Raveca VLAȘIN: Paşii mei durere-au întâlnit

 Pașii mei durere-au întâlnit

 

                                    Din a vieţii pătimire

                                    Prieteni, azi vă dau de ştire:

            Nu m-a răpit poiana cu narcise

            Ci paşii mei durere-au întâlnit,

            În pâcla nopţii oarbe, fără vise…

            E un crepuscul fără răsărit.

 

            Atât de vie şi acută-i rana

            Că nu-s cuvinte care s-o panseze;

            Se zbat între Caiafa şi-ntre Ana

           Un stol de gânduri negre mereu treze.

 

            Când lacrimile-au obosit să curgă

            Şi somnul din durere m-a răpit,

            Stând pe pervaz surâzător şi tânăr

            Eu în bucătărie, (pe el) l-am găsit.

 

            Spun: Te-ai întors, deci poate fi posibil

            Să vii acasă şi din veşnicie ?!

            Ce bine-mi pare,… sufeream oribil,…

            Ce gol simţeam, în inima-mi pustie…

 

            Şi bucuroasă-i spun c-arată bine.

            El îmi răspunde că e fericit…

            Trecând peste pervaz, păşi-n grădină

            Şi se opri sub mărul înflorit –

 

            Cu spatele la noi, şi în picioare

            Sta o femeie într-un alb veşmânt.

            Părea absentă şi nepăsătoare,

            Fără-o privire, fără un cuvânt.

 

            Sub măr, c-o statuară căutare

            Cu părul lung şi negru despletit,

            Cu capul sus se concentra spre zare

            Un semn parc-aştepta din răsărit.

 

            El surâzând se-ntoarse să îmi spună

            Că are de făcut puţină treabă,

            Atunci cu limpezime ea îngână:

            „E drumul lung… şi vom pleca degrabă”.

 

            Şi-am înţeles că n-avea să rămână,

            Că s-a întors doar pentr-un bun rămas…

            El mă privea cu-n fel de voie bună,

            Eu m-am trezit cu lacrimi pe obraz.

–––––––––––

Raveca VLAȘIN

Decembrie 2020