Poate că…

poate că dacă-ai vrea să rămâi
ți-aș umple depărtările cu dorul dintâi,
ți-aș picura peste răni seninul de cer
învățând să mai cred, să mai sper!
poate că dacă-ar fi să te-ntorci
ar crește crini albi înalți pe la porți
și răsăriturile astea cu solzi gri
să coboare în ochii mei n-ar mai ști!
poate-ai țese o duminică fără sfârșit
împletind ceasurile în care vei fi venit
cu îngerii mei, cu aripa ta,
cât să nu mai pot niciodată pleca!
poate cu lumina răsfirată prin noi
am înălța catarge legănătoare prin ploi
și-am putea atinge vreun curcubeu
care să ne îmbibe de Dumnezeu!
și apoi, într-o caravană de vânt,
amândoi să-ncăpem într-un gând,
într-o bătaie a inimii, într-o șoaptă,
într-o desfrunzire a timpului așteptată,
în murmurul ierbii strivită sub pas,
trăind privilegiul că ne-am rămas.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

21 noiembrie 2019

Ziduri

o să cadă rouă și vor plânge ploi,
lacrimile lumii vor zidi-ntre noi
triști pereți de zoaie și de ceață gri
dincolo de care nu ne-om mai găsi.
și-o să fie ziuă, apoi noapte iar,
s-or zidi secunde goale-n calendar,
vom tăia-n șuvițe ore fără rost,
o să curgă zgura peste tot ce-a fost.
doruri fără noimă vor lătra în noi
smulgând hălci din inimi cu dinți de noroi,
o să bată vântul și va fi târziu
să te cânt în mine când nu te mai știu
și legați la malul neputinței noastre
ne vom stinge-n spaime valurile albastre,
sărăciți de viscol și de goluri plini
ne vom fi-ntuneric, ne vom fi străini
și ca într-o rană ne vom respira
când bezmetic, umbre vom îmbrățișa.

Refren de amurg

 

toamna sparge ziua în silabe sterpe
şi ne-ngenunchează frunzele sub paşi,
într-o zvârcolire, răni ne curg din ceruri
şi ne fac haotici şi mai trişti şi laşi…
vântului i-e plină tolba cu stridenţe,
nici minuni din urmă nu ne mai ajung –
toamna-mi sparge ziua în silabe sterpe,
tu trezeşti uitarea şi mă faci amurg
când mă dor sub pleoape amintiri de tine
şi din coamă-mi scuturi prea abrupt lumina!
în tăcerea crudă, viscolind risipa
ne îneaca toamna, scârţâie rugina
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi.
disperant în minte un cocor mai ţipă,
zâmbetu-mi se sparge în silabe gri

 

Existență

 

bătăi de inimă ce-au ruginit visând
cioburi de cer în cușca de pământ;
bătăi de inimă țipând de-atâta dor
încremenit în somnul vreunui zbor;
bătăi de inimă sălbatice, solare,
cu care cânți năuc și când te doare;
bătăi de inimă cu-aromă de gutui
doinind cuminți în poarta nu știu cui;
bătăi de inimă ce dau din piept pe-afară
ca un ciulin gonit din gară-n gară;
zănatece trăiri, duminici oarbe,
bătăi de inimă din care-un înger soarbe.

Cântec

 

drumuri vechi sub lună nouă,
pașii tăi dezleagă rouă
pe sub cearcăne de lună
zbor pe gânduri ca să-mi pună.
pleoapa nopții mă mai doare
cu un fel de disperare
când agonizând de dor
îmi cad stele în pridvor
și mă leagă-ntr-un blestem
să mă chemi și să te chem
aburind de nerăbdare
fără dreptul la uitare,
încolțind pe sub pământ,
gângurind un necuvânt
ce s-o coace-n rugăciune
stând pe-o margine de lume.
Doamne, pe sub luna nouă,
pașii lui dezleagă rouă
prin sămânța ne-ncolțită
de iubire neiubită!
dă tu ceasul înapoi
întorcându-te-nspre noi
și condamnă-ne de drag
la iubire înc-un veac!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

31 august 2019

Și mi-e bine …

 

când noaptea se-ndură să picure liniști
pictând cu luceferi întunericul frânt
iar sânul decadent dezgolit sub icoane
coboară iubirea din cer pe pământ,
când rănile lumii-s aproape uitate
și doar câte-un dor urlă-a jale la lună,
prin sânge corăbii când lunecă-a vară
și-a țărm vânturat de-o secundă nebună,
când ora zănatecă-njunghie vise
iar eu vremuiesc universuri de dor,
îmi pare c-aud cum se umple tăcerea
de vuietul aripii unui cocor
și tu, ca lumina răsărind dintr-un zâmbet,
ca ploaia curgând peste buzele arse,
îmi ești și e bine și-n duminica nopții
răsar herghelii de iluzii frumoase!

Gravura unei despărțiri

sunetul uitării lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape,
sângerăm sub semnul dorului strivit
între dinți de geruri ce s-au dezgolit,
degete de ceață se lovesc de zare
despletind neșterse semne de-ntrebare,
beată de-ntuneric luna amăgește
o speranță oarbă ce te-adăpostește
și-n dans de ciuleandră face să mă doară
poate-un fel de viscol scurs pe dinafară,
poate un nesomn dezlegat de vânt
foșnitor a taină-n ultimul cuvânt
ce se zbate încă-n ceasul cel târziu
zdrențuind trei versuri care nu se scriu,
sufocând trei vise ce-așteptau să bea
apă din fântâna ce-a secat și ea.
ne călcăm pe inimi cu umbre mioape,
cerul ni se-nchide într-un ochi de șarpe
și impudic ploaia sângeră prin noi
cu silabe sparte pline de noroi.

Iubirii

nu te-am găsit – erai demult în mine,
tărâm sublim şi poartă-nspre comori,
ca o răsfrângere a cerului în ape,
ca noaptea limpezită-n dor de zori!
mi-ai fost cuvânt când mă-nchidea tăcerea
între semeţe ziduri de suspin
şi încă dinainte de-a mă naşte
am învăţat la tine să mă-nchin.
cu irizări astrale-mi curgi în suflet
când îţi răsfrângi conturu-n ochii mei,
îmi împleteşti lumină-n clipa vieţii
şi mă-nfloreşti cu-n zâmbet dacă vrei!
nu te-am găsit – ai înflorit din mine,
din doru-mi de lumină te-ai născut
şi-acum, într-o trezire absolută,
sfârşitul mi-l întorci spre început.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

8 iunie 2019

Cum să te uit?

 

cum să te uit când iată, bântui razna
printre tranșee-n care-a fost război
călcând cuvinte ce își rânjesc colții
în timp ce ne sfâșie pe-amândoi?
cum să te uit când încă-n nebunia
de dor de tine ca-ntr-un țipăt surd,
rostogolesc de-a valma sensul vieții
când pasu-n prag îmi pare că-ți aud?
și cum să uit de mine-nchisă-n tine
ca un copil pribeag pe la răscruci,
strângând în pumni trei lacrime amare
curse pe-obrazul nopților prea lungi?
poate-aș putea de n-ar fi-nmiresmată
inima mea cu-atâta drag, vezi bine!
poate-aș putea de n-ar zâmbi mahmure
apusurile semănând cu tine!
când descompun secundele în gânduri
vezi, orice vină-i doar un înger mut
și timpul brațu-ntinde către tine …
acum, spune și tu, cum să te uit?

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

11 mai 2019

Gravura unei despărțiri

 

sunetul uitării lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape,
sângerăm sub semnul dorului strivit
între dinți de geruri ce s-au dezgolit,
degete de ceață se lovesc de zare
despletind neșterse semne de-ntrebare,
beată de-ntuneric luna amăgește
o speranță oarbă ce te-adăpostește
și-n dans de ciuleandră face să mă doară
poate-un fel de viscol curs pe dinafară,
poate un nesomn dezlegat de vânt
foșnitor a taină-n ultimul cuvânt
ce se zbate încă-n ceasul cel târziu
zdrențuind trei versuri care nu se scriu,
sufocând trei vise ce-așteptau să bea
apă din fântâna ce-a secat și ea.
ne călcăm pe inimi cu umbre mioape,
cerul ni se-nchide într-un ochi de șarpe
și impudic ploaia sângeră prin noi
cu silabe sparte pline de noroi.