Amurg

 

toamna sparge ziua în silabe sterpe
şi ne-ngenunchează frunzele sub paşi,
într-o zvârcolire, răni ne curg din ceruri
şi ne fac haotici şi mai trişti şi laşi…
vântului i-e plină tolba cu stridenţe,
nici minuni din urmă nu ne mai ajung –
toamna-mi sparge ziua în silabe sterpe,
tu trezeşti uitarea şi mă faci amurg
și mă dor sub pleoape amintiri de tine
când din coamă-mi scuturi prea abrupt lumina!
în tăcerea crudă, viscolind risipa
ne îneaca toamna, scârţâie rugina
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi.
disperant în minte un cocor mai ţipă,
zâmbetu-mi se sparge în silabe gri
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

6 octombrie, 2018

În ceas aspru de toamnă

 

cât viscol, Doamne! câtă destrămare!
spicele verii aplecate-a uitare,
rezonanţe şi gânduri, frunze smulse din ramuri,
aşteptări nesfârşite stând lipite de geamuri.
despletit în artere şi cu paşi dezertori
n-am ştiut că se poate într-atât să mă dori,
că ţi-e atât de târziu, n-am ştiut … n-am ştiut!
ochiul şarpelui râde închizând gândul mut
într-un nimb de ispită, într-un cearcăn de vină,
învelind fad regrete într-un strat de rugină.
de nu-mi eşti, toamna asta să o scuturi din mine,
de nu ştii ce mă doare, de mi-e rău sau mi-e bine,
de nu simţi cum se-aprinde răsăritul diform
şi nu ştii câte gânduri mă dezbracă de somn,
la ce bun să te-aştept? să te strig … la ce bun?
în ceas aspru de toamnă, nu mai am ce să-ţi spun
și-n zănateca-mi viaţă scursă orb pe pământ
bate vânt şi e frig. bate vântul şi-atât.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

26 septembrie, 2018

Să nu mă dori

 

ce-ţi cer? nimic prea mult, nimic de tot.
e un sfârşit în toate – ştiu prea bine!
o rană a pământului e-n cer
şi un abis sub orice înălţime.
aş vrea doar să trăim povestea asta
curat, frumos, cinstiţi pân’ la sfârşit.
nu păsări suntem – suntem numai zborul
născut din dor etern de infinit.
şi aş mai vrea, când clipele s-or zbate
ca zoaiele pe ziduri, fără noi,
imaculând tăcerea dintre inimi,
tot ce mi-ai dat, să nu-mi iei înapoi.
să-mi laşi lumina, zborul, bucuria,
duminicile oarbe şi blajine,
în inima-mi deschisă ca o rană
cum te-am ştiut, să mi te laşi pe tine.
şi te-aş ruga, când poate ne vor vinde
cuvintele cu ochi neiertători
şi când peste povestea noastră se vor stinge
luminile de cer, să nu mă dori …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

25 septembrie, 2018

Cântecul meu stins…

 

ce toamnă galben-otrăvită-mi curge-n sânge!
bolnavă de singurătăţi întortocheate,
de freamăt aspru-n visele nebune
şi de iubiri ce nu pot fi uitate!
prin ea, ca printr-o noapte-ntunecată,
îmi vântur rătăciri fără sfârşit
şi nu găsesc lumină să mă-ndrume
către un colţ de cer mai liniştit.
gem îngeri ţintuiţi în amintire
pe drumul meu desperecheat de tine,
se-nvârt în cercuri vulturi pândind prada
iar să-i alunge nu mai are cine.
mi se izbeşte-un dor nebun de gânduri,
se descompun cuvintele în şoapte
de să le-auzi devine imposibil …
te duce toamna asta mai departe,
tot mai departe, cântecul meu stins!
învăţ să mor călcând prin scrum de îngeri,
îngenunchez ca ultimul învins,
te-aștept dar în cuvinte nu-ți mai spun.
în gânduri doar se zbate-un dor nebun.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

23 septembrie, 2018

Mi-e sufletul zbor

 

sufletul nostru e zbor – trupul, ţărână.
prin aer, urma trecerii noastre e fum.
priveşte-mă-n ochi şi ia-mă de mână
o clipă să-ti fiu popasul de drum.
plecarea e-n noi de când ne cunoaştem,
iubirea-i miracol crescut din asfalt –
cu teama de moarte în suflet ne naştem,
lumina ne mistuie într-un dor de înalt.
nu-i vreme de ziduri! deschide fereastra,
în noi sa primim răsăritul dintâi –
adoarmă-ţi pe braţe privirea-mi, sihastra
ce ştie să-ţi spună doar atât – mai rămâi!
iar dorul ţi-l culcă pe prag de iubire
şi-nfige-ţi în cer o credinţă nebună.
va şti universul minuni să conspire –
mi-e sufletul zbor – tu, doar ia-mă de mână!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

5 septembrie, august, 2018

Spune-mi…

 

spune-mi, mai respiră vreun ecou în tine
peste ochiul morţii vocea-mi scuturând?
vreun regret mai umblă prin nisipul nopţii
să-şi găsească loc în cuibul vreunui gând?
mai primeşti lumina-mi să îţi intre-n suflet
mângâindu-ţi tâmpla ca să dormi ușor?
spune-mi, mai ţii minte vara dezvelită,
iarba-nfometată de atâta dor
sau parfumul reavăn răspândit de ploaie
peste-mbrăţișarea ce curgea prin noi?
spune-mi, mai ții minte cum era povestea
vâlvătăii noastre-aprinsă de-amândoi?
coborâse-un cearcăn de tristeţe oarbă
și un gând cu tine împietrise-n el –
era ceas de noapte viscolind nelinişti,
viaţa fără tine mirosea … altfel.
clipe îngheţate surpă-n mine timpul –
risipită-n gânduri trec prin amintiri
şi-ţi refac conturul desfrunzit de vreme
cu sălbăticia fostelor iubiri…

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

31 august, 2018

Toamnă fără tine

 

de n-ar curge toamna lunecând în sânge
şi strivind cărarea ierbii către vară,
de n-ar cădea ceaţa pe copacii vineţi
mistuind cu doruri fiecare seară,
de n-aş duce-n coamă frunze risipite
şi în ochi n-ar râde rădăcini de ploi,
dacă mi-aş ascunde printre anotimpuri
freamătul în care-am respirat noi doi,
zilele în care desenam duminici,
nopţile din care stelele-au plecat,
sau dacă fântâna şi-ar păstra mirajul
clipelor de vară ce ne-au îmbătat,
poate că ţi-aş scrie despre câte-n stele,
despre timpul care-mi curge peste gând –
de n-ar cădea toamna asta fără tine
crudă ca un şarpe singur şi flămând…

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

28 august, 2018

Sunt…

 

asfințite iubiri, nemărginite plecări,
bătăi de inimă care-au fost fulgere-odată!
scânteierile clipei în înălțarea spre cer,
pleoapa trandafirului de amurg tulburată.
răscruci de uitare, desperechere și vânt,
ruine de temple prin care-alunecă vipere otrăvite.
asfințite iubiri, nesfârșita risipă de mine,
ochi îmbibați de aducere-aminte
și vânt, surpare-nlăuntru, o rană
cu adâncimile întotdeauna neterminate.
sunt marea însămânțând tărmurile cu scoici,
deschizându-și ferestrele să primească pâraiele toate,
sunt fântână deasupra căreia mai zboară cocori,
sunt suflet împrimăvărând la nesfârșit aurori.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

24 august, 2018

Mai dă-mi un semn

 

mai dă-mi un semn din forfotele vieții!
printre singurătăți sticloase în delir,
trimite-un semn în gara mea pustie
primindu-l, să-mi aduc aminte să respir.
sunt doldora de ghețuri și uitare!
trezește-mă cu semnul tău păgân
și despletindu-mi inima-mi din tine,
ajută-mă iar mie să-mi rămân!
din rana ta în rana mea aleargă dorul
cu gura arsă de bezmetice cuvinte
pe care-acum nu le mai spune nimeni –
mai dă-mi un semn să mi le-aduc aminte
pulsând în tâmpla-mi și curgând în inimi
cărări de cer, beție nebunească…
mai dă-mi un semn că ești, că-ți sunt, că timpul
iubirea noastră n-o s-o copleșească
și n-o s-o-ngroape în noroi și moarte
sub lespede chircită a blestem …
ca să-mi desfac iar coama de luceferi,
de prin războiul vieții dă-mi un semn
să știu că ești … să pot iar să respir
printre singurătăți sticloase în delir.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

22 august, 2018

Insomnii de toamnă

 

în noaptea aceasta de toamnă,
târzie, zănatecă, tristă,
foşneşte rugina în frunze,
curg doruri din tot ce există,
iar îngeri cu pleoape de rouă
pe umerii nopţii se-aşează
privind prin ferestre închise
cum toamna-n grădini aberează.
m-aş duce aiurea în lume
să-nvăţ cum să uit să te-aştept,
să crească în mine tăcerea
smulgându-mi cuvântul din piept
şi-apoi, stând pe marginea lumii,
golită de tine-a pustiu,
s-adorm printre ţărmuri incerte
bolnavă de-atâta târziu.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

20 august, 2018