Am privit mereu spre geamurile ce decupau pătrate de cer, uneori de un albastru ce răspândea o lumină rece , ca marmura de pe treptele unei catedrale, alteori întunecat şi răzvrătit ca încruntarea celui căruia i s-a făcut lehamite de promisiuni deşarte. Mi-am dorit mereu să-mi port glasul printre ramurile grădinii înrourate sau printre stelele nopţilor cu lună plină. Dorinţe, dorinţe deşarte, purtate în tainiţele unor gânduri ascunse.
Pentru toţi sunt o mică minune colorată, un obiect de divertisment, un lucru de o utilitate îndoielnică. Îmi vorbesc şi uneori mă alintă. Sunetele glasului meu nu pot cuprinde flamboaianul unor vise demult spulberate… Aş vrea să cânt ca Orfeu iar cântecul meu să schimbe dezordinea lucrurilor, să readucă totul la începuturile inocenţei adamice. Uneori aş vrea să renasc mereu din cenușa propriilor mele tristeţi.
Cel mai obsedant ideal a fost libertatea. M-am trezit însă într-o colivie la vârsta la care nu eram conştient de propriile-mi aripi.
–––––––––––