Etichetă: Raul ANCHEL

Raul ANCHEL: Dragoste 5050 în 2020 !

Locuiesc singură pe una din străduțele mici ce urcă de la mare spre Allenby. O clădire nouă cu patru etaje. Am cumpărat aici o garsonieră la etajul 3 acum câțiva ani. Asta din toate economiile mele… Garsoniera fiind măricică, mi-am aranjat-o pe gustul meu. Orice se poate spune despre mine dar gustul la frumos mi-e foarte dezvoltat.

Am luat credit ipotecar de la bancă, am golit-o pe bătrâna maică-mea de bani (asta îmi pare deosebit de rău), nu mulți dar cam tot ce avea strâns mama. Desigur îi voi înapoia totul, totul  până la ultimul bănuț. Îi restitui o parte de bani în fiecare lună. Să nu se simtă neajutorată… Am luat împrumuturi mici și de la colegii de serviciu…

Eu lucrez la primăria Tel Avivului, la relații cu publicul… Am învățat psihologia la Tel Aviv. Lucrez de la ora 8:30 la 15:30. Cu publicul de la 9:00 la 12:00. Nu mă omoară ce fac. N-are nici o legătură cu visele mele din tinerețe, cu ce am învățat, de cum voi îmbunătăți eu lumea. Sunt mulțumită că mă pot întreține respectabil singură…

După servici mă grăbesc spre casă. Deși de obicei mănânc la servici pe la 12:30, îmi fac ceva de mâncare. Mai mult pentru plăcerea de a sta în tihnă acasă… În majoritatea cazurilor o cafea cu o prăjitură… O beau în colțul meu preferat. Deschid TV la Guy Pines de ieri. Beau încet să mă bucur de fiecare îmbucătură… Apoi vorbesc cu mama la telefon. Vreo 30 de minute. Apoi ori gimnastică la club, ori mă văd cu una din cele câteva prietene ale mele, ori la mama… Dânsei e totdeauna dor de mine. Eu sunt legătura ei cu viața de afară, așa-mi spune ea. De când s-a prăpădit tata, într-un accident vascular, în vreo 10 minute, acum peste 30 de ani, pe ea nu o mai interesează viața de aici de azi de lângă tine.

De când a ieșit la pensie acum vreo 15 ani au început problemele… La început se întâlnea cu prietene, zilnic. Mergeau la cluburi de vârstnici. Mamei îi plăceau mult expunerile despre alte țări, cu diapozitive, și muzică din țările de departe. Cam o dată pe an pleca cu prietenele într-o excursie organizată. După vreo 10 zile, se întorcea cu entuziasm. Apoi pentru 2-3 luni era plină de povești de viață. Se întorcea și plină de cadouri. Cred că cheltuia mai mult pe cadouri decât pe excursie. Desigur toate cadourile pentru mine, fetița ei… Multe lucruri scumpe dar nu prea folositoare mie. Mai am încă ceasul ăla de apă din baie. Rezistă la aburi, la apă la căzături, la orice. Mie nu-mi place. Dar am surprins-o de câteva ori intrând în baie și ștergându-l de praf. De atunci nu mă pot gândi să-l mărit, să-l fac dispărut, sau să-l fac cadou…

Cadourile cu cât mai excentrice cu atât mai bine. Într-o zi a căzut, a avut un accident la șold. Acum stă mai mult în casă. Operația i-a reușit, dar încrederea în puterile ei a fost rănită… Se mișcă greu. S-a îngrășat mult. Excursiile în străinătate mai rar, la 2-3 ani… Nu mai areacelaşi  chef spune… Prietenele vin s-o vadă mai puțin… Se mișca fără baston. E la club în fiecare zi, dar o face fără entuziasm… Are ajutor de la sociale vreo 10 ore pe săptămână… Își face cumpărăturile și puțin parc cu tipa de la sociale… Mă bate aiurea, prea mult la cap, mi se plânge mereu… Dar nu vreau să o schimb, are și ea o groază de probleme…

Eu mă văd cu ea de 2 ori pe săptămână și în fiecare sâmbătă la prânz. Mă doare inima să o văd cucerită încet-încet de bătrânețe… De oboseală. Indiferentă, față de mereu mai multe lucruri. Doar pentru mine are tot timpul din lume… Ea care era o luptătoare… A venit cu tată din România acum 48 de ani. Eu aveam 3 ani. Totuși scriu și vorbesc românește binișor. În excursia din România cu Yigal, am vorbit româna și spre surprinderea mea am fost înțeleasă. Înțeleasă de străini nu de mama.

Au lucrat amândoi și mama și tată foarte repede după sosirea-n țară, mama era ceea care câștiga mai bine. Multe glume se perindau prin casă pe socoteala asta… Tata nu se supăra niciodată. Ne iubea pe amândouă foarte mult… Mie greu să vorbesc de tata fără să-mi dea lacrimile…

Mă duc diseară la mama, să o văd. Acum suntem după perioada de carantină. În timpul perioadei ne vedeam zilnic. Nu mergeam la servici, și suntem la o distanță mică una de alta, puteam spune că fac sport… Mi-a spus că nu are chef să iasă singură, și să vin la o cafeluță la ea… Codul nostru spune că dacă mă invită la o cafeluță, ea are și o prăjitură care-mi place mie… Dacă mă învită la o cafea, atunci eu trebuie să aduc ceva ce știu că-i place ei. Stau la 10-15 minute distanță de ea. Ea stă nu departe de Shukul Carmel. Într-o casă primită de la stat prin 70’. E o casă cu 2 camere. Casa în care am crescut. O verandă mică, cu două trepte îți dă senzația de casă de țară. Pe două lături a căsuței, o curticică, de fapt mai mult o cărare, cam de un metru lăţime. Curtea e îngrădită de un gard, în ultimul timp mai bine întreținut de primărie. Gardul separă casa de o străduță mică ce urcă tot în Allenby… Străduța era pisoarul tuturor bețivilor ani de zile. Mama și tata țipau mereu dacă cineva se oprea lângă gard. Primăria a rezolvat problema, asfaltând străduța și luminând-o…

Cam în dreptul ușii, la un metru de verandă, era un plop mare tăiat în două de gard, jumătate în curte jumătate pe stradă. Sub plop erau două scăunele joase și un șezlong. Mama stă în șezlong. Unul din scăunele folosește ca măsuță pentru cafeluță… Cu un an înainte de moartea neașteptată a tatei, cu împrumutul de la stat și toate economiile lor au reușit să-și cumpere casa. Își împliniseră visul lor din tinerețe. O casă în Israel și încă în Tel Aviv…

De cum o văd pe mama știu dacă e totul în regulă, sau e necăjită. Azi totul părea în regulă. Îmi surâdea drăgăstoasă cum numai ea știe să o facă, cum numai eu știu să o simt. Eu n-am copii, deși am aproape 50 de ani. Nu vreau să-mi spun vârsta exactă, dar după părerea mea arăt bine. Blondă peste orice fir de păr alb și șaten deschis, părul meu natural pe orice altă șuviță, tunsă scurt în care, am o față care oprește privirea. Fac sport de 2-3 ori pe săptămână și sper că și corpul meu oprește ceva… Dacă nu respirația sigur întoarce privirile… Mă simt bine cu mine. Mă simt fericită când o văd pe mama că mă evaluează apreciativ… Singura chestie de care nu vorbim sunt copii. Ea tare vrea un nepot. Nu contează cum, numai să-i fiu eu mamă, să i-l fac ei… Și eu vreau mult, dar după Yigal și acum cu Corona mie greu să mă mai gândesc la asta…

Până acum 5 ani, am fost într-o relație cu Yigal de peste 10 ani. Cei mai frumoși ani ai mei. Parcă am fost oarbă. Eu îi făceam toate năzbâtiile, îl alintam îl făceam să se simtă bărbat. El nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Într-o zi m-am dus să-i cumpăr mamei o prăjitură de la cofetărie… Cofetăria de lângă mine era închisă, vânzătorul bolnav. M-am dus puțin mai departe de casă, la mall. L-am văzut pe Yigal… Era cu o blondă de vreo 20 ani. Cel puțin așa sper eu, spre binele lui… M-a văzut de departe, mi-a ieșit, repede surprins în întâmpinare:

– Nu e ceea ce crezi!

– Nu cred nimic. Nici nu știu ce să cred… Dacă nu-ți iei lucrurile până vin eu acasă, schimb, yala de la intrare şi-ţi las lucrurile afară, pe stradă!

Câteva zile n-am fost om. Cum am putut să-mi pierd atâția ani cu un nemernic… Doar de nu l-aș mai vedea în ochi vreodată. Nu l-am mai văzut din seara aia. Și-a luat lucrurile și a dispărut…

În seara aia m-am dus la mama, era ziua ei. Nu i-am povestit nimic. După 10 minute mama venind cu cafeaua simțea deja că se petrece o dramă cu mine… Nu i-am povestit nimic câteva luni. Deși sunt sigură că știa că m-am despărțit. La ea nici nu se punea problema ca eu să fiu vinovată de ceva… Acum mă grăbesc, abia aștept să ajung la cafeluță, deși nu de mult m-am sculat de la programul TV a lui Guy Pines… Cafeluța mamei totdeauna e mai bună. E făcută de altcineva și e și acompaniată de o prăjiturică. Ori făcută de mama ori cumpărată, sigur îmi plăcea…

Mama mă aștepta pe șezlong. În zilele de primăvară, plopul ține răcoare. Aprindem lumină pe verandă. E lumină destulă și pentru noi. Stăm în tăcere, minute în șir. Eu întârzii intenționat să-i povestesc de ziua mea de lucru. Poveste ce automat duce la…

– De ce nu te vezi cu cineva. Ești așa o fată bună și frumoasă!

Iar eu trebuie să-i răspund:

– Frumoasă, frumoasă, mama, dar am 50 de ani și sunt fete cu vreo trei generații mai tinere pe piață…

– Ca tine nu e nimeni! îngână mama și apoi continua un cântec românesc „Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume…”.

Of doamne cât o iubesc pe mama… Mama pregătise cremșnit. Prăjitura mea preferată, între două foi subțiri, deasupra presărată cu zahăr, între ele o cremă specială, galbenă, ce-ți rămâne lipită de cerul gurii ca o înghețată caldă, deasă de vanilie ce nu vrea să se topească, e un deliciu. Mama îi spune „patiserie”.

Nu termin prima înghițitura din cremșnitul făcut de mama și parcă văd o umbră pe la geamul din spate, geamul camerei mele din copilărie. Ai văzut mișcare îi spun puțin speriată mamei, e cineva în casă. Dau un țipăt…

– Cine-i acolo? Ieși că sun la poliție…

Mama nu văzuse nimic stătea tăcută pe șezlong, neștiind dacă mi s-a părut sau nu. Din ușa verandei se desprinde o umbră uriașă… Pe față are trasă o mască de ciorap negru, mănuși negre și-ntr-o mână o sticlă, sticla mamei din bucătărie ținută amenințător înainte. Mama nu bea apă din frigider că o doare gâtul…

– Nici un telefon, țipă tipul, bani, dați-mi bani, am nevoie de bani…

– Aici ți-ai găsit să vii după bani?, strigă mama furioasă… Aici! ce ne crezi pe noi… Scoateți masca dacă nu nici nu mai vorbesc cu tine!

Vai doamne ce femeie puternică a rămas mama, mi-am spus…

Tipul se apropie de noi, fără un cuvânt, cu sticla amenințător îndreptată spre noi… Noi eram împietrite… Văzându-ne speriate, tipul face un pas spre cărăruie, aproape atingându-mă și se aşează pe a doua treaptă a verandei.

– Scoateți masca! îi poruncește mama din nou…

Tipul își scoate mască cu o mână… Un tip de vreo 45-50 de ani, nebărbierit cu o barbă argintie, se uita tare speriat la noi. Sprâncenele și părul prăfuite ale unui om încercuit de nevoi, fața brăzdată de râuri de nesomn nu puteau ascunde ochii frumoși de un albastru închis, a unui om rupt de oboseală… El murmură:

– Vai doamne ce-am făcut? și pune sticla jos din mână. Vă rog să mă iertați. Eu nu pot fi violent… Doamne ce-am făcut? Ce e cu sticla asta? Am luat-o de la dumneavoastră din bucătărie… Și deodată începe să plângă. Plângea în hohote. În sughițuri mici, în tăcere un om răpus. Vă rog să-mi da-ți un pahar cu apă… Vă rog, îmi pare tare rău că v-am speriat…

Eu care eram gata să telefonez la poliție m-am oprit. M-am dus la bucătărie și m-am întors cu o sticlă de sifon din frigider (ținută de mama pentru mine), un pahar, o farfurie și o cană de cafea. Cât de lingurițe, mama le adusese pe toate într-un borcănel special…

Tipul a început să bea cu înghițituri mari. N-a scos un cuvânt până nu a băut tot sifonul.

– Scuze m-ai aveți?

Am dispărut în bucătărie. Într-un minut am sosit cu o altă sticlă de sifon, cald de data asta, dar și cu un vas cu gheață…

– Fă-i ceva de mâncare! îmi spune mama în românește… Tipul se uită la noi mai speriat, deși nu părea să aibă puterea de a scoate un cuvânt…

– Nu te teme am trimis-o pe fiică-mea să-ți facă ceva de mâncare. Văd că ești terminat…

Pregătindu-i o omletă cu 3 ouă (toate ouăle ce le mai avea mama) și brânză galbenă, cu o salată de roșii și castraveți am auzit povestea tipului:

– Eu sunt din Yavniel, un orăşel din nordul țării. Tot timpul am lucrat ca șef de sală la un restaurant în Tel Aviv. Câștigam mult mai bine decât ca profesor de istorie. Asta este meseria mea… Părinții mei erau agricultori, acum sunt pensionari sociali. De la 16 ani îi ajut cu bani… Am nevoie de bani… Nu mai câștig nimic de câteva luni… Nu mai știu cui să cer… Ce să fac… Mi-e tare rușine de cum am tăbărât peste dumneavoastră… Cum am putut pune mâna pe sticlă… Am manifestat tot timpul împotriva guvernului, am țipat, nimeni dar nimeni nu pare că mă aude… Nu mai sunt copil, sunt om în toată firea. Din ce am să trăiesc, cum o să trăiască părinții mei… Asta am eu în cap, nu Corona… Corona vine mult mult după asta… Mă simt învins, mă simt singur, distrus… Îmi pare așa de rău. V-am văzut bând cafeaua. Am intrat peste gard în spatele casei fără să știu de ce. Cerul căzuse peste mine…

Eu am scos ouăle de pe foc… Am lăsat salata. Am ieșit afară, trebuia să-i văd ochii omului ăsta… Mama s-a ridicat și i-a spus:

– Mă duc în casă să-ţi dau ceva bani. Stai tu cu el! Mi-a spus în ebraică de data asta… Îi aduc eu ouăle. Mirosul de omletă se simțea puternic.

Continue reading „Raul ANCHEL: Dragoste 5050 în 2020 !” →

Raul ANCHEL: Un fel de religie

E ora 19:30 sunt pe terasă. O seară plăcută de primăvară. Primăvara coronei. Un vânt răcoros mă adâncește mai mult in fotoliul meu. De pe terasă de aici de sus apropierea de cer e mare. Curios, cu mai puțin de o sută de metri depărtare de pământ, și stelele-ți par mai apropiate mai luminoase. Gândurile mă aruncă-n trecut.

Fălticeni

Eram copil. Aveam 11-12 ani. Era seara de Paști. Îi spun mamei că vreau să ies în oraș. Nu puteam să nu observ grija din ochii ei. Grijă ce mie îmi slăbea dorința, da-mi întărea voința.

– Tocmai azi, ți-ai găsit. În seara de Paști. Fii atent. Nu sta târziu.

Nu răspund nimic. Îmi iau un pulovăr, în aprilie e răcoare bine în Fălti.

O strângere la piept și un sărut pe frunte pecetluiesc rugămintea mamei în tăcerea mea, transformându-le pe acestea într-un pact nesemnat.

Am ieșit din casă. Am luat-o pe strada Sucevei. Zeci de femei cu basmale și paltoane și bărbați îmbrăcați pentru o seară lungă afară, mă depășeau, sau îmi tăiau grăbiți calea. Se grăbeau spre biserică. Strada Germană era ultima stradă până la Liceul Nicu Gane, la care învățam. Aici stăteau prietenii mei buni, Zisu, Cușu și Relu dar și o fata blondă, subțire înaltă, după care întorceam totdeauna capul. Ca și cum aș fi știut eu de ce, roșeam de câte ori ni se încrucișau privirile.

Pe colt era o biserică. Cred că era biserica Germană. Nu fusesem niciodată înăuntru și nu intenționam să intru tocmai în seara de Paști. M-am oprit în fața casei Irimescu. Un gard înalt de piatră, separa curtea măricică a impozantei clădiri de strada Sucevei. M-am sprijinit de gard și am participat la prima procesiune religioasă din viața mea. Mulțimea de oameni, umpluse deja și biserica și curtea. Acum se revărsa în tăcere pe trotuarul îngust din fața bisericii.

Lumea se aduna, venind tăcută, câte unu sau doi sau în grupuri mici, cautându-și repede și cu nerăbdare cel mai bun loc în apropierea bisericii. Erau câteva sute de oameni. Era în plină dictatură comunistă. Dar credința îi făcea pe oameni gata să înfrunte posibilele șicanii ale regimului. Noaptea coborîse peste târg. Nimănui nu-i păsa de frigul ce devenise mai înțepător. Deodată din biserică s-a auzit o voce puternică cântând, vocea preotului. Oamenii de afară repetau parcă spusele lui. Strada era prost luminată. Șușotiri de credință se urcau spre ceruri.

Mașini nu treceau aproape de loc. Puținele mașini care voiau să treacă, trebuiau acum să-și facă loc prin mulțimea, care crescând, ocupase toată strada Sucevei. Vocea preotului devenea tot mai puternică. Murmurul cu care mulțimea îl urma forma acum o orchestră pioasă care umplea văzduhul. Afară era rece bine. Știam că e frig când îmi ieșeau aburi din gură. Aburii din sute de guri, împinse de cântecul ce acompania preotul se ridicau acum spre cer. Ei cereau cuvioși divinătații să le fie vocea auzită, și-și doreau să readucă divinătatea pe pământ prin forța credinței lor imense.

Deodată sute de lumini s-au aprins. Toată strada Sucevii era luminată. Sute de lumânări, ținute cu smerenie, formau valuri de lumină ce se revăsau pe stradă. Oameni de lângă mine își spuneau unul altuia „Hristos a înviat!” și răspundeau „Adevărat a înviat!”. Spuneau și credeau. Se vedea în ochii lor. Abia de îndrăzneau parcă să se uite unii în ochii altora. Se uitau și-și zâmbeau. Era o atmosferă feerică. Oamenii păreau convinși că au fost auziți. Divinătatea i-a auzit și s-a întors pe pământ. Ținând lumânarea strâns în mână fiecare voia parcă, să ia cu el parte din lumina zeiască. Lumină doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. Lumină care să-l facă mai bun, mai om. Așa păreau deodată și fețele oamenilor din jurul bisericii. Luminate de lumânările din mâna lor, păreau parcă eliberați de o grea povară, povara izbăvirii. Erau absolviți de orice rău.

Eu eram complet cuprins de freamătul străzii, străpuns de credința lor, a oamenilor din jurul meu. Atunci pentru prima dată mi-am dat seama că o religie, oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei.

Kowloon – Hong Kong

Un sfert de veac mai târziu.

E așa ușor să spui sau să scrii un sfert de veac. Doamne dar e așa de mult. E atât de mult încât viața omului numărată în sferturi de veac nu ar avea nici un farmec. Ar trece prea repede. Ea, viața trebuie numarată în secunde și fiecare secundă cu zecile ei de trăiri. Deci un sfert de veac mai târziu, eram în Israel, lucram pentru o mare companie de calculatoare Israeliană. Prima mare companie Israeliană de HighTech. Aveam sucursale în toată lumea. Ca director, eram răspunzător de bunul mers al computerelor în toată lumea, de la  Waterloo – Belgia, San Francisco – USA, Tokyo – Japonia pâna în HonG-Kong pe atunci Anglia.

Într-o duminecă, plimbându-mă singur prin Hong-Kong, am aflat că este ziua de naștere a lui Buddha. Era tot în aprilie. Aprilie e una din cele mai bune luni să fi în Hong Kong. Au trecut musonii, e cald dar nu este foarte umed. Am decis să merg să văd în Kowloon marea statuie a lui Buddha.

Cocoțată pe un munte, statuia este uriașă. Deși înaltă doar de vreo 40 de metri, statuia lui Buddha arată ca un templu. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci zeci de scări, ieșite-n evantai din picioarele lui Buddha și să treci vreo trei terase care înconjoară măreața statuie. Buddha de aici nu e acel bonom drăguț, grăsuț, zâmbind. Aici Buddha, măreț, majestuos stând ca întotdeauna cu picioarele încrucișate sub el, face semn enoriașilor să nu se împingă, să nu se grăbească, el are timp pentru toți. Nu numai timp, dar de asta are el două urechi uriașe cei ating umerii. El vrea să se știe că oricine poate fi auzit, orice dorință își poate atinge destinația. El e aici pentru toți.

Aici pe pământ, spune Buddha credincioșilor lui, poți trăi oricum cu Dumnezeu în tine, apoi sus în ceruri vei fi cu Dumnezeu lângă tine. În jurul statuii monument, pe scări erau sute de credincioși. Unii mâncau alții se rugau, unii doar se-nvârteau. Unii stăteau cu capul în sus și cu mâinile rdicate spre cer. Alții își îngropau capul între picioare într-o poziție în care doar un specialist în Yoga poate reuși. Totul într-o liniște deplină, la nici o jumătate de metru de un religios și nu i se auzea murmurul.

Sute de lumânări, aprinse pe scări. Un miros puternic, ca de marihuana îți umplea nările. Fiecare voia ca urechea Buddhei să fie doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. Printre enoriași, erau și oameni înveliți într-un șal galben maroniu. Aceștia sunt preoții lui. M-am apropiat de câțiva. Nu aveau chef de străini, sau nu știau engleza. Într-un târziu am schimbat câteva priviri aprobatoare cu unul din ei, și m-am apropiat. I-am spus de unde sunt. El mi-a povestit că are 42 de ani. Arăta cu greu de 25. La 30 de ani a devenit preot (Monk). Se învârte toată ziua în jurul templului, să ajute credincioșii. L-am întrebat cum de arată așa de bine. M-a luat spre piciorul stâng al Buddhei. Acolo pe terasa a doua era un loc mare un fel de loc de picnic. Nu-l observasem până atunci. Acolo erau zeci de pachete, oale, crătiți toate cu mâncare. Mâncare adusă de credincioși divinătății. Monk-ul mi-a explicat că el mănâncă doar din mâncare adusă de credincioșii Buddhei.

– Îți mai iei ceva pentru acasă, pentru diseară?, îl întreb. Zâmbește.

– Eu nu am casă. Dorm într-o mânăstire dacă e tare frig. Altfel sunt toată ziua aici. Mâncarea e a lui Buddha, cum pot să o iau acasă, dacă vine altcineva și are nevoie de ea? mi-a spus Monk-ul.

– Dar tu, tu n-ai pofte, nu vrei nimic?, îl întreb.

– Sigur că vreau, sigur că am. Dar Buddha este cel ce îmi va satisface toate nevoile. noi nu știm dorințele sau poftele ce sunt, mi-a răspuns Monk-ul.

O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei.

Ierusalim

După vreo câteva luni de la venirea în Israel, am fost să vizitez Ierusalimul. Pentru prima data în orașul vechi. Orașul lui David. Eram impresionat, emoționat. Ăsta, Ierusalimul, este adevăratul motiv pentru care sunt aici în Israel, pentru care ani de-a rândul am vrut să plec, eu, părinții, bunicii. Pentru prima data eram pe zidurile cetății vechi, vechi de mii de ani.

Am decis să vizitez Sfântul Mormânt. Ziduri vechi vopsite în dureri milenare. Pietre înnegrite de vreme, obosite în timp, cu greu lasă câtorva fire de iarbă să tâșnească din istorie și să-ți strige ‘există și prezent’.

O poartă uriașă te îndreapta spre biserica Sfântului Mormânt. O ușa mica te conduce în biserică. Înăuntru pe neașteptate apare o sală mare, frumoasă, ornamentată, care oprește mulțimea din a se îmbulzi spre cripta mormântui sfânt. O boltă mare, și o gaură uriașă în mijloc atrag razele soarelui, pe care acesta încearcă să le distribuie fără mare succes enoriașilor. O pictură mare a Maicii Domnului atârnată pe perete, impresionează mult.

După o coadă de vreo 40 de minute am intrat cu un grup de bolivieni. Cobori câteva trepte, și te îndrepți spre cripta din dreapta. Nu contează dacă ești religios sau nu. Ești copleșit de credință. Ești învăluit în mister. Pătruns de pioșenie. Pe un altar în față, sculpturi de îngeri. O masa cu mii de lumânări aprinse. Tu reprezinți doar o privire ce mângâie pietrele istoriei. Smerit. Umil. Ceri îndurare. Deodată o fată de vreo 20-25 de ani din grupul de bolivieni, a scos un tipât sfâșietor și s-a aruncat pe podea, ca într-un bazin de înot. Sânge a sărit din genunchii juliți și din mâinile ei lovite. Ea recunoscuse mormântul. Strigătul ei sfâșietor a amuțit ca la o poruncă, a tăcut deodată. Nici un strigăt de durere, nimic. Părea cufundată în mormânt, sculptată în piatra mormântului sfânt. Ea voia ca lespedea rece să fie doar a ei, doar pentru ea și a lor ei, doar pentru o clipă.

Asta a durat mai puțin de un minut. Doi preoți au ridicat-o repede, acordându-i primul ajutor. S-a depărtat cu mâinile parcă voind să tragă mormântul după ea. Nu scotea un sunet. Amuțise.

Omul, credința, câteodată nu au limite. Am fost șocat, am rămas impresionat mult timp după aia, de fata asta tânară, de respectul ei fără limite, de dăruire. O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei. Aici la Ierusalim înțelegi că orice religie poate exista în orice loc.În orice loc din lume poți apela la credință.

Petach Tikva

M-am întors din vis pe terasa mea. Fără cafeluță, mi-e mult mai greu. Seara încerc să nu beau cafea. Peste câteva minute se vor auzi sirenele. În memoria eroilor căzuți în războaie. Astă seară nu e o zi de comemorare obișnuită. Toată lumea stă în case. Dar la 19:55 ca la un semnal toate luminile pe terase sau aprins. Fiecare a lăsat televizia, mâncarea sau știu eu ce și a ieșit pe terasă.

Fiecare are în mână o lumânare. Fiecare se gândește la un cunoscut, un vecin, un prieten, o rudă pierdută. Fețele oamenilor sunt luminate parțial de lumânări. Pe fiecare terasă se adună din ce în ce mai multă lume! Oare de ce? Parcă sunt la un film cu zombi. Zombii care deoadată se trezesc la viață și încep să meargă. Oare fiecare familie acum, în timpul Coronei, să-și fi regăsit iubirea pierdută. Oare rugămințile părinților, o dată, doar odată, să se fi îndeplinit? Dragostea pierdută-n luptă, să se fi întors, acum doar pentru o zi, doar încă o dată. O minune a Coronei?

Fiecare vrea ca cel dispărut să se întoarcă, să fie doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei. Acum, asta e religia mea, aici în Israel, religia soldaților noștri. Particip în liniște la rugămintea fierbinte de fuziune între familia rămasă și divinitate. Singura religie care ne unește pe aproape toți israelienii.

Amintiri cu sentimente străine

Timpul în afara casei e destul de limitat. Majoritatea timpului mi-o petrec în casă. De aceea am tot timpul să cuget la ale timpului. Desigur, totul până ce cu timpul, cineva v-a salva lumea de pandemia asta.

În viață înveți multe despre timp.

Cum să privești timpul.

Cum să primești timpul.

Bătaia din aripi a fluturelui e întradevăr ireală. Cu două aripi ce-și colorează transparența, prinse delicat pe un corp neproporțional de mic, amintesc de a barcă minusculă cu două pânze uriașe navigând spre un destin liniștit. El micul și delicatul fluture te aruncă în oceanul viselor. El așteaptă doar o adiere ca să-și ia zborul. Nici marii constructori de avioane nu visează să planeze un avion cu aceași ușurința, aceași desăvâșire în fragil, ca a fluturelui coborât spre floare, purtat doar de o adiere, o slabă adiere de vânt.

El vrea parcă să ocolească realitatea să treacă pe lângă ea, pe nesimțite.  Desăvârșirea lui îți sare imediat în ochi, îți ia ochii. Și de aceea, dacă îl ții pentru o secundă în mână, îl eliberezi imediat. Tu nu vrei să fi cel ce-i v-a schimba cursul, și așa scurt, al vieții lui, al delicatei făpturi. Pentru că el e firav, pentru că el sfidează absolutul, perfectul, pentru că el trăiește doar câteva săptămâni. Timpul. Timpul îndeamnă, minunează-te, nu te atinge de natură. Fluturele e o creatură minunată, limitată în timp, temporară.

Admiră înflorirea cireșului. Admiră cum mugurii sângerii, cerșind o privire, formează mănunchiuri mici de splendoare, care te îndeamnă să le urmărești permanent. În săptămâna înfloririi, zilnic te simți obligat să urmărești schimbarea. Nu mult timp. După o zi două, coama cireșului se ascunde sub rochia de mireasă. Ochii nu se pot dezlipi de pe ea. E pură, albul imaculat îți oprește respirația. Doar încă două, trei zile și această operă Dumnezeiască ofilește. Petalele ascunse până acum de mireasă, își pierd stălucirea opacă. Hainele-i se pătează de timp, cu fiecare oră ce trece. Această orgie de frumos ține doar câteva zile.

Timpul. Cel mai copleșitor frumos este frumosul care stă să dispară, frumosul temporar. Mai este și timpul ce nu poate fi măsurat, ce înșeală. Promisiunea – la anul te las să te dai singur în bărci, la bâlci – nu are nici o valoare. Un an e ceva ce pentru un copil de cinci ani e nesfârșit. El nu știe când începe nici când se v-a termina anul. Nu-și amintește de săptămâna trecută, darămite de anul trecut. Un an pentru-n copil de cinci este ca și 15 ani pentru o persoană de 60 de ani. Este echivalentul eternității. Timpul îți arată că iluziile create în timp sunt deziluzii. Timpul care înșeală.

Continue reading „Raul ANCHEL: Un fel de religie” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)

Oglinda

Să nu uităm nicicând să iubim. De câteva ori pe zi mă duc în pădure. E adevărat, că e ceva de mers. Dar din cauza asta pot fi singur acolo cât timp vreau. Sunt vreo doi kilometri până la luminiș. Acolo în luminișul parcă dăltuit în smaraldul pământului, este lacul meu. În jur doar dealuri, unul mai mândru ca celălalt. Lângă lac, veniți doar ca să mă păzească, copaci de un verde închis, cu coroana plină, soldați tineri, chipeși, stând drepți, cumva respectuoși. Acoperind puțin dealurile, copacii vor să le ia acestora dreptul natural de a se oglindi în luciul de cristal al apei.

Lacul e un rotund perfect. Parcă arhitectul creator, așteaptă acum să-l ridice pe o parte, și încet, încet să-l rostogolească pe pământuri. Un cerc uriaș de apă. Apa acoperă lacul cu o pojghiță subțire, delicată, perfectă. Pare că același creator a umplut paharul lacului, prin înghițituri mici, oprindu-se exact atunci când acesta urma să se verse înafară. Apa stă acum în echilibru gravitațional așteptând un semn, orice adiere de vânt ca să se reverse. Exact peste luminiș, un candelabru de marmoră, un nor alb și gros, închide ermetic cutia mirifică a lacului. Doar razele puternice de soare, reușesc să-l străbată și să mă-ncălzesacă.

Ciripitul de păsărele și bătai scurte din aripi, sparg din când în când văzduhul. Deși și păsărelele fermecate preferă să moțăie ademenite de feeric. Totul doarme-n liniște. Eu îi spun locului Oglinda Mea. E întradevăr o oglindă. Eu stau agățat în rama ei verde, puțin umedă, lungit pe iarba groasă și-mi pierd privirea în luciul apei. În oglindă pot să văd ce vreau.

În oglindă îmi văd prieteni, prieteni de demult. Ei se apropie de mine fără a ieși din apă și ne povestim povești de atunci, cu copii și fete, și povești de acum cu glezne și spate. Câteodată apar și sirene frumoase. Pe acestea le-am dorit mult. Le doresc mult. Și acum când le văd simt aceași dorință vie să le ating să le îmbrățișez. Aș vrea să ne povestim povești de dragoste, povești știute atunci, văzute astăzi prin lentilele puțin deformate ale timpului. Suntem doar sirene, nu trebuia să te necăjești atunci, îmi șoptesc ele. Ne-am iubit, ne iubim încă, dar nu ne putem atinge.

Câteodată fermecat, mă las purtat de visuri adânc, adânc în razele soarelui. Atunci vreau să-mi retrăiesc un vis, un eveniment fericit. Atunci caut o piatră pe malul lacului. O caut să fie rotundă și plată. Mă aplec puțin până ce corpul mi-e cumva paralel cu Oglinda Mea și cu o zvâcnire puternică arunc piatra, spre mijlocul lacului. Zeci de cercuri mici se înconjoară, unele pe altele, în rotunduri pașnice. Sute de sectoare de cerc, triunghiuri cu vârful acolo unde a căzut piatra se întretaie. În fiecare tringhiuleț, văd câte un prieten sau o cunoștiință. Îi văd în triunghiuri desenate de apă, cu capul puțin alungit și picioarele mici lipite, de convexitatea oglinzii, a apei. Îmi vine să râd de ei, de mine. Ei vorbesc între ei. Gălagioși, râd și-și povestesc întâmplări.

În câteva minute știu și eu despre ce eveniment e vorba și mă grăbesc să mă alătur, să particip. E o adevărată serbare între prieteni. Câteodată, foarte rar, mai cade și câte un bolovan o stâncă mică. Apa împroașcă malurile ca o balenă furibundă. Totul își revine în secunde. Acum, mulți, mulți ani, a căzut o stâncă, o stâncă în Oglinda Mea. În mijloc s-a făcut o gaură mare, neagră. Fâșii uriașe de apă au sărit în toate colțurile. S-a dovedit după aia că un om o împinsese în lac. Oglinda mea era distrusă. Toate astea le începuse un om. Un om cu o mustață mică, pătrată, neagră și o privire de nebun. Cu părul lins, pieptănat cu cărarea pe dreapta, îmbrăcat în haine militare. Era nebun. Era om?

Din gaura ce s-a format în mijlocul lacului, s-au auzit strigăte, ordine, lătrături de câini. S-au auzit țipete de copii. Plânsete de femei. Se auzeau și fluierături de tren. Ca niște gemete sfâșietoare. Tot timpul mă așteptam ca apa să reumple gaura din mijloc, așa cum credeam eu că e omenesc, că e natural. Dar nu s-a întâmplat. Oglinda Mea părea distrusă pentru totdeauna. Câțiva ani buni și eu, și familia mea, și prietenii mei, și mulți, mulți oameni, milioane, au suferit de pe urma nebunului cu mustața pătrată. Mii de nebuni ca el îl salutau respectuos, militărește cu mâna dreaptă ridicată-n sus. Mai apoi o mulțime de alți nebuni au spus că ei erau îngroziți de ce auzeau și vedeau, dar știți frica, spaima i-a împiedicat să i-a atitudine, să facă ceva. Ei spuneau, noi nu suntem nebuni doar fricoși. Oameni mari, oameni de stat, au spus că e trist ce se întâmplă, dar nu e nimic de făcut. Milioane de oameni mureau.

Apa din mijlocul lacului țâșnea acum la kilometri ca lava unui vulcan dezlănțuit. Era toată roșie, sângerie. Iarba din jurul lacului, ori arsese complet ori era acoperită de un mâl gros de un roșu închis. Soarele nu mai putea încălzi lacul. Deși era lumină afară, o negură umedă, friguroasă se lăsa peste omenire. Numai voci reci, răstite strigau stânga – viață, dreapta – moarte. Ei se credeau Dumnezeu. Ei puteau striga fără teamă de Dumnezeu. A ținut mulți ani, urgia asta. Nu i-a lovit pe toți. Era un rău, un rău îngrozitor făcut de om, împotriva omului, împotriva omenirii. Omul nu a vrut să se împotrivească. Omul nu a putut să se împotrivească. Oamenii puteau, dar nu au știut să întindă o mână de ajutor.

Au trecut anii. Lacul s-a refăcut. E iar Oglinda Mea. Iar mă întâlneam acolo cu prietenii și sirenele mele. Visez iar vise dulci, întins pe malul lacului. Din nou liniștea lui e deplină. Din nou farmecul lui ademenitor mă trage înăuntru lui, mă adoarme pe pojghița lui lină de apă. Și eu, și toți prietenii mei am uitat complet prin ce-am trecut, prin ce-au trecut semeni de-ai noștri.

Acum câtva timp o altă stâncă a căzut iar în lac. Oglinda Mea e din nou lovită. În mijlocul lacului s-a facut o gaură mare neagră. Stânca uriașă a căzut deodată, într-o zi senină. Numai cerurile pot ști de ce și pentru ce. De data asta din gaură, nu se aude nimic. Doar o tăcere amenințătoare, doar un nor de un negru închis înconjură gaura și rănește parcă atmosfera. Cerul e senin ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar există și o mână care într-o tăcere macabră arată, stânga – viață, dreapta – moarte.

Oamenii sunt acum uniți. Cu toții sunt loviți. Toată omenirea învață cum se poate ieși viu din urgia asta. Sunt sigur că și molima asta va fi învinsă de noi. Omenirea va trece și peste asta. Cu victime. Victime ce nu trebuiesc uitate. Oamenilor le e teamă. Dar sunt gata să înfrunte grozăvia. Nu trebuie să uităm, că unită, omenirea e greu de îngenunchiat. Se vor descoperi antivirusuri. Se vor descoperi tratamente noi. Toți oamenii de seama, vor să ajute oamenii de-o seamă, să treacă peste toate. Oglinda Mea va fi iarăși ca la început. Dar nu trebuie să uităm niciodată pe cei ce au fost împinși de om sau de destin spre dreapta. Cei care pedepsiți de noroc nu mai sunt printre noi. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă de viață. Fiecare clipă minunată cu miile ei de trăiri. Multe lucruri se vor schimba. Dar e bine să nu se schimbe pe termen scurt. Să ne uităm mereu în oglindă, fiecare în oglinda lui și să nu uităm!

*

Corona times

Facebook mă întreabă la ce mă gândesc:

Adevărul ca de vreo două luni la NIMIC!

De gramatică:

Am ajuns la un punct în viață unde mă deranjează virgulele,

Am groază de multiplele semne de-ntrebare!

Și nu am aproape nici un semn de exclamare!

De consternare:

Viața este câteodată o întâlnire cu personaje, fapte și situații adevărate !!

Fă tot posibilul să fi mereu în jurul lor!!

Atunci iți vei trăi cu adevărat viața!

Dacă nu nu regreta. Pentru tine viața nu a început încă!

De Corona:

Nu memora nici număra zilele, fă-ți zilele

memorabile

*

Corona times – 1

Când toată lumea vede orice pe fundal negru, când te simți între tristețe și bucurie precum acul unui cântar nedecis în privința greutății tale, abia atunci încep să curgă știrile: Cele liniștitoare, vin deobicei din disperare sau din nerăbdare. Încă puțin vaccinul. Păi englezii, americanii, chinezii. Într-o lună, două e gata. S-a terminat, avem vaccin. Italienii  au ajuns la concluzia, că boala atacă vasele de sânge, și nu plămânii. E o concluzie interesantă. Sper să fi fost încercată cu succes deja în Italia. La genul ăsta de știri eu zic doar Dumnezeu să ne ajute. Eu, sper că pe zi ce trece, medicina să renunțe la statistici și să treacă la soluții: medicamente, proceduri, sugestii întemeiate, vaccinuri. Destul cu conferințe ținute de medici și de statisticile lor.

Teoria conspirației…

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)” →

Raul ANCHEL: Și totuși pandemia!?

Organizația mondială a sănătații a întârziat recunoașterea Coronei ca o  pandemie, ce va ucide-n toată lumea. Întârzierea asta a costat mii de morți. Acum când fiecare țară încearcă să se întoarcă la normal, acum probabil șansa noastră, a transparenților, de a se molipsi de Corona, a cresc mult. Această șansă, din păcate, crește pentru toți în toată lumea, pentru fiecare dintre noi… Nu, nu trebuie să ne sperie asta. Trebuie să ne trăim viața, cu curaj și încredere ca și până acum… Dar și acum în timpul ăsta, se pot lua decizii. Poate chiar altfel de decizii…

Am uitat să vă spun că acum în această scriere, intenționez să fac puțină politică! De aceea, rog pe toți, cei ce astăzi nu au chef de politică, ca și pe cei care sunt sătui de politica lor, locală, să nu citească aceste rânduri… Eu mă așez acum pe scăunelul meu mic cu care v-am obișnuit. Asta numai fiindcă vreau să discutăm puțină politică, la care sincer, nu mă pricep de loc… Dar de aici, de pe scăunelul meu mic, totul e posibil… Văd totul clar, deși e clar că nu văd totul, dar văd că soarele mi-e bine obturat de crizantema de pe terasă…

Noi ca oameni tot timpul luăm decizii. Poate e timpul ca acum în ‘era corona’ să corectăm o parte din decizii, să încercăm să le înțelegem altfel, să le revizuim… Măcar acum o data la o sută de ani. Poate acum e timpul… Eu de exemplu, am luat decizia să nu mai îmi pese de WHO (World Health Org)– Organizația mondială a sănătății ci să mă lupt pentru crearea Organizației mondială a bunei dispoziții – WFO(World Fun Org). Sigur asta numai dacă aceasta nu există încă. Cu fondurile salvate de la WHO putem crea cu ușurință WFO. Haideți să fim serioși tot ce se investește în WHO nu face altceva decât să permită promovarea unei agende știută de la început. Cel puțin ea este foarte clară pentru mine. Agenda aceasta la bază, are ceva socialist, frumos, utopic, bun. Ea spune cel slab, e cel ce trebuie ajutat. Cine îl poate ajuta? Numai un tip mai dolofan, mai grăsuț sau chiar gras. Sigur când agenda aceasta ajunge în Organizații de sănătate, idea, numai idea de a promova o anumită agendă, poate fi fatală pentru multe sute de mii sau chiar milioane de oameni… și nu toți printre cei grăsuți…

Și să nu uităm că nimeni, nimeni nu e rău intenționat în asta… Decizia de a promova o anumită agenda în WHO, nu este o decizie luată clar și în scris. Ca orice altă decizie promovată de ONU ea se transmite doar prin priviri și prin DNA. Nu, desigur deciziile astea nu sunt legalizate, nu sunt aduse la cunoștința lumii. Dar promovând în WHO numai oameni interesați în susținerea unei anumite agende, sau reprezentanți ale acestei agende, ce pretenții putem avea… WHO face parte dintr-o altă organizație mondială. Probabil și ea sustinută de cu adevărat marele Bill Gates și desigur și de alți multimilionari care sincer vor ajutorarea celor slabi. Deci WHO activează în cadrul ONU-lui – Organizația națiunilor unite.

Despre ONU – am personal o părere foarte… 80% din deciziile luate de ONU, sunt legate într-o formă sau alta de Israel… Cred că ați reușit să citiți atent fraza de mai sus… 80 la sută… Și toate condamnă Israelul. Știu că înainte de CoronaVirus, nefiind acasă, ocupat fiind cu copiii și nepoții nu aveam timp de prostiile astea. Sincer să fiu, habar nu aveam de cifrele astea. Acum între noi fie vorba, e adevărat că Israelul, răspunde o dată la fiecare 10 atacuri asupra orașelor sale, prin bombardarea vecinilor arabi. Încercând disperat să nu atingă vreun nevinovat, deși teroriștii adevărați se ascund printre ei, printre cei nevinovați.

Mai e adevărat ca nivelul de trai al vecinilor noștri este printre cele mai scăzute din lume. E adevărat că adevărata ocupație a vecinilor este înarmarea cu noi arme ca să mai poată omorî un evreu. E adevărat că asta nici nu este așa o mare nenorocire, pentru restul lumii. Dar mă tot gândeam, nimeni din nici o țară a lumii de zeci de ani, nu a avut curajul să vorbească de la vreo tribună a ONU – lui și să-i ceară acestuia să se mai ocupe și de alt stat. Sunt peste 190 de state în ONU. Mor mii de oameni nevinovați peste tot în lume…

Toate acestea erau un fel de secret până când Nikki Haley, fostă reprezentantă americană la ONU, le-a pus pe masă. Doamna Haley ca reprezentantă a Americii a fost primul om din lume care a prezentat deschis cifrele de mai sus. Nu v-aș fi bătut la cap cu prostiile astea… Dar acum fiecare stă ghemuit în casa lui ascuns în frica molimei. Poate acum când ne gândim la rasism, la dreptate, la semeni, să învățăm ceva. Rasism nu e ura omului împotriva anumitor rase. Nu dragii mei, e ura omului împotriva oricărei rase, chiar dacă asta place, chiar dacă nu.

Eu acum îmi încep programul de încurajare a WFO. Eu nu fac politică. Încerc doar să citesc printre rânduri. Ce m-a surprins este că oamenii grăsuți nu au înțeles până acum asta, deși era scrisă pe orice gard din fâșia Gaza. Dar ei doar trimit bani acolo, nu citesc afișele… Gard construit tot cu bani ai ONU-lui. Acesta după 72 de ani de la formarea statului Israelului, tot nu reușește să-l ierte pe acesta din urmă că există… Tot ONU a decis, tot în mod neformal că refugiați palestinieni există încă, după 4 generații.

Continue reading „Raul ANCHEL: Și totuși pandemia!?” →

Raul ANCHEL: Ziua Independenței

Acum e ora 11:00 dimineața. Au sunat sirenele. În memoria soldaților căzuți la datorie! În România erau numiți eroi. Și pe bună dreptate! Cine își dă viața pentru ca alții să se bucure de viață e erou, minimum un erou. 2 minute de sirene, interminabile, lungi, lungi și grele! Mâine e ziua Independenței.

Nepotul meu a venit la mine. Nu l-am putut convinge că mâine nu va fi parada aviației. Nu mai am puterea de convingere de altădată. A venit la mine cu maică-sa. E prea mic să vină singur. I-am deschis ușa, e mereu la 2 metri de mine. Nici o atingere nu are loc între noi. Mie îmi ajung ochii lui adânci, căprui, în care mă adăpostesc cu înfrigurare de câte ori îmi pune vreo întrebare. Îmi era tare dor de ochii lui, ca și de a celorlalți nepoți, de altfel. În zilele de azi mă mulțumesc cu nepoții, câte  unul odată.

În mai puțin de o oră și el și eu, stăteam pe terasă. Eu cu cafeluța și „Demonii” de Dostoievski. Am început iar să am răbdare la clasici. El după ce a trecut cu bine miile de întrebări, la care nu așteptam răspunsuri, mi-a zâmbit și s-a regăsit în mobilul lui. Eu, răspunsurile lui, i le citesc în ochi înainte să termin întrebărea. Într-o altă jumătate de oră juca deja Fortnight pe mobil. Se împrietenise cu un nepot, al vecinului meu de terasă. Erau amândoi de aceași vârsta. Sigur și terasa lor este la mai mult de 2 metri, de a mea. Bunicul copilului, e un tip ceva mai tânăr ca mine. Negricios, mic de statură cu un gât de taur și niște pectorali de invidiat. El continuă să facă haltere și fuge zilnic 15 kilometri. Deviza lui este ‘viața nu e cum te minți ci cum te simți’! Bunicul fusese cu mine în armată. Suntem prieteni de mulți ani! S-a mutat lângă mine acum doi ani. Eu i-am recomandat locul și blocul. El are 3 băieți. Doar cel mic locuiește cu tat-su. Îi cunosc bine toată familia. Am fost la toate ceremoniile lor! Cei doi mari sunt aviatori. De la ei știam că anul asta nu e nici defilare nici paradă.

Ăla mare Kvir e plin de decorații. A luptat în toate războaiele. Tat-su povestește multe de el. Doar ce se poate povesti. Cel mijlociu, Dor, i-a făcut lui tat-su o mare surpriză acum doi ani, tot de Ziua Independenței. Imediat după ce s-a mutat tat-su în bloc la noi. Dor, a obținut permisiunea de face câteva ‘loopings’ în fața blocului nostru, în timpul paradei aviatice. Eram pe terasă la ei, la o cafea. A sunat telefonul. Uită-te sus tată i-a spus Dor. Un avion nou, de tipul F35, desprins din group de alte 4 avioane, făcea opturi uriașe pe cer. Doamne ce surpriză, ce frumos, ce emoționant!

Al treilea, copil făcut la bătrânețe, e un tip mai negricios, copia lui taică-su, de acum mulți ani. Emană forță și putere. E ras pe cap ca să ascundă o chelie mare ce îi acoperă creștetul. Pe copiii lui, îi cunoșteam de multișor. Veneau la tatăl lor la armată.

De ăsta mic știam că e în trupele speciale. Îl vedeam câteodată pe terasă curățându-și echipamentul. După echipament știam cam despre ce trupe e vorba. Majoritatea timpului era plecat. Nu scotea o vorbă despre asta, nici el nici tat-su. În timpuri normale îmi beam cafeluța cu bătrânul pe terasă, la mine sau la el! Prăjiturile totdeauna le aduceam eu. Nici atunci nu vorbea de cel mic. Câteodată îmi arăta câte un articol în ziar. Îl întrebam: „Ido a fost acolo”?. Niciodată nu-mi răspundea. Ochii i se încețoșau de lacrimi: „Eu vreau doar să-l văd acasă, e plecat de patru săptămâni” îmi răspundea.  Amândoi știam că patru săptămâni înseamnă o acțiune lungă, lungă de tot, grea de tot periculoasă de tot.

Puștiul avea 28 de ani. Acum stătea întins într-un șezlong pe terasă. Mi-a făcut semn cu mâna, hi! Era greu de vorbit cu el, mă temeam mereu să nu creadă că-l descos.

– Ce face Ido acasă? îl întreb pe tat-su.

– Acum e și el în carantină!  Apropo, continuă bătrânul, hai să-i băgăm pe nepoți în casă, Ido are nevoie de terasă, singur!

– De ce? îl întreb pe bătrân, sincer mirat.

Bătrânul nu-mi răspunde și dispare în casă.

Continue reading „Raul ANCHEL: Ziua Independenței” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (3)

Pentru Ficu! (în loc de motto)

Un savant din Teleorman a găsit se pare soluția de a salva bătrânii de CoronaVirus: „Dragii mei, îmbrăcați-vă frumos și mergeți la poliție. Declarați că ați pierdut buletinul și actul de naștere. Dacă pierdeți pensia sau alt venit nu uitați că e vorba de viață și moarte! Merită! Declarați că sunteți cu 10 ani mai tineri. CoronaVirus vă v-a ocoli sigur! Eu am făcut-o! Mă simt splendid! Nu uitați că o șpagă mică poate rezolva totul! Succes!”

Pandemia…

Se făcea că sunt în Gara de Nord din București. Așteptam trenul de Fălticeni. Mai aveam vreo oră și jumătate până la plecarea trenului. În sălile de așteptare sute de oameni. Unul în mână cu un covrig, altul cu o merdenea. Unul cu o cola altul cu o cafea de la vreun automat… Unii, cei ce plecau, trăgeau câte o valiza pe rotile… Alții îmbrăcați lejer, cu un ziar în mână, erau veniți probabil să întâmpine… Forfotă mare, mult zgomot. Râsete, discuții imposibile, în care unul își țipa crezul și altul țipa că nu aude… Zarva întreruptă doar de anunțuri. Prezentate cu un ton profesional, puternic, pretențios vesteau sosiri, plecări, întârzieri… Afișaje uriașe cu sosiri și plecări, aproape pe fiecare peron… Pe fiecare afișaj era câte un ceas uriaș…

 

Stăteam la McDonalds și beam o cafea. Nu mă omoară cafeaua de la McDonalds, dar restaurantul e foarte aproape de peroane. Văd bine și afișajele… Acum intru în ultima oră de așteptare, încă puțin sunt în tren, încă puțin sunt la Fălti… Deodată ceasul începe să bată asurzitor, să bată ultimele 5 secunde… Ultimele 5 secunde a orei 9:00 dimineața… Era cu adevărat tulburătoare bătaia ceasului. Se auzea în toată gara, cred că în tot orașul, poate și pe tot pământul… Mie mi se zguduia tot corpul! Toată lumea se oprise parcă înghețată ca la trucul unui fachir, sau ca la o poruncă cerească… Eram împietrit. Zgomotul turburător, mă învăluise complet. Ocupase fiecare porțiune liniștită din mine…

 

Nimic nu mișca în Gara de Nord! Se auzea doar bătaia puternică a ultimei secunde. Ca la un semnal, după ora 9:00, oamenii au început să miște ca și cum nimic, nimic nu s-ar fi întâmplat… În câteva secunde Gara de Nord era iar zgomotoasă și plină de viață… O doamnă mai în vârstă de lângă mine citindu-mi mirarea pe fața îmi spune… Așa bate ceasul acum la fiecare oră. E bătaia cînd noi toți trecem dintr-o oră în alta, într-o altă oră a destinului nostru, a vieții noastre, îmi murmură ea. Toți deodată! Toți deodată putem simți acum valoarea secundei, secunda în care tocmai am trecut cu bine încă o oră…

***

 

Asta-i viața…

Astăzi am vrut să cobor puțin în amintiri. Să-mi amintesc de timpurile când Freud avea încă valoare pentru mine… Atunci când credeam în frumos, în tinerețe! Asta îmi face tare bine, mă provoacă să visez… Pentru asta însă, trebuie să mă dau jos din tren. Dar trenul meu îl simt, din păcate, nu mai merge înainte. Simt cum se învârte continuu, între bucătărie și living, între terasă și dormitor. Desigur în fiecare stație trenul meu oprește, mai mult, sau mai puține minute… Desigur plimbarea asta nu o fac de bună voie… Desigur nici trenul nu e mereu pe aceași linie. Dar peisajul care nu se schimbă e obositor…

Am coborât din tren pe terasă. De data asta, fără cafeluța fierbinte, așa cum îmi place mie. Bulevardul mare din fața casei complet pustiu. Pare construit pentru aterizarea extratereștrilor. Pământenii nu-l mai folosesc, iar extratereștrii nu au aflat încă de existența lui.

Nu știu dacă claustrofobia e ce mă îndeamnă să scriu din nou de Corona. Dar trebuie să-mi pun puțină ordine în gânduri… Așa nu se mai poate… Mă așez pe scăunelul meu mic, de unde nici soarele nu se vede, fiind umbrit de o floare, de o crizantemă, dintr-un castron de pe terasă. Acum îmi pot pune gândurile într-o ordine anume… Oricum de pe scăunelul meu mic nu deranjez pe nimeni. Sper! Deci ce e viața. E o lungă secvență de trăiri, de ‘existențe’… Pentru ca eu să am o trăire, e nevoie de una sau mai multe bătai de inimă. Apoi e nevoie de creier ca să perceapă trăirea. Inima și creierul au nevoie de oxigen. Pentru asta s-a inventat mijlocul de transport numit sânge. El sângele, trebuie să-mi conducă oxigenul spre organele vitale. Sistemul meu nervos trebuie să fie acolo, să fie în stare să controleze toate asta. Pentru ca sângele să aibă  destul oxigen, s-a inventat aerul, apa, mâncarea. Pregătirea lor se face în bucatărioare numite stomac, plămâni, rinichi… Nu vreau să vă chinui și cu gunoiul, cum se aruncă gunoiul ce rămâne de la fabricarea oxigenului! Apoi fiecare trăire sau cum îi zic eu existență, are nevoie de niște computere specializate care să-i dea GPS-ul lui. Adică să-i poată descrie exact împrejurimile, locul unde se află. Asta este cu atât mai exact cu cât, computerul de văz și cel de miros, ca și cel de auz sunt mai perfecționate. Toate informațiile astea sunt cu dărnicie tranmise unui super computer din creier. Acesta simțindu-se indispensabil, de mare ce se dă, nu e niciodată mulțumit de infomațiile primite. El vrea să primească încă. Exact ca tinerii ce se iubesc și se redescoperă continuu la fiecare atingere, vor mereu încă.

Calculatoarele specializate vor să aducă șefului (super computerului) alte noutăți. Atunci ele cer super computerului schimbarea locului, schimbarea GPS-ului. Atunci, doar atunci, picioarele, mâinile, gâtul, șoldurile se rotesc încercând să aducă mai multe informații pe masa șefului… Acesta trage imediat concluzia, e intersant merită să mai petrecem aici câteva miliarde de nanosecunde, sau e cazul să o întindem spre un alt orizont. Așa se vede o secundă, o secvență, din viața mea, de pe scăunelul meu.
Tot ce ați citit până acum nu are nici o legătură cu vreo realitate… E doar o poveste ce eu mi-o povestesc mie ca să văd cum să mă lupt cu Corona.

Sper că prietenii mei doctori (în medicină) să nu se fi sinucis până în acest moment…
Sper că, prima jumătate din cititori au părăsit deja fantezia mea. Fantezia este de pe scăunelul meu mic, așa că eu o pot continua. Dacă șeful decide că merită să mai stăm puțin pe acele locuri, la același GPS, atunci automat toate informațiile sunt copiate pe un disc. De acolo pot fi regăsite cu relativă ușurință. Asta numai dacă domnul Alzheimer nu a devenit vecinul nostru (alterând complet competența creierului – a super computerului)

Dacă informațiile sunt mai puțin impresionante ele dispar în secunde sau se mută pe un „disc on key”. Ăsta e mai greu de găsit și mai greu de folosit… Toate calculatoarele sunt alcătuite dintr-o mulțime de semiconductori (chestii electronice – habar nu am de ele) și celule de memorie. Ca să-mi fac mie viața mai simplă, le numesc pe toate celule.
Ei bine eu îmi închipuiam că în timp, echipamentul computerelor, celulele îmbătrânesc. Mai schimbăm noi câte o piesă, dar până la urmă computerul se termină. Trist dar odată cu el și secvențele de trăiri. Odată cu ele și viața…

Mai știam o chestie, că înainte de a ridica mâinile spunând până aici, computerele nu se mai pot măsura cu programele noi. Noile programe, vrem nu vrem, apar zilnic, ca să ne îmbunătățească viața, știu eu, să ne-o ușureze. Noile programe au nevoie de memorie mai multă, de super computere mai rapide… De aceea să nu vă mirați dacă o să vedeți câte un bătrânel, ca tine, ca mine, puțin cam debusolat, cam pierdut. El nu mai face față ritmului informațiilor, numărului lor, densității lor… El e depășit. Noile programe de pe piață, nu pot rula, executa pe computerul lui. Asta-i viața!

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (3)” →

Raul ANCHEL: Ritualuri evreiești (1)

CUM AM DEVENIT ATEU!?

Ca să devii ateu întâi trebuie să știi ceva despre religia în care te-ai născut. Despre tradiție și ritualuri…

Conoștințe preliminare

Aveam vreo 5 anișori. Până am împlinit 20 de ani mama îmi număra vârsta în anișori.
În Fălticeni, cam o dată pe lună mergeam la baia comunală. Erau două drumuri ce mă duceau la baie. Unul mai scurt ieșea de pe strada Botoșani prin piața orașului, altul prin strada Republicii, până la biserica Adormirii. De acolo, o luam spre grădina mare și la stânga imediat era baia comunală, vis a vis de poliție. Plăcerea mea era absolută în ziua de duminică sortită băii. Eram câteva ore numai eu cu tata. Tata voia să taie drumul prin piață. Mie îmi plăcea drumul lung pe la Adormirii. Aveam mai mult timp de vorbit.

La Adormirii tata spunea să o luăm spre spital. Eu spuneam să o luam spre grădina mare. Era același drum numai că eu aveam doar 5 anișori! Ne țineam de mână. Vorbeam de tot și de toate. După vreo 15 minute eram în fața unei cladiri impozante. Geamuri gotice mari, înconjurau fațada. Clădirea înaltă era aproape cât primăria, o clădire cu un etaj. Fațada era înnegrită de timp. Tencuiala lipsea în multe locuri. Cărămizi căzute aminteau că odată au fost și timpuri mai bune. Când oare? Vreo opt scări de piatră construite în semicerc duceau spre o ușă uriașă, din lemn greu. Și scările arătau în paragină. Piatra scărilor era spartă și bucăți mari lipseau pe alocuri. Mai peste tot crestături adânci lăsau iarba să răsară țanțoșă din piatră. Două gemulețe mici sticleau ca doi ochi sub ochelari fumurii aburiți, boltindu-se curioși de pe fruntea ușii spre cei veniți la baie. Oamenii o numeau și baia turcească. Pe atunci noțiuni ca „serai” sau „harem” îmi erau străine. V-aș ruga din suflet, în acest punct al povestirii să nu mă întrebați care era pentru mine alternativa băii. Apa era încălzită pe o lampă de gaz vreo oră, dar asta nu mă deranja. Nici neputința de a mă clăti, ca un om nu mă deranja. Ce mă deranja era să o văd pe mama strângând dupa mine lungile răulețe de apă ce le lăsam pe jos. Răulețe, ce duceau din camera mea până-n bucătărie. Eu eram curat și nu aveam voie să o ajut.

Tata deschidea ușa grea a haremului. Inăuntru pe dreapta era casa de bilete și erau cabinele. Două cabine duble și patru cabine simple. Noi luam o cabină dublă, adică avea doua căzi înăuntru. Totul era curat, strălucea a curățenie, deși căzile erau puțin jumulite pe alocuri cu smalțul căzut și puțină rugină. Primeam și o bucată de săpun de rufe. Veneam de acasă cu două prosoape, unul pentru mine unul pentru tata și o cârpă de spălat băile. Câteodată, mai rar, aduceam și săpunul nostru… Deși era foarte curat, intram în cadă gol goluț, deschideam apa la fierbinte cât puteam rezista, și frecam cu putere cada pe dinăuntru cu cârpa de acasă. Tata părea foarte mulțumit de mine, dar mă grăbea, băiete avem doar o jumătate de oră. Jetul puternic de apă mă fermeca!
După aia intram în baie, senzația de curat, de sănătos, de plăcut țâșnea parcă din apa opărită, din mirosul săpunului de rufe, din toți porii corpurilor noastre curate. Vorbeam vrute și nevrute. Atunci am învățat că doi oameni pot discuta în intimitate deși fiecare își povestește propriile lui gânduri. Nimeni nu aștepta răspunsul… Nimeni nu știe… întrebarea… Dar se spovăduiesc unul altuia… Trăiam într-un vis de copil. Un vis frumos… O data la fiecare două luni mergeam la aburi. Pe partea stânga, la intrare, după ușa principală era o altă ușa uriașă cu un paravan de vreo 5 metri lungime care deschidea baia de aburi.

Pe partea dreapta erau bănci unde ne puneam hainele și prosoapele. Apoi intram la aburi… băncile de la aburi erau de piatra, patru una peste alta, în formă de potcoavă, toate în partea stângă. Trebuia să fiu atent doar să nu alunec. Ce să vă spun, ce nu știți… Un bărbat are nevoie de o cămașă și un pantalon, un pantof adică doi, ciorapi, chiloți, maiou și cu asta se simte îmbrăcat în largul lui. Știu eu, iarna un pulovăr, o haină, un palton și o căciulă îmbracă bărbatul complet. Cam asta e tot ce au nevoie bărbații. Asta când sunt îmbrăcați!

Dragii mei, dezbrăcați, deh nu e ușor să afli adevărul. Sub hainele de obicei frumos călcate, stăteau niște burți uriașe ce-i trăgeau mereu pe proprietarii lor în jos. Legile gravitației. E adevărat că niște funduri uriașe încercau să balanțeze burțile, câteodată cu succes. Unii aveau sâni ca de femeie. Și toate astea se mișcau pe niște picioare neproporționat de subțiri și lungi. Drept să vă spun eram puțin îngrozit. Și sigur că bărbatul din mine a început să compare organ cu organ, cu ce știa el de acasă… Tata văzându-ma inspectând prea atent anumite părți ale corpului altora, m-a chemat la el și mi-a explicat că unii sunt așa și alții sunt așa. Ok, mi-am spus, deci eu sunt așa. Hai să văd cine sunt mai mulți așa sau așa, a strigat matematicianul în devenire din mine. Știam să număr până la o sută. Tata nu mă lăsa să-mi termin număratul mă chema să stau aproape de scările de piatră când se arunca o căldare cu apă rece. Un abur uriaș te înghițea în câteva secunde. Ăsta era cu adevărat chef. În primele secunde descopereai că omul are inimă, care la mulți aburi, simte nevoia să se odihnească. Atunci era mai greu, mă țineam de scară, de piatră. Tata stătea așezat pe băncile de sus. Eu nu aveam curaj decât să stau pe prima treaptă. Un tip uriaș de lângă mine mă întrebă, îți place băiete, te simți bine? Îmi plăcea cu adevărat și mă simțeam bine. De ce oare uriașul stătea pe prima treaptă cu copiii? Atunci aflasem prima data că eu și tata suntem mai altfel, puțin diferiți. Toate astea le uitam imediat cum luam cu poftă o dulceața de cireșe amare negre cu apă rece ce ne-o pregătea mama… Uitându-mă înapoi, cuvântul pestilențial îmi trece prin cap. Astea erau vremurile alea. Cu toate astea eram sănatos, eram curat, eram fericit… Și mai mult aflasem că sunt așa…!

Conoștințe preliminare 2

Eram în clasa patra aveam vreo zece ani. Într-o zi de vineri directorul adjunct al școlii a intrat în clasă. Era un tip înalt, slab, cu puțină chelie și părul blond rărit, ochelari groși îi acopereau ochii de un albaștru închis. Era un tip impozant… Toată clasa s-a sculat în picioare. Eu îl cunoșteam pe director personal. Avea un băiat bolnav. Un băiat tare bun, stătea pe strada Sucevii lângă un coleg de clasă. Stătea mai mult acasă. Mergeam la el des. Pe pridvor jucam șah după amiezele. Ne cicăleam unul pe altul. Mie îmi făcea plăcere. La plecare domnul director mă întreba îngândurat, cine a câștigat astăzi?
În ultimul timp directorul venea des în clasă, cu tot felul de anunțuri despre examenul de admitere din clasa patra într-a cincea.

Acum s-a apropiat de tovarășa profesoară și i-a spus ceva. Au discutat vreo două minute. Tovarășa a strigat vreo 15 nume de elevi. Eram și eu printre ei. Stăteam în picioare. Directorul ne-a spus, veniți după mine în cancelarie! Un cârd de copii cu directorul în frunte s-a îndreptat spre cancelarie. Cancelaria era cea mai mare și mai frumoasă încăpere în care fusesem vreodată. Pe peretele din față era și o oglidă mare rotundă sculptată artistic din lemn greu. În mijloc era o masă lungă lustruită, maronie, și multe scaune mari, cu un spătar decorat frumos…

Dar directorul nu avea mult timp pentru noi. A poruncit pe un ton sever, ton ce nu-l mai auzisem încă. Dați-vă jos pantolonii. Am crezut că de emoție nu aud bine. Așteptam să văd ce fac alții. Cei mai deștepți erau deja cu pantalonii jos. Am făcut și eu la fel. Și chiloții s-a auzit porunca directorului. M-am executat. Mă uitam încurcat înainte spre o oglidă mare rotundă din față. În oglindă mi se vedea doar vârtejul de la freza din partea dreaptă a părului. Nu aveam curajul să mă uit în stânga sau dreapta. Directorul a trecut prin fața fiecăruia, se uita la noi. Nu cred că în ochi, eu ochii îi țineam oricum plecați din cauza unui simțământ profund de penibil. A notat ceva într-un caiet mare și s-a îndreptat spre alt copil. Să stai gol după ce te vede directorul e mult mai greu decât să se uite cineva la tine, cînd ești gol. Cu asta eu aveam și experiența băii cu aburi… După câteva minute mai lungi ca eternul, a venit ordinul, îmbracați-vă și în clasă. Și-a satisfăcut curiozitatea, era curios mi-am spus.

Am povestit tatei povestea fără să cer explicații, despre curiozitatea directorului. Tata mi-a spus nu-i nimic a vrut să vadă dacă sunteți evrei sau nu. Evrei, altă noutate! Era curios am îngânat eu… Eu la băiat-su nu mă mai duc, și așa îl băteam la șah mereu… După câteva zile am aflat că tata s-a dus la domn director cu o falcă în cer și cu una în pământ (fălcile nu erau părți proeminente la tata). Acesta cu lacrimi în ochi iar fi zis, că erau ordine de sus și că de atunci nu poate dormi de rușinea lui, de ce a fost silit să facă. Mama mi-a povestit totul. Tata mi-a spus doar că directorul l-a întrebat de ce nu mă mai duc să joc șah cu băiat-su!? De a doua zi mă duceam iar… Ce face curiozitatea omului… Eram evreu!

La șohet – tăiatul păsărilor

In bagajul meu despre religii, bagaj construit fără voie, se adunaseră deja câteva informații. Tot pe atunci pe la vreo 10 ani mama își arăta încrederea în mine. O dată pe lună era ziua când mă duceam cu găina la tăiat. Era o zi de joi. De la începutul săptămânii mă pregătea, joi avem găina. Era codul nostru secret pentru ce urma…
Aveam deja 10 ani, mama putea conta pe mine. Puteam deja întelege, după cum mi-a spus mama că găinile nu se nasc înghețate, știam chiar că se înmulțesc prin ouă.
Găina era îndesată de mama într-o geantă veche de piele a tatei. De piele era un fel de a spune, numai ca să nu mă rușinez să merg cu geanta aia jalnică prin oraș. Găina parcă știind ce o așteaptă se zbătea. Mama îmi punea geanta sub braț, și-mi spunea ține-o strîns să nu zboare. Eu mă temeam să nu o strâng prea tare să moară biata de ea. Ia geanta de piele si du-te la tăiat la șohet sau la haham, cum îi spunea mama…

Eu credeam ani de zile că așa îl cheamă Șohet Haham. Șohetul este denumire ebarică a celui care taie animale pentru a îndeplini condiția de koșer. Haham este un om deștept.
Nu pot spune că observasem asta pe fața dură a tipului. Mie mi se părea că sunt silit să particip la o crimă. Șohetul mă vedea speriat și mă încuraja cu un zâmbet. Zâmbet la el era cu adevărat ceva deosebit. Avea o barbă mare căruntă și o țigară înfiptă în gură. Îi era probabil greu să-mi zâmbească. După ani de zile, la cinematograf, am văzut o secvență cu Stan și Bran la dentist. Pacientul (Bran) avea o mustață și o barbă mare. Stan nu-i nimerea gura niciodată. Bran ținea el gura deschisă, dar nu i se vedeau dinții. Atunci Stan de câte ori se învârtea, îi punea un deget în gură, repede imediat ce acesta o deschidea ca să noteze locul gurii… Șohetul cu țigara lui îmi amintește de Bran pacientul…

Tipul era îmbracat cu un șorț de piele peste niște haine ce nu le observam niciodată. În picioare avea niște cizme uriașe. Părea că nu-i place sângele, dar tăia găini cu plăcere. De al doilea război mondial nu știam mai nimic pe atunci… Abatorul ăsta improvizat era pe o străduță din strada Ana Ipătescu. Acolo, pe dreapta se făcea o stradă mica pe care iarna mă dădeam cu sania. În capătul străzii puțin pe stânga era abatorul. Deșteptul mă chema înăuntru să văd când el, fericit, taie capul găinii. Eu așteptam afară și numai când credeam că totul e gata și găina nu se mai zbate mă apropiam de el. Atunci o curăța puțin de pene. Îmi îndesam găina în geanta de piele și o zbugeam spre casă, fără să mă uit în stânga sau dreapta… Bineânteles că îi lăsam cei 5 lei primiți de la mama…

Bar Mitzva – sau cum am devenit bărbat evreu

Aveam 12 ani și eram deja pregătit să devin bărbat, să serbez Bar Mitzva. Asta nu era o chestie ușoară. Dar eram pregătit sufletește. Eram curios să mă apropii de secretele acestei religii, a evreilor. Trebuia să învăț mai întâi un alfabet nou, cel ebraic, dificil pentru mine atunci. Apoi trebuia să învăț tot felul de psalmi și rugăciuni, care trebuiau spuse la sinagogă la împlinirea vârstei de 13 ani. Asta e vârsta majoratului la bărbații evrei.

Am învătat cu un rabin din Fălticeni, pe de rost, zeci de pagini din Tora (cartea sfântă). Toată problema care mai rămăsese era să știu când, unde și ce spun eu din fiecare rugăciune. În sfârșit a venit ziua mare. Eu am apărut deghizat cu chipa (căciulița brodată de mama) și un talit (un șal pus pe umeri, primit de la tata).

Am mers cu toții la sinagoga. Mătușile și unchii s-au separat la intrare. Femeile stăteau undeva sus, de unde se vedea cu greu amvonul. Pentru mine, era mult să știu că acolo sus cineva mă iubește. Amvonul era impresionant. Era în fața dulapului sfânt în care se găsește o versiune a cărții sfinte. Cartea sfântă e păstrată ca două suluri de pergament prinse la capete de două lemne, sculptate și lustruite frumos, cu care cartea sfântă se deschide sau închide. De fapt e un singur sul de pergament. Cât timp nu aveam nimic de spus o căutam pe mama cu ochii. Zâmbeam de câte ori credeam că am dat de ea.
A fost prima data când aveam voie să citesc din Tora…

Eram tare emoționat și îmi era tare rușine. Nu înțelegeam un cuvânt. Îl așteptam pe rabin să-mi facă semn când trebuie să spun rugăciunea. El îmi și începea frazele, văzându-mă zăpăcit, de teamă să nu recit ceva greșit. Mie îmi era rușine. Toată familia în jur, îmi spuneam eu, toți păreau a fi mari experți în cele sfinte, repetând continuu spusele rabinului, sau chiar spunându-le înainte. Toți erau atotștiutori… După ani de zile am înțeles că de fapt nici unul din cei cunoscuți de mine nu avea decât o vagă idee despre ce scrie în Tora. Aveau doar o clară idee când se va termina rugăciunea ca să se poată întoarce la datoriile lor zilnice. Sărbătoarea s-a terminat cu leicheh (chec) și țuică.
Am primit zeci de sărutări. Eram plin de ruj. Nu-mi păsa eram bărbat. Mai mult sau mai puțin… Dar am reușit să trec și de asta…

Brit Mila ceremonia de circumzie

Două zile dupa Bar Mitzva mea, adică dupa 13 ani, când am devenit bărbat recunoscut de religie, tata m-a anunțat că un unchi are un nou copil, un băiat. Ei stăteau pe Ana Ipătescu. După câteva zile mi-a spus mergem la Brit Mila (operația de circumcizie) și îți dau voie să te uiți. Nu prea aveam chef nici măcar să merg, darămite să mă uit, dar eram obligat. Aveam 13 ani. Eram bărbat…

De cum am ajuns acolo, am avut o surpriză plăcută. Mohelul (ăla care taie-n carne vie, făcând circumcizia) nu era același cu șohetul, deșteptul ăla care tăia găini și asta m-a liniștit complet. Adevărul este că nu se poate vedea nimic. Adevărul este că am stat cu ochii închiși. Adevărul este că e o operație cam barbară… Adevărul este că atunci am realizat pentru prima data că și eu am trecut asta. De asta atunci, am fost descoperit „așa” la baia cu aburi.

Evenimentul de Brit Mila, e unul în care un om plânge unul râde și toți ceilalți beau coniac sau țuică, și-și strigă Mazal tov (noroc). De plâns plânge mama copilului, copilul urlă deși fără invidie am remarcat că și el a primit o porție de alcool. Cu asta se termina ceremonia, cu plânsete și râsete…

Nunta

Curios am fost și dupa încă trei ani, când o verișoară de a mea de pe Doi Grăniceri, s-a căsătorit. Voiam să știu ce-i aia căsătorie. Aveam deja 16 ani. Mă uitam la toate fetele care-mi răspundeau la privire. Doar priviri…

Verișoara mea avea o casă frumoasă cu două curți. Una lipită de casă în care s-a celebrat nunta și alta, o mica grădină de legume. Acolo mătușă-mea cultiva ceapă și roșii, castraveți și ardei. Nimic nu era mai bun pe lume decât ceapă smulsă din pământ, cu două roșii și un colț de pâine neagră. Chestia cu spălatul legumelor a venit mult mai târziu. Ce bine e să știi mai puține și să trăiești între timp!

La nuntă cei doi îndrăgostiți n-au nici o idee ce vrea rabinul de la ei. Ei știu doar că e un pahar ce trebuie spart și ăla pecetluiește unirea. Mai e și o frază spusă de rabin și repetată de mire, în care mirele promite să o duca pe iubita lui la anul la Ierusalim. Asta pe atunci mi se părea o gluma proastă. Proastă, proastă dar repetată de mii de bărbați în mii de colțuri ale lumii, mii de ani… Mirele mai trebuie să-i spună miresei: „Îmi ești sfințită mie”. Abia după mulți ani am înteles fraza asta. Ăsta e de fapt jurământul căsătoriei… Mirele abia aștepta să-și spună fraza, să-și termine rolul scurt și să fugă singur cu iubita lui, în graba de a face de acum încolo totul legal! Așa mi-am satisfăcut curiozitatea cu ritualuri și religie. Despre moarte nu eram deloc interesat, nici dornic, pe atunci! De fapt nici astăzi…

Lecții de religie

După cu mai puțin de 15 ani, cu bagajul ăsta sumar de religie și ritualuri și cu încă un bagaj de șaptezeci de kilograme de îmbrăcăminte, generos permisă de guvernul comunist, am părăsit România. După vreo trei ani de aclimatizare mai mult sau mai puțin, mă simțeam israelian. Mi-am spus că a sosit timpul să știu mai mult de Avraham, Itzhak și Yakov, de David, Shaul și prea înțeleptul Solomon, despre Moshe și ieșirea din Egypt, ca și de multe altele… Am căutat un loc potrivit în care să pot învăța istoria poporului meu, poporul evreu. Am găsit un loc, se cheamă Instituția ce aduce lumină (Mahon Meir). M-am înscris pentru un an de studii. Deși credeți-mă, ca nou venit, aveam o groază de lucruri mai urgente pe cap și mult mai multe lucruri în care să-mi învestesc puținii bani. Nu, nu eram curios. De data asta, simplu voiam să învăț, voiam să știu.
Profesorii, toți tineri, deși ceva mai în vârstă ca mine, vorbeau încet, explicau cu tact și povesteau povești deosebite…

După vreo trei ședințe, m-a chemat Eyal, șeful cursului, și m-a întrebat dacă-mi place. Desigur, am răspuns. Bravo și eu sunt mulțumit de întrebările tale, arăți interes, ești un băiat intelligent, mi-a spus el. Adevărul este că, desigur, complimentele mi-au făcut totdeauna plăcere, deși nici odată nu am recunoscut asta. I-am dat mâna și ne-am spus la revedere. Eyal mă cheamă înapoi și-mi spune, te rog, puneți chipa, de data viitoare…
Lasă îi spun eu, eu nu caut deocamdată legătură directă cu cel de sus, cel mare și drept! A zâmbit…

La cursul următor, m-a chemat iar și mi-a spus „sunt curios”, de ce nu vrei să-ți pui chipa?
Păi, îmi zic eu, iar unul curios, chipa îmi pun numai în sinagogă îi spun, aici de ce mi-aș pune? Uită-te în jurul tău, continuă Eyal, tu ești singurul fără chipa… Bine zic, dar voi mă învățați despre acceptarea diferitului, lasă-mă te rog așa și acceptă-mă ca diferit. Lasă-mă te rog să decid eu când nu voi mai fi diferit de voi. Nu, mi-a spus Eyal, cu glasul lui plăcut și blând, te rog data viitoare să vii cu chipa! Era curios, un om curios.

Asta a fost ultima data când am participat la curs. În engleză se zice „lose-lose situation”!
Asta era o situatie cu doi oameni care pierd împreună, situație rară și nedorită. El pierdea un potential adept, iar eu pierdeam apropierea de religia mea. Am continuat să învăț singur.

Din România, am învățat că forțat eu nu voi face nimic, nu pot face nimic, nici măcar pentru satisfacerea curiozității altora! Acum sunt mult mai puțin curios… Dar sunt ateu!  De fapt sunt un ateu curios! Departe de cei ce fac religie, trăiesc din religie, propăvăduiesc religia. Aproape de Dumnezeul meu!

Apropo de Dumnezeul meu! Și el e matematician. De câte ori discută cu mine, când are timp, îmi spune, asta n-ai tu de unde să o știi. Asta e așa pentru ca așa trebuie să fie. Astea sunt teoreme și leme pe care încă nu le-ai învățat, încă nu s-au scris… E clar că el știe mult mai multă matematică ca mine. El are răspuns la orice problemă.
Iar eu sunt atunci mult mai mulțumit că am avut în sfârșit cu cine să mă consult, pe cine să rog să-mi asculte problemele…

Continue reading „Raul ANCHEL: Ritualuri evreiești (1)” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (2)

Cele 10 amendamente

 

  1. Aștept ziua când o să pot să mă uit iar lung, lung la soare… Soare ce-și face drum printre crengi și frunze și îmi încălzește nările… Atunci un strănut puternic o să-mi umple plămânii… Și nimeni în jur nu va înjura, nimeni în jur nu va fugi speriat. O zi obișnuită… un stränut obișnuit…
  1. Va veni oare și ziua în care, semnul plus va fi izolat și nedorit. Toată lumea o să-și trăiască negativismul. Cei pozitivi trebuie izolați căci vor fi nedoriți… Pentru mine ca matematician asta ar însemna o rescriere a științei… Dar cui îi pasă de mine!? Cei mai pozitivi vor fi cei negativi… Omenirii îi lipsește doar o zi… O zi obișnuită… O zi în care cei născuți pozitivi să fie din nou, cei buni și iubiți…
  1. Va veni oare o zi în care nu vei mai avea nici un prieten apropiat. Vei fi obligat să asculți de rugămintea prietenului tău bun, ce te roagă să te ți la distanță… Altfel vom muri cu toții! Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care să-ți faci prieteni buni… O zi obișnuită… Un prieten bun, cum îl știm noi…
  1. Amendamentul 4 este legat de evrei. Îmi pare rău dar la concluzia asta am ajuns eu… Întâi și întâi un fapt important ce vreau să vi-l aduc la cunoștință. Știați ca evreii ultra religioși când fac sex, sunt despărțiți printr-un cearceaf, completamente despărțiți de un cearceaf. Desigur nu se pot face copii prin cearceaf. Deci cearceaful are o gaură potrivită la locul potrivit. Dragi prieteni nu vi se pare că asta e dovada cum că COVID-1 a existat în timpurile alea vechi? Iar asta a fost soluția găsită de comun acord cu cel de sus… De fapt cum văd eu evoluția sexului. La căsătorie, ce va fi oficiată prin calculator, mireasa va primi un set de eprubete cu spermă. Desigur că și un disk on key în care se va explica detailat, ce tată ideal îți oferă computerul. Fiecare eprubetă, desigur cu eticheta ei.. Desigur că proaspeții căsătoriți vor schimba atunci numerele de mobil și vor putea continua relațiile lor sexuale după plăcerea dumnealor… Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare cuplu poate să facă dragoste așa cum făceau bunicii… O zi obișnuită… Oare vor fi amatori…
  1. Va veni și ziua cănd lumea nu va regreta nimic… Noi ăștia de azi, vom fi istorie. Oamenii cu măști, ochelari și mănuși vor comunica cu alte măști, ochelari și mănuși. Nimeni nu va avea nimic de regretat. Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare își va scoate masca… Ziua în care toți vor regreta. O zi obișnuită… Oare care va fi reacția măștilor descoperite… Vor fugi repede să se acundă sub o mască…
  1. Va veni o zi când nimeni, dar nimeni nu va avea nevoie de o mână de ajutor! În primul rând e periculos, apoi e nedorit și în ultimul rând la ce bun? Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care se va învăța online despre mâna de ajutor din timpurile străvechi… O zi obișnuită… Ce prostie cine are nevoie de așa o lecție și cum se poate știi că asta a fost adevărat, pe vremuri…
  1. Va veni o zi când omul va fi obosit să se spele de sute de ori pe zi pe mâini. E adevărat, cursurile online vor dezvăța omenirea de scăpinatul în nas, de frecatul la ochii și desigur de mâncatul unghilor. Dar mâncarea, mâncarea va fi adevărata problemă. Și atunci pastila zilnică a astronauților străvechi, va aduce soluția… Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare familie se va întâlni online la un picnic. Tot felul de mâncăruri din străbuni vor fi arătate pe video… O zi obișnuită… Mirosul și gustul mâncării va cuprinde împrejurimile. Toată lumea va fi servită să deguste bunătațile… Aici tare aș vrea să intervin și să propun o gustărică. Doar una. Adevărată! Doar câțiva mici, cu gogonele murate, niște must și dezmățul l-ași termina cu niște sărmăluțe cu o mămăliguță. Poate știu eu și o cafea cu un profiterol… Exagerat nu? Toate lumea se întreabă de unde știe ăsta cuvintele astea. Ce or fi însemnând ele. O zi obișnuită…
  1. Va veni o zi când luptele pentru putere și supremație, pentru bogație sau între sexe, luptele între popoare sau luptele între religii nu vor mai avea nici un sens. Dar omul bine dezvoltat și învățat să lupte va continua lupta pentru sau contra paticulelor, a moleculelor, a virușilor, a analizelor, a vaccinelor,a atomilor… Va fi o zi obișnuită…
  1. Va veni o zi când simțurile noastre se vor schimba complet… Un om obișnuit cu mască, mănuși si ochelari, va vedea lumea într-o singură culoare, de o textură complet neimportantă chiar neplăcută la atingere, fără miros… Asta NU va fi o zi obișnuită… Poate DOAR muzică, o muzică nouă să călăuzească omul.
  1. Amendamentul ZECE trebuie lăsat liber. El va fi scris în ceruri și va repara toate celelate 9 amendamente. NICI ASTA NU SE VA ÎNTÂMPLA ÎNTR-O Z! O ZI OBIȘNUITĂ… NU MAI AȘTEPT ZIUA… E ZIUA DE AZI, DA DE AZI ALUNGĂM TEAMA…

***

Când galbenii nu ajută la nimic

Cerul de un albastru deschis promite. Puținii nori își cască gura spre mine, amorțiți în văzduh… Eu stau și mă uit la televiziune. Cu mâna pe inimă vă spun că acesta este ultimul lucru pe care-l recomand cuiva. Oamenii ăștia de la „televizie” vând panica. Panica este produsul final pe care ei încearcă să-l vândă. Dacă e vorba de politică, sper că am destul discernământ să-i înțeleg că încearcă doar înceracă să-și facă datoria. Atunci  zâmbesc la panica generată de ei. Dar acum cu molima asta galbenă (a început la chinezi) corona virus, toată media este o pacoste. Pe de o parte trebuie să-i asculți. Mai au și informații importante, prezentate de autorități, pentru binele nostru. Pe de altă parte toate canalele concurează între ele cine e mai cinic, grav, mai morbid, cine poate crea o realitate mai neagră (galbenă!), mai înspăimântătoare în cel mai scurt timp…
Dar acum la televiziune era primul nostru ministru. El este un tip deștept merită ascultat. Chiar și cei care nu l-au votat apreciază inteligența lui. Așa sper. După scurtul lui discurs, m-am simțit un om însemnat. Nu, nu o personalitate. Ci un om, cu un semn pe frunte…

El spunea că toate acțiunile ce se fac, cu îngrădirea circulației, a întâlnirilor, toate restricțiile, sunt de fapt făcute în special pentru noi. Pentru cei între 60 și 80 de ani. Ceilalți scapă, mai mult sau mai puțin ușor din asta. Așa se pare. Problema omenirii azi, e cu noi cu ăștia între 60 și 80 de ani.

Se caută eliberarea spitalelor, a camerelor de gardă, a aparatelor de respirație, numai pentru noi. Să ne poată salva pe noi pe cei în vârstă, când va veni vremea. Noi devenisem acum populația însemnată. Însemnată în ambele sensuri ale cuvântului.
Nimeni deocamdată nu l-a acuzat pe primul nostru ministru că își rezervă un pat de spital. Și el are peste 70 de ani, iar corona virus nu respectă titlurile acumulate în viață…

După primul ministru, parcă nu ar fi fost destul discursul lui, a apărut cancelarul Germaniei. Ea a spus că lumea nu trebuie să se panicheze. 70% din populația globului va fii atinsă. Procentul de morți va fi de 2-3%. În materie de statistici totdeauna îi iau pe nemți în serios. În materie de viață și moarte ăștia au o vastă experiență. Până acum credeam că doar dacă e vorba de viața altora… De când cu imigranții s-au mai schimbat și nemții mi-am zis… Lumea se schimbă…

Am închis televizorul. Mi-am amintit, când pe la vreo 10 ani am mers să văd cu mama filmul „Război și Pace”. Tolstoi e întradevăr mare! Eu n-am înțeles mare lucru. La ieșire mama îmi spune:

– Războiul e ceva groaznic, băiete!

Pe mama filmul a impresionat-o.

– Dar voi, îi spun eu, nu ați avut de suferit în război…, referindu-mă la familia noastră…

– E adevărat și nu e adevărat. Mi-a spus mama.

– Uite, întâi chestia cu steaua galbenă. Ai auzit de asta. Auzisem, dar îmi plăcea să-mi povestească mama din nou.

– Povestește-mi, îi spun.

– Nu-i mare lucru de povestit, a spus mama.

Apoi a continuat:

– A ieșit o lege cum că toți evreii trebuie să poarte steaua galbenă pe piept, la vedere. M-am dus la croitoria Rozemberg din colț. Am luat 3 metri de pânză galbenă și am țesut stele galbene pentru toată familia. Era ușor, două triunghiuri suprapuse! Am dat și la prieteni… Fiecare și le-a cusut pe câte o haină.

– Mamă dar la ce bun așa o lege?, o întreb.

Îmi plăcea mult să o ascult vorbind.

– Păi, a continuat mama, nemții au vrut să-i umilească pe evrei, să arate tuturor cum sunt ei, evreii, diferiți de alții. Umiliți credeau ei, evreii vor fi mai ușor de manipulat, de transferat în lagăre, de exterminat…

– Și au reușit în dorințele lor satanice? o întreb cu sufletul la gură. Să ne umilească, da, să ne omoare, da. Să ne ia speranța nu, să ne transforme în neoameni nu…
– Cu umilința au reușit la început. La început toți am fost șocați… Apoi soră-ta de exemplu, care avea 5 ani pe atunci, era foarte mândră că era printre puținii însemnați…
Mie mi-a fost rușine la început, de ce eu, de ce însemnată? a continuat mama.

Mergeam cu capul aplecat, în pământ. După scurt timp nici nu-mi mai păsa. Aveam grijă să nu uit, să-mi atârn cârpa aia pe piept să nu mă omoare cineva. Viața mergea înainte…
Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (2)” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (1)

Cugetări din colivie…

Când mâine e incert, neclar!

Iar astăzi lung, îngrozitor de lung

Încerc să mă ascund în trecut!

Închid ochii…

mă rostogolesc

În tunelul timpului!

Timpului trecut…

Fără să-mi pese, unde-am să opresc

Și când îi deschid,

Sunt cu mult mai tânăr,

Cu mult mai mult chef de toate!

Atunci scriu despre mâncăruri,

Sau de băuturi?

De dragoste,

Sau de prieteni!

Toate din timpul ăla,

Pe atunci când timpul nu conta

Scurgându-se alene pe timpul lui…

Între două căderi în tunel,

îmi mai rănesc puțin sufletul

Cu numărul infectaților

Și al morților!

Al fricii,

Și a nenorocirilor

Ca într-un scenariu gri, semnat de diavol!

Scenariu pe care EU nu sunt obligat

să-l citesc…

El a ajuns dintr-o greșeală-n mână mea!

Eu nu pot trăi așa!

Eu mă reîntorc repede,

În ceața groasă

A nostalgiei mele!

De acolo culeg cu grijă o tresărire,

Oricare, ce mă face fericit!

Și am iar câteva ore bune!!

Căci eu am „boha”!!

***

Bohă – timpul s-a oprit un timp – prima zi de carantină

Când ești fericit ești atât de adâncit în fericirea ta încât nimic, dar nimic nu-ți poate sta în cale… Când ești mai puțin fericit, ori nefericit, cu orice ocazie, îți revizui starea de spirit, doar doar de te-ai putea înșela și considera fericit… Omul nu poate accepta nefericirea…

Dar ce e fericirea? Nici un dubiu, e singurul motiv pentru care merită cu adevărat să trăiești. Dar câteodată, de fapt o dată la mulți, mulți ani, fericirea, e trecută de către destin pentru un timp(să sperăm scurt) pe locul doi.  Deodată, vrând nevrând, ești închis într-o colivie. Nu, nu ca formă de stil, ci un fapt pe cât de absurd pe atât de adevărat!

Mi-am zis, că dacă voi analiza situația mea, cu simțurile, uneltele ce mi le oferă experiența de viață în “libertate”, voi fi probabil un om nefericit, amărât. Colivie aurită, există doar la începutul unei povești de copii. Ești prea închis acolo, în colivie. Nici măcar motivele nu contează. Întâi pentru binele colectivului, iar mai apoi spre binele tău. Confucius, dumnezeu să-l ierte, a avut și el puțină dreptate…

Când am fost anunțat, că pentru câtva vreme, voi fi închis în colivie m-am speriat. 24 de ore cu alții e ceva greu, dar suportabil.  24 de ore cu mine însumi? Asta e ceva greu de trăit. Și apoi decizia de a ne izola a venit de la o zi la alta, nu m-am putut pregăti. Pregăti, cu ce? Viața nu are numai surprize plăcute, deși noi vrem să ne ocupăm numai de ele… Nici acum nu am vreo idee cum poți să te pregătești de izolare… Probabil că un condamnat visează în permanență la evadare sau la eliberarea lui din temniță. Eu mă simt ca și cum sunt silit să visez un vis rău ce trebuie uitat repede… Vis ce nu-l poți uita până nu-l termini de visat… Vis ursit pământenilor, de ceruri, fără drept de apel!

Afară este primăvara. Ea mă iubește așa de mult, oferindu-mi pe tavă, toate bucuriile zilei. Razele soarelui încâlzesc la fel de puternic ca-n primăvara trecută. Cerul fără vreun nor, e de același albastru provocator la vise dulci, ca și acum un an. Primăvara continuă să fie aici lângă mine, zâmbitoare, prezentă. Doar că de data asta ea e aici, dar nu pentru mine. Asta fiindcă trăiesc ceva complet nou, și-l judec după vechile mele metehne. De fapt sunt izolat, forțat izolat! Dar de fapt voi fi silit să mă izolez cu cine iubesc, cu cine am crescut, cu familia, cu tot ce-am iubit, cu tot ce iubesc…

E adevărat că până acum nu am fost 24 de ore singur în familie, cu familia. Totdeauna mai era acel ceva doar al meu, pe care nu-l putem împărți cu nimeni. O plăcere doar a mea, o rază de soare ce mie îmi strălucea altfel, o floare cu zeci de culori vâzute doar de mine, umbra copacului bătrân pentru mine răcoroasă, tăcerea unui prieten, sau discuția rățoită a unui mai puțin prieten. Astăzi e prima mea zi de carantină totală. Da, e o izolare totală. O izolare împreună cu oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc…

Fiică-mea cea mare, mi-a adus aminte de cuvântul „bohă”. Ea l-a inventat. Avea 3 anișori. În ochii ei gânditori, mari, adânci, avea miracolul copiilor fericiți. Am stat uitându-mă vrăjit în ochișorii ei! Am întrebat-o ce simți acum? Mi-a răspuns „bohă”, simplu fără vreo ezitare „bohă”. De atunci cuvântul „bohă” a îmbogățit simțurile la noi în casă, a încolțit repede în vaza cu patru flori a familiei noastre… Noțiunea asta a crescut la mine în casă. Pentru orice bucurie făcută de unul altuia. Bucurie nematerială! Un zâmbet, un gând, o tresărire ce te înfrumusețează pe tine și vrei să o împarți cu alții… Alții erau cei foarte apropiați, care înțelegeau fără nici o explicație zâmbetul, gândul, tresărirea!

„Bohă”, există cuvântul ăsta? Nu cred! Cuvântul ăsta ne dădea la toți, la toți deodată o stranie simțire atimpală… El definea de fapt o stare de spirit, nu un gust deosebit, nici mirosul preferat, nici vreo frumusețe sau vreun cântec înnebunitor. Nici vreo dorință împlinită și desigur nici o decepție. El descria doar o plăcere absolută, în care tu nu te mai încălzești în căldura propriei tale fericiri. Acum tu emani fericirea ce poate încălzi pe alții. După ce pronunțam cuvântul „bohă” eram donator universal. Toți îl spuneam împreună, deodată… Toți ne încălzeam unii pe alții. Privirile se înduiășau împreună… Poate e ceva asemănator cu torsul pisicii. Un frison delicat, scos de corpul inconștient al animalului, care strigă sunt al tău, ia-mă. Poate e asemănător cu privirea câinelui, ce stă culcat pe spate, cu picioarele din față îndoite în sus și imploră mângăierea.

„Boha”, nu, nu e vorba de o bucurie conștientă de a ta, ci poate de o bucurie, ce inconștient, o faci tu celor din jur… Nici până azi nu știu ce înseamnă bohă! Dar numai pronunțând cuvântul, mă iubesc pe mine însumi, pentru că-i fac pe alții să iubească. În zilele astea, suntem întorși puțin cu forța, la noi. La acel noi, așa cum ne-am născut. Nu fugind după agoniseală, după glorie, după deșertăciune, ci cerșind un zâmbet, o privire, o atingere. Acum mai mult ca oricând, putem avea, „bohă”, fără să evadăm din noi! Hai să ne căutam „boha” noastră. Acel ceva ce ne poate face fericiți, facându-i pe alții fericiți. Acel ceva de care ne-am lipsit, din lipsă de timp. Timpul cea de a patra dimensiune, nu e prietenul omului. Așa o arata lumea în afara timpului?

***

Cugetări din colivie…

Proverbe românești depictate în realitatea israeliană: De câte ori auzeam „Surdul nu aude, dar o potrivește” mă gândeam la: „Ce faci babo/ ești cam surdă!?/ Are baba caș și urdă!/ Babo, hăis, ești într-o parte…/ Da, de mult de la-ntâi marte!/” Care v-a să zică câteodată nu ești prost, nu faci pe prostul ci ești ori surd complet ori simplu, rău intenționat și te faci că-ți plouă!

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (1)” →

Raul ANCHEL: AN OPEN LETTER TO PRESIDENT DONALD TRUMP

 Dear President,

Honorable Donald Trump!

 

I’ve been locked up in my house for a few days now, in Petach Tikva, Israel (I don’t know if you have any relatives here). I can tell you exactly how many tiles I have in my living room, or how long it takes to go around the terrace a hundred times. I know exactly how many times I have to walk along the living room to cover the distance to the Moon and back.  By the way, I hope this CoronaVirus plague ends sooner…

 

Since I’d like to inform you about what happens around us, Your Honor, I must just tell you, that almost all citizens who support the existence of the state of Israel (outside politics) are locked up in houses, or working in priority jobs for the state. I used the sentence „who support the existence” not to confuse you, Mr. President (God forbid!).  Because, there are in this Holy Land inhabitants who have sat here in the hope that the Messiah is coming. They do not accept the existence of the State of Israel, they do not stay closed in their houses. In their belief they have a special contract with the one above (the God) to defend them.  They seem to believe that Messiah is already shipped to them, he is coming to Earth…  Their laws are their rabbis…

 

I’m afraid it’s going to come to us a situation that every time someone sees a religious guy with a turban on their head, they’re quickly going to pass to other sidewalk. I honestly don’t know if we have enough sidewalks for that… I don’t want to complicate your day, Honored President, with the problems of a small and relatively simple country, such as Israel now, that you too have so much on your mind…

 

By the way, Mr. President, I am a simple Romanian Jew, living in Israel as a citizen, who follows all the laws of the country. There’s something else I’d like you to know:  I respect you very much! I respect you very much for the fact, Your Honor, that you and Pope Francis are among the few famous Christians who have forgiven me, for the fact that Jesus was Jewish. You two sincerely are on the side of the Jews and the state of Israel.  That’s the reason (a little selfish) why I admire and respect you both. But also for your courage and the different, original, singular ways in which you attack any political, economical, social issue, etc…

 

Mr. President, I have admired America forever.  Most of the heroes of my youth were Americans. You run a huge country, truly the greatest power in the world. I have a friend in Boston.  Frankly, Mr. President, he doesn’t need now $1,200, which you’d like to share.  Not even that number of enormous zeros that the American economy will get from you. No, Mr. President, the whole world doesn’t expect that.  It was America, that between 1942 and 1945 made so many airplanes as the whole Axis together with England and Russia. And that was why?  Out of patriotism, Mr. President.  A simple, popular patriotism, that only America, at that time, could have shown to the world…

 

Mr. President, for the sake of my friend in Boston, but perhaps also for the sake of the whole world, order “stop running for money and power for the next six months, just for the next 6 months.” Order the CEOs of Tesla, Lockheed and Boeing to make only breathing apparatus. And Baldwin, Calvin Klein… other American giants to make protective masks.  It won’t be easy, many of them are manufacturing everything in China. Yes, but until a few years ago everything was made in America… And you make America great again… Order IBM, HP, Microsoft, Apple, Google and Facebook to work over the next 6 months to find out the potential Profile of a Sick CoronaVirs Person… in order to prevent the emergencies… to save ONE HUMAN LIFE.

 

Please order Mr. President that the world’s largest drug factories, most Nobel laureates, the world’s famous laboratories, to fight only to defeat the virus… Hospitals will have to stay open 24/7 to serve the public even if they will lose a lot of money in these six months… Doctors must help the sicks, keeping their oath of Hippocrates… Mr. President, don’t give them a dime (a dime!) no one wants money, Mr. President.

Just stop “the hunger for glory of money, of power”, stop “the cruel capitalism for 6 months”’… In 1942, General Patton prepared his troops for landing.  He was asked why he have chosen the New York division, those little, skinny guys with glasses… Patton said “I need heroes who were going at least twice a day on the New York subway”. Continue reading „Raul ANCHEL: AN OPEN LETTER TO PRESIDENT DONALD TRUMP” →