IRINA LUCIA MIHALCA – Nemărginitele întinderi ale cuvântului

 Nemărginitele întinderi ale cuvântului

 

Cuvintele se împletesc cu oamenii

şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,

chemându-se între ele,

precum ploaia asta pe care

am aşteptat-o de atâtea zile.

Cuvintele curg, şipotind,

dezleagă mistere,

deschizând tainice porţi,

un fâlfâit al aripii de flutur

printr-o uşoarǎ

alunecare de pleoapă,

un firicel de apă din pârâul

abia format în stânca muntelui

ce domol încearcă să-şi facă loc.

Risipă magică, zâmbet şi lacrimi,

cuţit cu două tăişuri,

o uşă deschisă în interior

spre golul fertil

şi în exterior spre golul altora,

cu acelaşi scop în esenţă.

Un martor-cheie este luna,

precum între două adâncuri

se deschide

un adânc şi mai mare,

dansul în care paşim printre cuvinte.

 

Undeva există o ţesatură subţire,

fără formă sau consistenţă,

poate nici nu s-a ţesut

în lumea prezentă,

ci într-una anterioară, într-un alt spaţiu.

 

Îmbrăţişăm cuvintele ce ne străpung tăceri,

întâlniri aievea, veniri nepetrecute,

plecări, şoapte dintr-un timp

în care ne-am pierdut,

lumina solară mereu în căutare,

cuvinte călătoare

închise în gânduri intrate

prin norii ce plutesc

către un necunoscut

care ieri ne era alături,

cuvinte spuse,

sperând că are să le audă,

cuvinte nerostite, neîmpărtăşite,

cuvinte ce persistă

pentru a fi rostite mai târziu.

 

Visul, ţesătura aurită,  mirifica lume

în care ne simţim acasă!

Ca să transcezi iluziile

trebuie să te consumi în ele,

ca să ajungi la iubire

trebuie să arzi toate iubirile!

 

Atragem cuvinte ce-şi doresc alăturări

din simţiri simple, pure,

spărgând barierele timpului,

ca, mai apoi, să rămână

în ţesătura inimii, în centrul ei,

topite într-o adâncă tăcere.

Ameţitoare tăcere!

 

Prin semnele cuvintelor strecurate în noi

ne regăsim uneori un anotimp,

alteori o veşnicie,

realizăm cât de mult ne-au lipsit

cei pe care îi ştiam, îi simţeam,

îi auzeam lăuntric,

fără putinţă de a da formă gândului,

un gol ce persistă demult, tare de demult…

 

Organică sevă din lemnul copacului

în care urcă,

predestinat să-i dea viaţă

şi să-i ducă fiinţa

până în ultima nervură a frunzelor!

 

În drumul spre vârf

va modela ramuri frumoase

când alunecarea prin lemn sau oase

i-a fost înlesnită de natură,

dar şi crengi cu forme bizare,

ori cioturi, ori scorburi,

semne dureroase lăsate în urmă,

în inima visului,

apoi se retrage în sine, trancendent.

Inelele concentrice ale arborilor

conţin memoria ciclurilor anterioare.

Înlăuntrul acestor inele, în ax,

neatinsă-i fiinţa de lumină.

 

Astăzi, o nedumerire:

drumurile se intersectează

spre capăt de drum?

 

29 septembrie 2016

Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici


Totul este aici

 

În pauza aceasta dintre gânduri,

spațiile dense se topesc.

În pauza aceasta dintre cuvinte,

dintre mine și tine, lăsăm doar respirația

adâncă, sferică, ritmică.

Îmbrățișați, ne privim în ochi,

ne deschidem inimile.

Nimic nu se mai aude.

Hăul și umbrele nesătule dispar.

Ca notele de pe portativ,

mâhnirile tăcute

se ridică din valuri, alunecă,

durerile se dizolvă de la izvoare.

Se vindecă cicatrici, răni, spaime.

 

În pauza aceasta dintre litere

suntem conectați în straturile ființei.

Un cântec revine-n pridvor,

ca un ecou din tăcere

plutește deasupra lumii.

În realitatea aceasta

ne-ntoarcem

în centrul din noi,

spre infinitul roditor.

Acolo, întreg universul

respiră prin mine, prin tine.

 

Prin toți porii, prin nări, prin pleoape,

prin mâinile noastre

respirăm adânc, rar, ritmic.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici”

Dorina OMOTA: De ziua ta, iubită Românie!…

 

 

De ziua ta, iubită Românie!…

 

Sunt ani și ani, iubită Românie,

De când românii toți s-au adunat,

La Alba și-n deplină armonie,

Îmbrățișați în horă au intrat.

 

Cu bucurie ,,La Mulți Ani” îți cântă,

Poporul din Ardeal și de pe Prut,

Iar eu mă-nclin cu drag, măicuță sfântă

Și glia strămoșească o sărut.

 

Veniți cu toți la hora înfrățirii:

Uniți să fim din nou ca și atunci,

Când un Mihai a rupt lanțu-nrobirii

Și-am devenit mai tari ca niște stânci.

 

Însă de-o vreme ploi de răutate,

Ce curg ades cu ură și venin

Ne-au cam privat din nou de libertate

Și plânge România cu suspin.

 

Și dacă nu luptăm pentru dreptate,

Vom fi striviți puțin cate puțin,

De cei pe care azi îl doare-n coate

Că iar ne frânge-o talpă de străin.

 

De ziua ta, iubită Românie,

În palme tare-aș vrea să mai cuprind,

Doar zâmbete și râs și veselie

Dar toate astea nu vor fi curând.

 

Și totuși încă sper la revenire

Știind că noi nu suntem niște lași

Care să uite că pe-a lor unire

Au vrut să calce monștrii ucigași!

 

Dorina Omota

29.11.2020

George ȚĂRNEA: Risipitorul de iubire (Poesis)

George Țărnea (n. 10 noiembrie 1945, la Șirineasa, Vâlcea – d. 2 mai 2003, București)

Pe 10 noiembrie se năştea poetul George Ţărnea, supranumit ,,poetul iubirii”… E un poet special pentru mine din cel puţin două motive: Pe lângă faptul că e vâlcean, am învăţat la liceul care îi poartă numele. Mama mea i-a fost colegă de clasă, prietenă. Ea îmi povestea adesea despre el, că era un suflet boem, romantic, inteligent, extrem de talentat. Voiam să-l cunosc personal, însă la scurt timp a decedat, la o vârstă tânără. Acum, îl pot cunoaşte prin poeziile sale, de mare genialitate. Cred că a fost preţuit prea puţin cât a fost în viaţă, dar aşa se întâmplă mai mereu cu oamenii de valoare. Vă prezint câteva poezii care sunt cele mai aproape de sufletul meu:

Risipitorul de iubire

Am hrănit orgoliul ucigând iubiri

Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.

Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,

M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.

M-am târât pe burtă, am zburat prin cer

Fără ca vreodată învoiri să cer.

 

Partea mea cea neagră cu noroiul mort

Părţii mele albe i-a tot fost suport.

S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har

Fără să-şi asume ultimul pahar.

E degeaba înger, drac plătit din plin,

Înălţarea mi-este singurul declin.

 

Bun de pus la rană,

Rău de pus la zid,

Numai eu ştiu taina fiecărui rit.

Numai eu dau seamă

Pentru cât am fost

Înţelept de singur, fericit de prost.

 

Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani

Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.

Dar cu toate-acestea, le ofer mereu

Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.

Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt

Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.

 

Că n-am nici starea să mă pot schimba,

Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.

Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec

Să-mi umbrească firea anii care trec.

S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost

şi cuvinte bune, înţelesul prost.

 

E totul rânduit să se întâmple

Cum să trăieşti frumos fără iubire,

Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniştea din zori

Şi pacea din amurg dintr-o privire?

 

Cum să înoţi prin mările de flori,

Cum să te bucuri de întreaga fire

Şi viaţa ta să-şi afle împlinire

Fără minunea care dă fiori?

 

E totul rânduit să se întâmple –

Cu simplitatea unei adieri –

Când de lumină sufletul se umple,

 

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri

Gheţarii urii se ivesc la tâmple,

Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

 

Scrisoare de rămas bun

Iubito, câta lume între noi

Numărători de ploi, din doi în doi

Și dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă și lasă-mă să strig

Mi-e frică de-ntuneric și de frig

Și nu mai vreau să știu până la sfârșit

Cine-a iubit frumos, cine-a greșit.

Cine-a facut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a ramas

Cine și-a smuls pereții rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut și cine a câștigat

De toate înlănțuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celălalt

Sub cerul prea străin și prea înalt

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rau

Și cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

 

Orice copil are un nume

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsă-n lume

De noapte ne-ar putea păzi.

 

Orice copil are o ţară,

Orice copil are părinţi,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al păsilor cuminţi.

 

Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Şi printre spini din când în când.

 

Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n poveşti,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curaţii ochi copilăreşti.

 

Orice copil are o mare

Pe care-şi poartă barca lui,

Dar nu se-aşteaptă să coboare

La ţărmul mării nimănui.

 

Balada blondelor iubiri

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet;

E târziu, e prea târziu la mine-n gând

Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină

Dar nu se ştie, nu se ştie până când.

 

Prea multe pasari cardinale

Între iluzii se rotesc

Contaminând cu ascensoare

Misterul nostru pamântesc.

 

Îmbatrânim de fericire

Într-o mansarda fără flori

Lasând păpuși fără adresă

Pentru serbările din zori.

 

Visăm frumos aceeaşi moară

Ascunsă-n tragicul decor

Şi măcinăm aceleaşi lacrimi

Când dau părinţii telefon.

 

Suntem lucizi pâna la sânge,

Nedespărţiţi pâna la cer

Şi nici nu ştiu după iubire

Ce se cuvine să-ţi mai cer.

 

Cuvintele îşi pierd căldura

Într-un sărut de protocol

Şi tot mai vinovate păsări

Dau eşafoadelor ocol.

 

Sub fruntea mea se face noapte,

În ochii tăi se face zi

Şi renunţăm să mai cunoaştem

Ce stele ne-ar putea păzi.

 

George ȚĂRNEA

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Gânduri (poeme)

AMURG

 

am degetele bătătorite de gânduri
praful se amestecase cu timpul
alesesem drumul, uitasem calea
pășeam singur în noapte, pe drumul rămas
sub pleoape un gând se mai zbate
am ales lacrima
să șterg la ochi depărtările
un pas apoi pe drumul în iarna ce trece
printre întrebări scrijilite pe scoarțe de fag
voi fi zăpada
ce curge pe umeri de zadă
ridic ochii
galop sălbatic prin vremea din urmă
pe trunchiuri de tină
suflet ros de răni, de gânduri nerostite
sapă durerea în stâncă
oglinda o temă
în rest un vis, apoi nimic a rămas
zăpada se așternea mai departe
pe culme de munte
ochi osteniți, grăbiți ca să vadă lumina
oglinda e spartă, privirea absentă
prin cioburi de gânduri
răsună pădurea a jale
un tulnic în cale, mioare în vale
noapte se scurge încet în zăpadă
păsările au tăcut, uitând să mai zboare

 

ȚĂRMUL

 

dansez prin iarba pură de acasă
mie sufletul zloi de gheață
te pierd in ăst joc
timpul, o veșnicie fugară
pe mal te zăresc
vântul iți mângîe chipul
tu mă privești, surâzi
nu știi durerea mea
culegi trandafiri și țepii lor mă dor
au înflorit gânduri pe prispă, femeie
și am uitat…
de tine, de mine, de noi
Continue reading „Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Gânduri (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

 În drumul spre lumină…

 

În drumul spre lumină,

punctul acela de intersecţie

al veşniciei cu timpul,

cu aripile tale albe

treci, în viteză,

prin abisul nopţii întinse,

tot mai adânc, tot mai departe.

 

De tine nu te poţi ascunde,

schimbarea

doar tu o faci, ştii bine!

 

Pătrunzi în ochiul taifunului,

aluneci în toate direcţiile,

tot mai adânc, tot mai departe,

prin toate fisurile existenţei.

Explorezi dureros, solitar,

chinuit prin furtunile deşertului

– chiar dacă ştii,

niciodată nu eşti singur -,

continui să treci

de uşi, praguri, trepte,

axe şi noduri,

mistuit în căderea în tine.

Nu te mai zbaţi, nu te agăţi de nimic,

elimini orice ancoră,

orice te reţine.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română: Concurs de poezie „Dor de Țară” cu prilejul Zilei Naționale a României

afis1-300x168Dragi prieteni ai Cuvântului!

Poetul Gheorghe Stratan, unul dintre fondatorii Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română (USELR), a inițiat și desfășoară în perioada 29 noiembrie -1 Decembrie curent, proiectul personal – Concursul de poezie „Dor de Țară”, cu prilejul Zilei Naționale a României. În calitate de premii, sunt oferite două bilete la Concertul de caritate IN MEMORIAM poetul național Adrian Păunescu, preconizat pentru duminică, 3 decembrie, ora 16:00, la Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din Chișinău. Continue reading „Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română: Concurs de poezie „Dor de Țară” cu prilejul Zilei Naționale a României”