scriu
ce mintea îmi ordonă-a scrie,
eu scriu
cu pana sângelui din vene,
scriu cu pădurea
ce toamna mi-o adie.

Nu știu să scriu
poeme de iubire,
iubire ce-n mințire
se ascunde,
eu scriu
despre iubirea ce-o visez
și mi-o doresc
în suflet a-mi pătrunde.

Scriu spovedanii
către Dumnezeu,
scriu să îmi scutur ploaia
din petale,
eu scriu
să-mi plângă sufletul pe ceruri,
scriu
să m-audă iarba

de pe vale.

—————————

Silvia URLIH

3 ianuarie, 2019

Doamne,
Tu ne știi aleanul,
Tu ne știi plânsul din gene,
Tu ne aperi de greșeli și de ruperea de gând,
doar tu știi pe care drum ,
drumul, ne va fi alene,
doar Tu știi care-i venirea
vieții noastre
pe pământ.

Doamne,
doar Tu-mi știi menirea,
doar Tu-mi ești călăuzire,
Tu îmi ești în alinare și-n alean îmi ești stâlp treaz,
Tu îmi ești în suflet scară
și în viață-mi ești trezire,
râu îmi ești,
îmi ești pădure
și-n iernire-mi ești răgaz.

Hai,
uită-te cum ninge,
privește-i cum se-nvârt în joc vioi !

Descuie lacătul,
aruncă cușca în care ți-ai zăvorât
ursitul,
dezleagă-ți sufletul,
lasă-l să vadă ce e după zăbrele,
alungă întunericul,
fă-ți din lumină așternut,
alungă amurgitul,
agață-te de stele
și
hai să construim din cușcă
vii castele.

Tu vezi ?!
Vezi cum ne ninge cu lumina-i blândă
Dumnezeu ?
Vezi
cum ne plânge cu lacrimă cerească
duhul sfânt?
Hai,
lasă-ți sufletul să-nmugurească,
nu-l azvârli ca pe-un deșeu,
fii arbore,
fii brad,
sădește-ți rădăcina
în purul tău pământ !

Undeva,
la o fereastră,
lacrimă o-nlăcrimare,
în șuvoaiele-i de doruri lasă urme pe obraz,
cere-o rază ca să scrie …
cere-o rază de la soare,
scrie,
scrie lacrima și plânge,
ca să uite
de necaz.

Undeva,
la o fereastră,
scrie-o mamă o scrisoare,
împletește-nlăcrimări,
din cuvinte face râu,
dor
și gând
și vorbe mute
curg din sufletul ce-o doare,
lacrima o-mpăturește,
dar
din scris
își face brâu.

o lacrimă izvorâtă din suflet de mamă sapă adânc… și sufletul și inima și chipul

V-am condus iubiții mei,
mamă,
tată
și tu frate,
v-am pus flori de busuioc
an de an,
și-o lumânare,
sărbătorile-s sărace fără voi,
dar,
le duc toate,
depărtarea ni-i aproape,
voi veni,
chiar dacă doare.

Sărbătorile-s aproape, și mi-e sufletul cu voi,
lângă brad, în loc de globuri, voi aprinde lumânări,
ați plecat în lumea bună și lipsită de nevoi,
vă mai caut printre stele, rătăcită-s pe cărări.

Plânge lumânarea-a ceară,
plâng și eu
că-mi este dor,
dor
imaginile-n care-l așteptam pe Moș Crăciun,
tremuram cu-nfrigurare,
pitulați
lângă cuptor,
azi,
mă doare depărtarea,
lacrimile-n pumn
le-adun.

Nu îmi mai strecura
fulgi de zăpadă-n suflet,
mai lasă-mă o clipă
să simt
căldura-n floare,
mai dă-mi o licărire din soare,
nu-mi fi
plânset,
mai vreau
să fiu copil,
nu vreau
să fiu ninsoare.

Mai lasă-mă un an, sau, poate o secundă,
nu mă cerni cu geruri, nu mă pecetlui,
hai, fă-mă un cadou și leagă-mă în fundă,
mai lasă-mi tinerețea, nu mă încărunți.

Curge iubirea în cascadă,
erupe vulcanul,
se-adună trupurile
într-unul singur.
Ard două trupuri a iubire,
se aprind și se sting
sub mângâierea caldă a palmelor.

Roua zâmbește a lacrimă fierbinte,
în jur,
parfum a iubire.

Privește !
Zbor !
Privește-mi zborul ,
nu-mi spune
că doar păsările știu zbura,
uită-te doar cum îmi deschid aripile
și plutesc peste păduri,
râuri
și gânduri.

Simt suflul cald al iubirii
cum îmi pătrunde
în suflet.
Luminez,
precum licuricii în nopți fără lună.

De ce mă simt atât de ușoară ?
Pentru că nu mai am trup,
am doar penele care îmi conduc sufletul
spre iubirea divină.

Privește-mă și atât.

În rugă mi-am aflat zborul.

Rugăciunea m-a învățat să deschid aripile .