,,ROMÂNIA

Cu peisaje minunate

Munți cu crestele semețe

Cu verdele pădurilor

Și cel al crestelor muntoase”.

La vîrsta pensionării unii își petrec timpul în fața ecranului televizorului ,alții la o partidă de Șah și unii o pornesc la drumeție pentru a mai revedea plaiurile natale..

 ..Acasă însemna Romînia.Ca un veșnic turist,am scos din buzunarul hainei harta cu noul plan a noilor-vechi meleaguri de care mi se făcuse dor.

,,Deschideți ochii și inima în fața peisajelor unice,închid în suflet cîntecul cascadelor și-al vîntului hoinar!,,

-Iată biletele de călătorie …pe primul plan Iași.De data asta am plecat cu tot haremul …strănepoți,nepoți,gineri și nurori…ce mai tot familionul!

Voi  începe cu Iașul, Să nu uităm că tinerețea mi-am petrecut-o…

Au trecut de la desfășurarea planului meu …

-Am aterizat pe noul aeroport ieșean și de acolo pînă la Ciric –o palmă de loc…dar nici că l-am recunoscut! Vile,hoteluri,case de odihnă…Angajasem una dintre noile vile care avea camerele pregătite pentru ,,alaiul,,nostru.Ba în sala de la parter ne-a așteptat ,,cina,,-o gustare moldovenească stropită cu vin de Bucium.În zorii zilei ,cam la vre-o două zeci de metrii curgeau apele Ciricului –lacului unde în tinerețe ,pe călduri ne refugiam la umbra arborilor și în apele molcome ne scăldam pînă ce se făceau orele cînd ne ghiuruiau interiorul și urcam în tramvai –direcția ,,Cantina studenților,,.De astă dată mi-am urcat familia –cam vreo 12 persoane și am ajuns în Tîrgul Cucului, acolo unde străbunii erau mici comercianți sau cîrciumari…Citisem o nuvelă ,,a lui Agnon în care descria ,,pe un cîrciumar din Tg.Cucului ,prieten cu Cantorul sinagogii din tîrg.Și cum am pășit pragul unei bodegi,ne-am îndreptat spre Sinagoga Mare –inaugurată după reconstrucție și Declarată,,Monument Național,, De nerecunoscut:numai că pe unul din pereții exteriori ,era menționat cu litere aurii,,1657- 1671).Privirea se înălța spre Obeliscul în memoria Progromului de la Iași(28-29 iunie 1941).Am intrat în interiorul Sinagogii .Privirea întregului Clan se îndrepta spre Parohul care ascundea sub porțile sale sulurile Sfiinte. Într-o liniște emoționantă am ieșit și privirea celor mici-a nepoților se îndrepta spre mine-călăuza.Cei trei nepoți –contra obiceiului sburdalnic de acasă,acum aveau în priviri ceva nou,schimbat.

Nevastă-mea ,să-mi fie sănătoasă și ea moldoveancă desigur că le-a povestir celor trei prichindei despre,,Bojdeuca lui Creangă,,?!

-Safta (bunica) va povestit despre Moș Ion

-Moș Ion Creangă? –au pronunțat într-o singură răsuflare… Fața li s-a luminat și citeam  în privirile lor,așteptarea confirmării mele.

Așa dar ,am început să urcăm dealul.Era o zi nu prea călduroasă,cerul de un albastru siniliu .Urcam spre strada îngustă unde mi-am amintit de ,,Casa lui ,,Moș Ion Creangă,, (BOJDEUCA)unde pentru o scurtă perioadă a locuit și Eminescu .Se află pe dealul Țicău .Mai poartă numele de,,Valea plîngerii,,. De pe cerdac am aruncat o privire spre Ciric .În camerele înguste ale muzeului-dar doldora de obiecte și scoarțe vechi,  vizitatorul își poate face o impresie generală asupra vieții și operei lui Creangă. Mai stau la îndemîna acestora cîte o carte veche ,,,,Povestea lui Ionică  cel prost poreclit Irimiea,,  și cîteva paginiale broșurei ,,Îndrumătorul,,care  dacă nu povestesc cu har despre scriitor și scrierile sale, le-am păstrat drept amintire.

Numai că vremea trecea și ni se făcuse poftă de-a îmbuca .Așa că am plecat spre ,,HANUL,,TREI SARMALE,,unde ne-am delectat cu tradiționala Ciorbă,,Tochitura,Sarmale în foi de viță,, pe care le-am stropit cu licoarea de un roșu aprins din viile Buciumului.Privirea ne-a fost atrasă de lista strămoșilor –oaspeți ,din alte vremuri:Vasile Alecsandri,Ion Creangă,Eminescu și pictorul Octav Băncilă a cărui tablou ,,Safta Dumitriu Luca ,,hangița,, se află expus la Muzeu .Și totuși ,cîndva atmosfera era mai alta. Pe cînd se ridicau paharele ,se cinsteau cu versuri și vorbe cu tîlc comesenii, apărea în preajma mesei un tip,,ros de vreme-adică purta în loc de cravata obișnuită ,,lavaliera,,un fel de panglică de mătase largă,înnodată și lăstă să cadă spre buric,ghete de lac,mănuși albe,trandafir alb la butonieră costumului ros de vreme, iar în mîna dreaptă un imens buchet cu flori de sezon.Ochii bulbociți vorbeau de la sine.Chiar dacă nu cumpărai firele de trandafir sau lalele,comesenii scoteau cîte o monedă pe care i-o dăruiau.Iar el,, BARONUL de VAX,,că așa-i mergea vestea printre ieșeni-pe drept sau nu!? cu vocea cam răgușită recita cîteva versuri:

,,Deschide-ți ochii și inima în fața peisajelor unice/ închid în suflet cîntecul meleagurilor și-al vîntului hoinar…!

Coboram dealul,cu acea nostalgie nu numai după natura înconjurătoare ,care îmi amintea de unii colegi ,care în vreme de tristețe aveau darul de a transforma sfîrșitul săptămînei de muncă în ore luminoase,cu cîntece de voie bună inspirate de mama-natură și fără îndoială de belșugul de pe masa colegială stropită cu păhărelele tulburetelui.

Acum treceam și priveam Palatul care e înconjurat de clădiri,moderne,și Centrul comercial cu vitrinele șugubețe,atrăgătoare…!Dar vorba romînului,,Ziua trece și …pașii se îndreptau spre bătrîna uliță  ,,Lăpușneanu,,unde cîndva deoparte și cealaltă dominau ,,Case cu pajura boierească,,.Dar vorba cîntecului: Tot pe drum,pe drum ,pe drum…aruncam o privire către Catedrala Mitropoliei și de cum întorceam privirea care tot admira lunga traversare spre o grădină care ducea spre Teatrul Național ,,Vasile Alecsandrii,,pe scena căruia au văzut lumina cele mai ilustre drame și comedii în interpretarea lui Sava,Miluță Gheorghiu și numeroaselor actrițe care au dus faima peste hotare. Bătrînii își mai amintesc de o veche descriere,,Pe ulițele Iașului ,,autor Vasile Panopol. Trecînd nu numai pe străzile moderne ale Iașului,unii dintre lectori își vor amintii de vestita familie Roznovanu ,Castelul cu acelaș nume în care au locuit și a fost martor a unor oaspeți precum Regele Carol ,invitați de cucoana Marghiolița.Îmi sună în urechi versurile:

Masa e încărcată cu ghirlanzi,cristaluri /Strălucesc mii,cupe de aur și portir;/Vinul curge în spumoase valuri /Mințile înneacă într-un lung delir.În zilele noastre clădirea modernizată aparține,,Primăriei Iașului,, .De aici am pornit-o spre str.Lăpușneanu.-unde pe vremuri erau case luxoase ,localuri de distacție ,vitrinele unor magazine de bun gust.Le-am atras atenția asupra unor case vechi ,devenite în zilele noastre muzee.Pe vremea stundenției era cea mai atrăgătoare și chiar pitorească.Grădini și localuri cu bere ,iar spre toamnă se servea must pe lîngă porția de mititei a Continue reading „Paul LEIBOVICI: Un tur de forță” →

Umorul este o problemă individuală și de gust. Umorul negru-în mod special nu poate fi gustat de oricare persoană.

Adesea întâlnim persoane care refuză a da ascultare unor glume ,,negre,, sau să lectureze un astfel de umor. Alții, dimpotrivă îl gustă cu plăcere.

Deoarece nu aș dori să generalizeze subiectul la diverse grupuri din societate, mă voi referi la un mănunchi de prieteni. Aceștea au obiceiul să-și petreacă concediul într-un grup închis –grup care în cursul anului se întrunesc la sfârșitul săptămânii. Rareori sunt invitați și câteva perechi pentru a întregii societatea.

E drept, sunt unii dintre prieteni care în cursul săptămânii muncesc greu, cercetători, profesori în care intelectul se complectează cu manualul.

Deoarece toată energia intelectuală și fizică le sunt concentrate în această direcție, jocurile din perioada vacanței le ușurează traiul, într-o măsură oarecare. Încordarea de zi de zi își găsește doar acum un echivalent.

S-a constatat de altfel, într-un studiu despre ,,umorul negru,, ca fiind folositor ca un liant al unor societăți precum al polițiștilor, al grupelor de salvare ambulatorii, a unor persoane care duc o muncă dublă: intelectuală și fizică.

Umorul negru permite indivizilor care fac parte din grupări de muncă intensivă (intelectuali sau alte grupări) să caute momente de reculegere spirituală. Viața în condiții de muncă grele, obositoare, adeseori periculoase pretinde, fac bine unei destinderi, momente de relaxare.

Umorul negru este una din căile reale de a înlătura pentru scurtă vreme, problemele deficite, ,,a scoate mănușile,, și a te îndepărta câteva momente de la preocupările zilnice,,

După prof.Keisi M.Henrig , care se ocupă într-un material despre ,,umorul negru,, al stendapiștilor, rezultatele asistări la astfel de spectacole au un rol pozitiv.

Profesorul susține că în majoritatea cazurilor –a unor astfel de spectacole ,nu au existat intenții negative.Cei ce vor ,,critica aspru,,un astfel de umor ,ar trebui să gândească mai adânc la semnificația, adresa acestora.

Umoriștii doresc să înveselească societatea.Munca artiștilor comedieni-pot cuprinde ,se pot exprima și prin umor negru.

Umorul negru nu are destinație doar de a ne face să rîdem, căci prin rîs se pot prelucra subiecte de o anumită valoare, greutate , care e necesar să le considerăm ,,tratamente,,. Medicina nu are întotdeauna posibilitatea de a trata cu ,,medicamente,, anumite cazuri. Numeroase subiecte, de altfel sunt în atenția și tratamentul medicilor, cu deosebire în cazurile de urgență, dar nu numai…tratate cu ajutorul UMORULUI.

Fiecare dintre noi ,are uneori  momente de a se întâlni, față în față, cu o anumită tragedie(mai bine spus )într-o formă sau alta. Umorul negru ne dă posibilitatea de a ne relaxa ,de a deveni un instrument deosebit.GLUMA trebuie și adeseori are posibilitatea de a stârni o reacție, a da o replică pozitivă, căci ea conține un sâmbure de adevăr. Prezența la timp-în general-a glumei, e atunci când ea atinge ,,nervul,, sau simțul estetic.

Există și posibilitatea de a mării atenția ,și prin aceasta a distrage atenția și a produce râsul. Doar în aceste cazuri ,,lovitura,, sau, ,,situația grea,, nu va avea cum să o înlăture. Arma ,,umorului,, e un produs necesar , e un învățământ care avem obligația de al însușii la timp.

Umorul negru –așa dar- cu toate că întâmpină ,,critici,, este o armă ce trebuie să o învățăm , să ne-o însușim , căci ne vine în ajutor în diferite momente ale vieții.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Umorul negru” →

Cartierul ,,Căruțașilor” a fost prima cunoștință a mea cu vestitul și veșnicul tânăr,, Iași.,. De altfel, după ce am traversat podul de lemn, pe sub care treceau lin apele, nu prea limpezi, ale Bahluiului, pașii se îngropau în bortele străduțelor cam înguste și întortocheate. Casele mi s-au părut cam pe aceeași măsură. Unele aveau în față garduri din șipci de lemn –cam negricioase, fapt care desemna bătrânețea acestora, ascunzând în spatele lor case cu acoperișuri ori de șindrilă, ori de tablă pe care ici-colo erau semnele unor rădăcini de un verde brumăriu. Gospodinele harnice aranjaseră în fața prispelor de la intrare  oale de lut din care țâșneau căpșoarele unor plante care dădeau să îmbobocească. Printre bolovani albi, prundișul răspândit cu îndemânare de un vernil strălucitor, răsăreau căpșoarele micuțe, vesele ale ghioceilor și albăstrelele ,,Nu mă uita”, ba chiar îmi furase privirea și nu mai puțin admirația pomilor cu ramuri tinere, îmbobociți, a căror tulpină era proaspăt văruite. Semn, că gospodari se pregăteau de primirea primăverii. Cu toată graba de a ajunge la adresa pe care o primisem de la un fost coleg de breaslă, mă opream din când în când ca să-mi odihnesc palmele obosite în care țineam  geamandanul cu fel de fel de boarfe, lenjerie proaspăt călcată, un costum pentru zile de sărbătoare, pantofi cu tălpi de cauciuc –văcsuiți chiar în momentul ultim al împachetării. Mânerul geamandanului fiind din tablă, își lăsase imprimat modelul pe palma obosită, care devenise de un roșu –maroniu cu dungi adânc înfipte în piele.

Când deodată, dintr-o  parte mi-a sărit în fața privii o tablă îngustă pe care erau scrise două cuvinte: Strada CĂRUȚAȘILOR. Am lăsat valiza de carton să se odihnească, păstrând câte ceva din culoarea autentică ,,maronie” căci pe ici colo mânerul purta semnele roșietice ale sângelui proaspăt imprimat. Mi-am scotocit buzunarele până ce-am dat de biletul cu scris caligrafic-al bunei mele cunoștiințe, ,,Familia Cilibi ,strada Căruțașilor 17 b”.

Din punctul la care m-am oprit ca să mă orientez, nu prea am avut vreo îndoială că am nimerit în cartierul sus amintit. Plutea în atmosferă un miros care, mie ca nou venit, îmi producea o usturime  străpungând  cu violență deschiderile nasului, și coborând în adâncuri dând imbold poftei de îmbuca câte ceva, dar mă îndemnam să –mi țin gura închisă.

În dreptul gardului vopsit cu var alb, am tras o privire spre fereastra de pe zidul casei. Câteva pătrate de sticlă de geam bine lustruite, încadrate în șipci albăstruie. Portița de la intrare larg deschisă, iar în curtea pavată cu pietriș mărunt se cunoșteau urmele copitelor cailor și nu mai puțin al roților de la cotiuga stăpânului ,,domnul Cilibi”.

Se vede că stăpâna casei m-a zărit, indentificându-mi intențiile căci, nu apucasem să ridic privirea când zâmbetul viitoarei gazde, a cărei păr brunet se lăsa întrezărit de sub broboada înflorată, bine legată în creștet, lăsând deschisă larg  fruntea netedă-rozalie. Femeia mi-a luat valiza, iar eu am trecut pragul. Nici n-apucasem să mă recomand, căci întrebările ei îmi străfulgerau creierul și așa obosit după o călătorie cu trenul ,,Personal”care pe lângă gâfâitul adânc –zgomotos, mai împroșca spre compartimente, câte-un val de aer greu suportabil.

-Ești c-am lung ..apleacă capul …apoi îmi puse valiza lângă patul acoperit cu așternut alb,proaspăt înfățat din care parfumul curățeniei mă împinse la o primă frază:Madam..sunteți o gospodină aleasă.

-Lena..spune-mi pe nume:LENA.

2

În bucătărie era o măsuță acoperită cu o pânză de bumbac de un roz strălucitor, iar pe la colțuri erau brodate buchețele de flori galbene împrejmuite de frunze verzi. Castronul plin cu ciorbă ,se vede treaba că era pregătit pentru noul colocatar.  Lena mă străpunse cu privirea ei focoasă îndemnându-mă :serviți cît e fierbinte…iar mămăliga e din făina noastră! Când o să poftești ,o să te ducem cu docarul pînă la marginea Iașului unde avem o halcă de pământ pe care cultivăm…În timp ce sorbeam din ciorbă unde plutea și un os cu măduvă împrejmuit de carne. Ochi-mi lăcrămau din pricina vaporilor. Lena pregăti pe o farfurie lunguiață carnea rumenită iar  în lingura adâncă de metal se legăna un os înfășurat cu carne, roșcat ,fierbinte a căror aburi îmi lățeau nările .

-Ia să ciocnim un păhărel în cinstea noului prieten!! Drept în momentul cu pricina, ușa se dădu deoparte și jupînul casei ,o figură de om zdravăn îmi înfruntă privirea și după ce-mi ură: Bun venit ,ridică paharul cu vin, în timp ce în cealaltă mînă ținea un boț din mămăliga a cărei parfum mă îndemnă să înfing lingura ,ca să-i simnt gustul ,de mi s-au deschis nările .Numai ce Lena răsturnă din ceaun pe placa de lemn, mămăliga din care țîșneau firicele de aburi parfumate .În timp ce înghițeam cu poftă ,gospodarul se vede treaba și el înfometat, lăsă să i se strecoare prin deschizătura guri,de unde se vedea strălucirea dinților albi ca zăpada, pîrjoala pe care i-o puse nevastă-sa în față. Un muget lung se făcu auzit dinspre curtea unde se aflau grajdul,magaziile ,grămezile cu fîn proaspăt acoprite de cîteva boarfe aruncate la întîmplare..

-Și mînzului io fi fost foame! Rosti jupînul în timp ce își înălță trupul robust,de atlet,și- îmi întinse mîna :eu sunt Marin ,bărbatul Lenei și tatăl a doi gemeni:Dan și Dana.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Iașul tinereții” →

,,Omul în contradicție cu celelalte creații nu se maturizează de-a lungul vieții”. 

Freud

 

Omului îi sunt necesare sentimentele și să iubească, să fie iubit pe întregul parcurs al vieții. Exemplele de iubire a unor animale care ne emoționează pătrund adânc în inima noastră. Animalele nu se întreabă care este rostul vieții și care e sensul existenței.

Numai ființa omenească își pune întrebări până la sfârșitul vieții, deoarece de-a lungul acestei existențe, rămâne copil. Toată viața păstrează urmele sufletului  copilăriei. Omul ajunge la sfârșitul vieții, fără să pătrundă în mod practic la răspunsuri, chiar dacă și le-a pus cândva. Încă din copilărie întrebările erau-fie la un anumit grad mai simple sau mai complicate, mai specifice sau mai adânci.

Problemele și întrebările adânci niciodată nu au o soluție finală. Desigur, odată cu maturitatea, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual ,,omul rămâne un fel de copil până la sfârșitul vieții”. Din această pricină dragostea va fi mai profundă. Cu timpul, omul simte necesitatea dragostei. Deoarece, cât trăim ,nu ne maturizăm într-atât, încât să nu depindem de alții și niciodată nu putem ,,trăii singuri”. Simțim necesitatea într-o măsură sau alta ,la o mângâiere. Omul simte această necesitate, mai mult decât ori care altă ființă, căci niciodată nu putem, într-adevăr, să trăim singuri, independenți.

Și din punct de vedere spiritual, dragostea ne ajută să uităm depresiunile, care ne întâmpină. Omul se maturizează, dar nu va putea da răspunsuri pe care și le-a pus încă din copilărie. Când e tânăr caută să găsească soluții la întrebările vieții. Caută aceste răspunsuri la părinți.

Dragostea și alintarea au umplut ceea cei lipsea. Acestea îi umpleau golul prin răspunsuri clare, limpede. Mintea nu a luminat toate necesitățile sale, prin răspunsurile părinților. Nu se poate pătrunde în toate intimitățile, secretele-cu toate că întunericul a devenit lumină, prin dragostea și încurajările părintești. Acestea fiind din adâncul sufletului lor.

Necesitatea copilăriei, este o necesitate de împuternicire, prin descoperirea dragostei mângâietoare, fină. Dar aceasta crește odată cu maturizarea, în răspunsurile la întrebările create și omul speră la o soluție. De aceea cu cât ne maturizăm, avem necesitatea și speranța de a găsi soluția. Cu toate că neîmplinirile, în ceea ce privesc esențialul adânc al vieții,noi, din zi în zi căutăm răspunsul la cei ce ne înconjoară. Uneori, numeroasele necesități omenești vin să ne satisfacă prin evenimentele pozitive familiare.  Acestea  oferă atât copiilor cât și părinților un prilej de îmbinare reciprocă în timpul vieții.

Dragostea reciprocă atît a bătrînilor cît și a tinerilor se umple în atmosfera familiară. Atâta timp cât copii au trăit împreună cu părinții într-o atmosferă familiară. În timp ce părinții și copii au trăit împreună ca făcînd parte din aceeași lume (dacă alegem fiecare din noi să părăsim cuibul odată cu maturizarea generației tinere, trebuie subliniat, că procesul ieșirii începe chiar din copilărie ). Evenimentele familiare, în principiu, nu erau numai spirituale, părinții  nu sau referit numai la respectul pentru ei ca părinți sau ca îndrumători tradiționali, precum era obiceiul. Ei s-au comportat cu respect și atunci când îndeplineau misiunea de a fi administratorii sărbătoririlor familiare onorate și pline de entuziasm. Astfel, dragostea pentru copii lor îndeplinea o necesitate sufletească și tradițională. Această dragoste era făurită, adânc înfiptă în conștiința lor, nu numai ca un prim drept ci, ca o obligație firească a unui părinte. Părinții nu concepeau să fie despărțiți de copii lor; iar dacă această despărțire era necesară, o considerau drept un fapt negativ în calitate de creatori și educatori .

Cu toate că generația veche  nu putea concepe viața altfel decât era în tradiția familiară. În America s-a revoluționat cultura dând naștere la ceea ce se numește ,,cultura –tineretului”. Această cultură deosebită a vârstei de mijloc, dintre copilărie și tinerețe (maturizare) și aceasta pune accentul  pe adaptarea maturilor la noua concepție. ,,Cultura tineretului” nu întotdeauna se opune aprecierilor maturilor. Ea exprimă inadaptarea a numeroșilor tineri. Este necesar să aruncăm o privire în interiorul acestor tineri ca să observăm maturizarea lor.  Având în vedere aspirațiile acestor tineri, în  căutările lor, de a ajunge cât mai târziu posibil la ultima stație a vieții, ei încearcă să-și prelungească tinerețea la infinit. Dorințele acestora ca părinți din nou punctează căile vieții copiilor lor.

2

Ceea ce putem observa, sunt îndoielile generațiilor și descoperirea dragostei contemporane. Numeroase sunt scrierile (într-o formă sau alta) a tinereții însoțite de pofta trăirii intense din punct de vedere sexual și din convingerea de a se bucura din plin, poate mai mult decât alte evenimente. Plăcerile de moment fiind considerate mai importante. Părinții, care nu vor să se arate în fața copiilor ca pretențioși, neavând o limbă comună, prin care să se trădeze ca având concepții învechite, tind să primească noul mod de viață ,,cultura tineretului” precum ar fi a lor. Părinții probabil spun copiilor lor: dacă noi nu ne putem adapta vouă, dacă voi nu vreți să primiți felul nostru de viață, să ne străduim noi în a ne adapta. Dar acest joc (compromis) este o înfrângere. Noi urmărim viața copiilor noștri  fără ai putea, într-adevăr, cucerii.

Linia vieții societății noastre ajunge la apogeu în anii maturității. În timp ce noi suntem în putere și mai avem o înfățișare plăcută, care de îndată va începe o scădere și chiar intervenția doctorilor. În trecut cu cât omul îmbătrânea,cu atât se bucura de mai mult prestigiu și chiar poziția sa era mai respectată de societate. Bătrânețea omului, însemna cu alte cuvinte să te bucuri de mai multă autoritate în familie, care ținea seamă de părerile acestuia.  În loc să te îndepărtezi  din centrul vieții familiare , copii și nepoții ,în trecut se apropiau de centru familiar. Acest fapt determina, într-o mare măsură prin faptul , că dragostea nu era  activată superficial. Dimpotrivă, dragostea era îndreptată spre crearea încrederii continuu în familie, bazată și raportată la cinstea –prețuirea bătrâneții. Dragostea și onoarea erau gemeni.

Părerile noastre despre dragoste și prețuire au determinat această poziție, prin care vârsta bătrâneții noastre s-a transformat cu timpul în neglijență și singurătate. La fel cum tinerii trăiesc în afara evenimentelor familiare, ei petrec bătrânețea, viața pe marginea evenimentelor familiare. Bătrânii își petrec viața pe marginea existenței familiare. Femeia, de exemplu, adeseori este iubită chiar dacă nu are merite suficiente. În aceiași măsură și bărbatul.  În societatea contemporană poate exista ca văduv(ă), zece-cincisprezece ani. Rareori i se propune de către membrii tineri –căci de când a văduvit,-ea (el) neîndrăznind să pretindă –să locuiască cu ei.; ea ,pe când era tânără iubită și apreciată (nici când nu a pretins ceva) ridicolă și respinsă într-o izolare a bătrâneții. Timpul apasă greu pe umeri. Bătrînețea se resimte din zi în zi, e obositoare. Ea speră că timpul acesta să treacă, căci nu e o altă cale pănă ce va muri.

3

Dacă dragostea nu ar fi fost  decât o ceremonie, un eveniment al simțurilor-precum dragostea sexuală-ar fi putut să ne ajute să trecem cu mai multă ușurință peste amenințările timpului. Am fi putut ajunge la bătrînețe fără amenințările timpului. Am fi putut parcurge anii bătrîneții ,fiind conștienți că putem să continuăm înconjurați de rude și prieteni,care întotdeauna ne-au fost apropiați. Adesea auzim plîngeri al singurătății în anii bătrîneții,oful soartei care amintește cu întîrziere timpul-părinților,copiilor,bărbaților și femeilor-ceea ce am pierdut în ceasul în care credeam că l-am cîștigat. Această problemă e dureroasă, am înțeles că nu o putem  singuri rezolva:atnci care e prețul unei noi dragoste?

În timpurile acestea, concentrarea la o dragoste sexuală nu e întâmplătoare. Ea s-a născut ca rezultat al ruperii de trecut,care încuraja tendința extremistă a lui Zigmund Freud,în contradicție cu natura omului. De altfel, Freud susținea, el nu este tatăl unei noi concepții. El nu s-a alăturat nici unei mișcări religioase  sau filosofice. Practic el a avut rezerve asupra multor teorii căruia i se atribuia. Freudanismul devenind cu timpul o nouă religie a necredincioșilor, a căror credincioși ortodocși s-au luptat adeseori învingând . Teoria sa devenind o vindecare ,mai mult decât un medicament sufletesc. Principala învățătură se baza pe aceea a recunoașterii, omul nu poate să se bazeze pe sine din punct de vedere al simțului, el nu e stăpân integral din punct de vedere al mediului înconjurător. Investigațiile câtorva cercetători asupra sentimentului ,,dragostei”  nu ar fi fost luate în considerație ci doar pentru că ele au fost obiectul de cercetare a lui Freud. ,,Omul are unele defecte din punct de vedere al simțului, el necesită o cantitate mare de satisfacții și plăceri. Al elibera în mod discret de acuzația care i s-a adus și care-l obsedează, îl demoralizează și îl urmărește”. După unii cercetători ,,numai teoria Freudiană” ar fi răspunsul potrivit ,,generației temătoare” care acuză omul. Pentru a salva sufletul omului se recomandă o comportare demnă, tradițională.

—————————–

Paul  LEIBOVICI 

Rehovat, Israel 

24 februarie  2019

Ce frumos sună!  Gâlgâitul literelor ca cele ale râului. Fiecare pietroi peste care treceau apele cristaline care coborau repede din înălțimea dealurilor și se îndreptau spre șes. Fiecare gâlgâit își avea sunetul lui aparte, culoarea  valurilor erau de un vernil albăstrui  în lumina care despărțea noaptea de zi. Cu trecerea minutelor, cerul se deschidea și  strălucirea lor părea uneori ca a   unor dungi  aurite, lansate de undeva din îndepărtări, pentru a îndruma pe cei care la orele  începutului de zi  cârmuiau plutele cu încărcătură. Când soarele își arunca razele peste valurile Bistriței, fie  încă la izvoare sau pe parcurs, ni se părea că ceva din fundul apelor se ridică, plutește și scoate din când în când sunete muzicale.

Privind-o de pe înălțimea dealurilor, de acolo unde buștenii erau împinși spre vale, Bistrița își avea personalitatea ei. Pornind din m-ții Rodnei, de sub Gargalău se remarca prin vioiciunea tinereții și murmurul unei melodii ondulate. O văd călătorind nestingherită până ce-și găsea odihna împreună cu surata ei mai potolită ,,Siretul,,. Nouă, ni se părea un strigăt, o chemare…! Așteptam cu nerăbdare să treacă iarna, să se desghețe apele, să-i ascultăm colbăitul care adesea se transforma într-o melodie când melancolică,când veselă .

Dacă mai adăugăm, că pe întinsul apelor, de-a lungul drumului Bistrița era vizitată de păsările care-și găseau uneori odihna pe un pietroi-bolovan ascuțit spre vîrf, dar înconjurat de un guler pământiu pe care puteau să se odihnească scurtă vreme. Bistrița e o gazdă primitoare și care, pe alocuri oferea câteva boabe de grânar adunate și păstrate cu deosebită grijă.

Pe unde râul era mai potolit, aproape de unele maluri lăsa să se întrevadă ca într-o oglindă broscuțe și viermișori, carapace colorate  din care urechiușele unei vietăți țâșneau și se retrăgeau ,probabil pentru a nu divulga ,,secretul,, pe care-l păstrau până la venirea ploilor. Atunci aceste mici vietăți,melcii se târau spre maluri, uitându-și căsuțele, în căutare de hrană și de ce nu! A unei odihne sub protecția razelor solare care le încălzeau corpurile pe cît de fragede, pe atât de sensibile.

Bistrița, s-a dovedit a fii un partener credincios și de mare folos. Doamne, câți pământeni de pildă ca vechiul și prea-credinciosul Chiriac cu feciorii săi Florin, Ștefan, Valentin și la nevoie chiar Lina o mândrie de vreo 14 ani se încăpățâna să plece cu ei la drum. Au mâncat o bucată de pâine de pe urma râului! Vorba vine ,,pâine,, că în sacul cu merinde ,mama Cristina le punea pe lângă făina gălbuie de porumb ,măcinat din toamnă la moara lui Petre din Holpuri, o bucată de brânză păstrată între foi de viță de vie, vreo zece ouă strânse de cu noapte din găitan, și dacă ieșirea în larg era în zorii zilei, de pildă marțea, mai avea păstrate în ascunzătoarea din bufetul bucătăriei câteva plăcinte cu vișine sau alt fruct pe care-l cultiva în livada din fața cerdacului. Și fiindcă, mă luase gura pe dinainte, c-am pomenit de merindele pentru călătorie, vă mai dau pe față ,,secretul lui Florin,,. Nu știu cât îi plăcea sau nu, dar cum ,,bălanul cu ochi albaștrii,, era nu numai cel mai iute la minte dintre frați, și cel mai îndrăgit de părintele său. Florin ascundea în ranița lui o sticlă cu pălincă, care o așeza la vremea mesei, lângă tat-său.

–  O înghițitură…drumul e lung și mai avem de tras greu în valea Roznovului, ….și dacă mai dă Doamne o ploicică, apoi…

Dacă plutele cu încărcătură treceau cu bine apele pârâului Cojoci, unde aveau de făcut un cot pe lângă satul Lunga atunci își ștergeau sudoarea cu cotul mâneci și se lăsau purtați până ce intrau în albia din zona păduricei. Aici mai totdeauna erau întâmpinați de gospodarii satului,care stăteau la umbra fagilor bătrâni și se cinsteau cu o cană de vin de-a crâșmașului Volodea.

2

Cei cinci plutași și cu Lina –șase- până ce ajungeau la Poiana Borcii –o așezare forestieră, trăgeau greul. Cum erau bine cunoscuți de gospodarii din Holda, ca să nu mai vă povestesc cei din comuna Fracasa. Aici a avut odată o mare surpriză Lina.

Cum pluta a tras la mal, că cei cinci erau obosiți de atâta sucit și învârtit, ca nu cumva să nu se proptească dihania pe care erau încărcate tonele de butuci care, fără greș erau așteptate la Bacău, au tras la mal. În traistă mai erau alimente așa că au hotărât să se înfrupte, nu de alta dar le suna cam gol pe dinăuntru.

Lina, cum era șugubeață și chiar zvăpăiată se urcă pe o movilă și-și îndreptă privirea spre sat.

– Ia uitați-vă la bisericuța aia!!! Nici nu au apucat frații să-și întoarcă privirile, când zvăpăiata o luă la fugă spre…

– Lino!..Lino…

Lina observase biserica de lemn, s-a apropiat de portița lucrată din împletituri și apoi dăduse deoparte ușa Sfintei biserici. Rămase, un timp cu privirea spre zugrăveala cu fel de fel de Sfinți. Apoi, își înălță privirea spre candelabrul care străjuia plafonul proaspăt văruit.

Fracasa, nu era un sat ca oricare, căci în afara bisericuței-monument, mai deținea și o istorioară în care numele lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, era cinstit așa precum se cuvenea.

Cât o fi stat și privit, admirat fiecare colțișor! Lina se pierduse printre icoanele și zugrăvelile pline sfinți. La numai o alergătură, era crîșma lui Ion Voievod. O încăpere construită din lemn, văruită proaspăt în cinstea nunții norei primarului cu locotenentul Cîrlig,un tânăr din comuna Poiana Teiului. Șopronul, pe care de abia încăpeau cele câteva scaune în jurul unei mese cu picioarele în formă de X. Patronul, de îndată ce veneau câțiva oaspeți, punea mai întâi într-un coș de nuiele câteva felii de pâine proaspătă și pahare.  Dar cine din oaspeții care poposeau, ținea cont de spațiul limitat al crâșmei!? Mai toți oaspeții pălăvrăgeau, politică, sau probleme de familie. Odată, povesti patronul a oprit o mașină din care au coborăt cîteva persoane care mai întîi vizitaseră ,,Bisericuța,, Unul din aceste fețe necunoscute, după ce le amintise colegilor, de răposatul Creangă, scoase o cărțulie din care a dat citire:

Pe Bistrița, cântând/ O tânără fecioară /În vînt având vestmântul /Și-n păr vuindu-i vântul. / Cu pluta ei ușoară /Trecea-n amurgul zilei / Pe Bistrița cântănd.(George Coșbuc)

Printre ciocnirile paharelor cu vin, se puteau auzi comentariile oaspeților. Aburii ciorbei, le-au acoperit obrajii, dar între două sorbituri continuau comentariile.

Ion Voievot-crâșmarul, își făcuse numele cunoscut departe de satul său. Mămăliga cu brânza de burduf, sau în toamnă-Cașul proaspăt și urda pe care o aducea de la stâna a cărui stăpîn era după ce primise drept zestre de la Podeanu Gabriel-socrul, fost chiar primar al comunei. …și țuica-produs unic, cunoscută în toată Moldova, i-a adus faimă.! Până și propietarii fabricei de hârtie de la Bacău, dumineca, sau de sărbători Doroșănenii, opreau docarul tras de doi cai vânjoși, se așezau în fața crâșmei și înfulecau cu poftă.

3

Acum, celor cinci plutași, le mai rămaseră puțină vreme. Lina veni într-o fugă și cu respirația tăiată le povesti fraților despre cele văzute la bisericuța ,,Creangă,, De certat,nu o certau căci era ,,draga familiei,, așa că au pornit-o la vale spre pluta încărcată cu butuci. De cum au desprins-o s-au îndepărtat pe apa lină a Bistriței. Se putea auzi doar șuierul lung al vântului…razele serii se lăsau peste valurile ca niște baloane care la lumina apusului de soare, păreau mai mult mângâiate de pasările care însoțeau călătorii plecați din zorii zilei.

Privind în urma ei,

Vedeam cum dânsa trece

Râzând pe lângă stâncă-

De nu venea adâncă

Din ceruri noaptea rece…..

—————————–

Paul  LEIBOVICI 

Rehovat, Israel 

10 iunie 2018