Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Declarație de dragoste

Admir femeile frumoase,
pe unele chiar le ador,
amfore de argint purtând al dragostei vin amețitor
Dar divinizez, mă înclin înaintea femeilor
cu tâmplele ninse,
ruguri odată aprinse,
cu genunchii bătătoriți
de rugile înălțate în nopțile pustii
pentru bărbații bolnavi, pentru plecații copii,
cu trupurile fumegănde de boli,
mamele noastre, bunicile uitate
candele pâlpâind înspre eternitate,
sălcii plângătoare foșnind
pe malurile scurgerii noastre, colind…
Le sărut mâinile zbârcite, cu degete încovoiate
de atâta purtat în brațe, în spate,
de-a valma, prunci și nepoți,
cu aceeași dumnezeiască iubire
înconjurându-i pe toți,
le sorb de sub pleoapele tremurânde
șuvoaiele de lacrimi arzânde,
purtând în scurgerea lor gustul sării
și povara grea, cu spini, a uitării…
Din fuiorul dragostei mele
am să le țes robe albastre
preschimbându-le în îngeri zburând înspre astre,
semănători de aduceri aminte…

Iubesc femeile, înaintea lor
mă închin în înflorite cuvinte…

 

Nevoia de ocne și ospicii

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Nicu GAVRILOVICI: Urme pe zăpadă

Urme pe zăpadă

 

Fulguia ușor
în retina ochilor tăi
când brațele mele te-au învăluit
precum marea…
Acceleratul
se urnea greoi înspre alte
primăvăratice reîntâlniri.
Calde,
pleoapele tale ascundeau ghiocei
în timp ce pe buze
un înger tocmai îți picta
ultimile raze ale apusului.
Împreună cu noi,
Gara dansa gârbovită
de trecerea timpului
doar tânărul acela îmbătrânit
ne privea înțepenit
inhalând din punga cu prenadez.

Pe fereastra cerului,
Dumnezeu ne privea cu un ochi râzând
și cu unul plângând
cernând fulgi
în troienele cărora noi,
efemeride alergând înspre veșnicie,
ne semănam întretăindu-se

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

12  ianuarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Din când în când

Din când în când

                                      (în memoria lui Emil Brumaru)

Din când în când se stinge un poet
Pășind spre nemurire trist, discret
Vâslind cu-aripa printre crengi de duzi…

În zorii zilei șoapta le-o auzi
În glas de vânt ori de privighetori…
Poeții, singurii nemuritori.

Din când în când ei înfloresc în maci
Iar noi de îngeri devenim săraci.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

7  ianuarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Tablou atemporal

Tablou atemporal

 

O tăcere albă peste noi se-așterne,
Palma ta sfioasă curge-n palma mea,
Părul, Niagară despletită-n perne,
Zâmbetul, făclie pe un colț de stea,

Epiderma caldă ascunzând vâltoare,
Buzele, maree fremătând ușor,
Ochi-adânci vârtejuri ascunzând chemare,
Zâmbetele tale lungi cărări de dor,

Trupul tău în noapte salvatoare arcă
Prevestind furtună până înspre zori,
Șoaptele, sirene ce imită parcă
Jalea din strigarea dușilor cocori…

Peste toate-acestea eu plimbându-mi mâna,
Buzele-mi setoase înflorind țărâna…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

7  ianuarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Jalbă pentru țară

Jalbă pentru țară

 

Această țară s-a născut din dorul
De libertate, dragostea de glie,
Această țar-a fost și-o să mai fie
Mereu înveșmântată-n tricolorul

Sub care au căzut viteji, străbunii
Pictând cu roșu sânge-al ei stindard…
Această țară, rai fără de gard
Au vrut-o turci, tătarii, slavii, hunii.

Această țară-n galben îmbrăcată
Secătuită de-aur și de grâne,
Rănit-a fost de hoardele păgâne
Dar nu a fost nicicând îngenuncheată.

Această țară murmurându-și ruga
Purtând albastrul cerului pe frunte,
Având coline, șesuri, mare, munte,
A fost de-a lungul vremii buturuga

Ce răsturnat-a carele de aur
A nesătuilor porniți pe pradă,
Fecioară blândă din a cărei ladă
De zestre, hoții au furat tezaur…

Iubesc această țară ce cu sânge
Și-a apărat neatârnată vatra,
În Apuseni ascult cum cântă piatra,
Pe Dunăre ascult cum valul plânge

Cu vița cea de vie sânger greu
Pe dealurile Dobrogei bătrâne,
Cu grâul din câmpiile române,
Și combinate date pe un leu.

Simțind durerea fiecărei palme
Din trupul țării, pe dolari vândută
Din poezie astăzi fac redută
Iar pixul meu înșiruie sudalme…

În muzici de parade militare
Voi plânge… voi veți aplauda obraznici
În spatele jandarmilor slugarnici…
Jos gheara de pe România Mare!

Această țară iarăși va renaște,
Acest popor se va uni ca unul,
Vom întrona între Carpați Crăciunul
Si fiecare zi va fi un Paște..

De nu…aceste rânduri fie jalba
Ce, Doamne, ți-o trimit cu Tricolorul…
Pentru o țară ce-și mai poartă dorul
De libertate… Fă minuni la Alba!

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

31 decembrie, 2018

 

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Încercări

Eu încerc cu degetul marea,
tu încerci cu degetul cerul…
Misterul,
pe cât de adânc pe atât de înalt…
Același asfalt
albastru, aceeași oglindă,
același opaiț răstignit pe a timpului grindă
rostogolindu-se de la răsărit la apus…
,,Pace pe pământ…și în cer sus…”

Pe mine mă învăluie marea,
tu îmbrățișezi cerul…
Pieptul meu îți este cărarea,
gura ta îmi e giuvaerul…
Între noi, îngeri mângâind strune de lire,
potire
albastre de dor
și plâns de cocor…

Noi, doi fluturi închiși în celule de lut
așteptând să zboare, liberi
ca la început.

 

Ultimul tren

Încă mai stau
agățat de pleoapa ta tremurândă
privindu-ți în suflet…
Vârtej de cenușă
și palid apus delirând…
Flămând,
închid după mine scârțâinda ușă
apoi mă prăval, lacrimă stinsă
pe obrazu-ți ridat.

Nicicând
nu va mai exista o-nviere…
Păcat!

 

Invazie de cenușiu

Tocmai când mă îndrăgostisem de alb
cenușiul singurătății
bătea la fereastra de cristal
a sufletului meu.
Am stins instant lumina
pentru a nu îmi ucide
precum ostașii lui Irod
de curând născută
lacrima.

O vreme
am tot auzit-o tropotind
dincolo de pereții albaștrii
ai gândurilor…

 

Naștere

Scâncind,
undeva în pădurea amintirilor
se naște un vis,
steaua speranței veghindu-i
ecoul primului țipăt.
Ieslea dorului îi leagănă
în căușurile palmelor
speriatele priviri…
Atâta Betleem revăsat între noi
încât se retăcesc urmele magilor
și totuși
iubirea ne învăluie precum
un cor murmurat de îngeri
sub cupola înfrunzitei nopți.
,, Pace pe pământ…”
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Nicu GAVRILOVICI: Fii o stea (stropi de rouă)

Acum aproape 2000 de ani, pe un drum prăfuit probabil călări pe cămile, trei(?) credem noi deși Biblia nu spune numărul, magi vin spre Ierusalim tocmai din Răsărit. Probabil din ținuturile Mesopotamiei, nici locul exact al plecării lor nu îl știm.


Ce erau magii? Greu de spus. Unii cred împărați, alții înțelepți, astrologi ba chiar vrăjitori spun unii. Ca să nu greșim, haideți să spunem simplu, erau oameni, aproape sigur destul de bogați, foarte curajoși și puternici, nu era la îndemâna oricui să facă o călătorie atât de lungă pe drumuri uneori pustii, având asupra lor aur, smirnă și tămâie…


Ei, și uite că se pare, dezlegăm misterul… Se crede că erau trei pentru că aduceau aur smirnă și tămâie. Trei produse. Posibil, însă eu cred că fiecare aduceau cu ei cele trei produse.


Acești oameni înțelepți au înțeles din mesajul stelelor că cel născut va fi rege, prooroc și preot. Aceasta este semnificația celor trei produse. Dar să trecem la subiect.


Deși nu știm dacă au călătorit tot drumul împreună un lucru este cert: toți trei erau călăuziți de o stea. Interesant, nu?


Pentru a porni spre Hristos, oamenii au nevoie de o stea, de o lumină, de o călăuză.


Ne întrebăm de ce atâția orbecăie în întuneric, de ce bisericile sunt în restul anului tot mai goale? Lipsa de ,,stele”, de luminători, călăuze spirituale este principalul motiv.


Cei care îl cunosc pe Hristos, au stins lumina, își ascund credința, principiile, pentru că nu mai este la modă să fii creștin, să fii bun, să fii lumină. Riști să fii luat în râs, ori chiar să fii socotit retrograd ori să ai serioase probleme, fiind marginalizat. Și astfel, într-o beznă tot mai adâncă, sub o boltă cu stele căzătoare formată din sportivi care se droghează (nu toți fac asta) manipulanți de suflete, oameni cu mașini scumpe și suflete ieftine ori femei strălucitoare etalându-și sânii ba chiar nudurile, oamenii rătăcesc în Valea Plângerii ajungând în final la o destinație pentru care nu au fost creați.
Nu vi se pare trist? Mă adresez mie, vouă, celor care mai avem o formă de evlavie, o brumă de credință, o Biblie undeva pe un raft pe care o mai ștergem de praf uneori.


Este frumos să petrecem dragii mei… Dar dacă tot sărbătorim nașterea lui Hristos haideți să o facem în spiritul Lui… Credeți cumva că aceasta este data reală?


Îmi este teamă că nu. Douăzeci și cinci decembrie este se pare ziua în care popoarele păgâne, canaaniții, sărbătoareau nașterea zeului Moloh. Sfârșitul anului calendaristic coincidea la romani cu Saturniadele, sărbători prin excelență păgâne. Se pare că împăratul Constantin cel Mare pe vremea căruia s-a decretat ziua aceasta ca zi a nașterii lui Hristos a vrut să împace și capra și varza. A creștinat forțat imperiul în evident declin dar a schimbat doar numele sărbătorilor pentru ca șocul să nu fie prea mare și să se ajungă la rebeliune. Dar din păcate, era doar,, o Mărie cu altă pălărie”. Adică tot,, pâine și circ”. De fapt mai mult vin decât pâine. Nu înțelegeți că am ceva cu data… Putem sărbătorii oricând pentru că de fapt data exactă nu se cunoaște. Unii vrând să facă pe teologii argumentează cu recesământul poruncit de Cezar. Șubred argument, deoarece un recesământ în vremurile acelea putea ține luni de zile.


Nu data contează. De fapt biserica primară timp de trei sute de ani nu a sărbătorit se pare nașterea lui Hristos. Sărbătoreau doar jertfa și învierea, după cum poruncise Mântuitorul și aceasta nu într-o dată anume ci la fiecare împărtășanie. Nu vreau să mă credeți pe cuvânt, citiți vă rog primele capitole din faptele apostolilor. Ori citiți celelalte epistole, nepauline și veți vedea că niciunde nu este pomenită această sărbătoare.


Repet:nu sunt împotriva sărbătoririi nașterii. Mântuitorului (Crăciun nu are nimic de a face cu Hristos) ci a felului in care o facem. El s-a născut umil la lumina unui felinar, într-un grajd. Și aceasta după ce a părăsit,, slava ce o avea la Tatăl”, pentru a veni ca dar celest omenirii, spre împăcarea cu Dumnezeu. Ne-a făcut cunoscută voia Tatălui, ne-a dăruit credință,, apoi a luat asupra lui păcatele noastre, afirmând despre Sine:,, Eu sunt lumina lumii. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Iar înainte de a se înălța a dat poruncă ucenicilor și fiecăruia dintre cei care poartă numele de creștin să fim lumini. Să fim stele. Prin viața noastră să călăuzim oamenii spre El. În încheiere, pe tine cel care ai avut răbdare să citești, te întreb. Nu vrei să fii o stea? Nu vrei să fii o lumină călăuzitoare spre cel născut în ieslea Betleemului? Nu vrei cu adevărat să sărbătorești Nașterea Lui și să rostești numele sfânt mai mult decât al moșilor? Nu vrei să dăruiești și să te dăruiești așa cum a făcut-o El? Atât de mult întuneric… Atât de mare nevoie de stele adevărate, de credincioși, urmași adevărați ai lui Hristos…


Cu speranța că nu ți-am știrbit sărbătoarea, mă rog pentru fiecare din noi să devenim o stea, sufletele noastre fiind ieslea unde El să se nască, să fie adevăratul sărbătorit. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Sărbători binecuvântate tuturor!

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

25 decembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Aripile păsării Phoenix

Aripile păsării Phoenix

 

Între mine și tine șoapte arzânde,
Focuri vii aprinse pe dealuri,
Privirile mele de tine flămânde
Pârâuri curgând peste maluri.

În urmă doar vântul purtându-mi cenușa
Și pleoapa ta umedă, plânsă,
Durerea deschisă ținându-ne ușa
Spre marea uitărilor, însă

Din vise și doruri se-ncheagă o arcă,
Speranța mai fâlfâie, velă…
Din proprii ruine renaște și parcă
Iubirea ce-ți port e o schelă.

Voi fi un Manole, tu fi-vei o Ană
Zidită în pietre de onix,
Tu lacrim-albastră, eu sare pe rană,
Aripi ale păsării Phoenix.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

18 decembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Ninsori lirice

Și iarăși…

Și iarăși afară lumini vom aprinde,
Și iar înăuntru-ntuneric va fi…
Tu, prunc, să te naști, un loc vei cerși
Dar te exilăm în pioase colinde.

Cu gândul la vin, la șorici, la sarmale,
De Tine uităm ori te credem un mit,
Ținând sărbători făr’ sărbătorit,
Sub brazi poleiți îți cântăm osanale.

Ca Iuda, te vindem pe treizeci de arginți
Credința cea sfânt-agățând-o în laț…
Cu moșul Crăciun vom petrece la braț
Si moș Nicolae, la rangul de sfinți.

Ne iartă păcatul și anul acesta,
De a te închide-ntr-un searbăd colind…
Oricâte lumini la ferestre se-aprind,
Noi tot fără tine începem ” fiesta”.

Minciuni și-,,O-hoo-hooo!”-uri prelungi a ne vinde
Tu, Rege uitat, nici nu vrei, nici nu știi.
Și iarăși, afară, lumini vom aprinde…
Și iar înăuntru-ntuneric va fi…

 

Într-acolo

De o vreme, două vremi
și o jumătate de vreme
nu mai cred în minuni.
,,Ateu!” veți striga zonăindu-vă
medaliile credinței atârnate pe piept…
Scutiți-mă
de predicile voastre sforăitoare,
lașilor…
Târâți-vă în continuare,
sărutați mâna care vă lovește obrazul
și vă seamănă sărăcia în bătătură,
tociți-vă în rugăciuni genuchii
implorând izbăvire pentru nevestele si fetele voastre,
mângâiați-vă pe creștet
pruncii galbeni de foame…
Eu mă voi ridica si sabie
voi face din tinicheaua
ce o purtam până deunăzi la gât.
Prin cine,
(vă întreb încercând să vă trezesc)
înfăptuiește Dumnezeu minunile?
Nu a existat un Moise si un Aaron?
Lașilor,
înfulecați prazul și castraveții Egiptului
visând la Țara Promisă,
rămâneți în confortul amar al sclaviei
cu speranța că veți stăpâni fără a lupta,
ceată de robi!
Liber, în ce mă privește ,
prefer să mor
decât să trăiesc înlănțuit…
Blestemați-mă
dar nu încercați să mă opriți,
dincolo de smârcurile deznădejdii
se află câmpia mănoasă a libertății
pe care sufletul meu aleargă de mult;
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Ninsori lirice”

Nicu GAVRILOVICI: Eterna lehamite

Eterna lehamite

De-atâtă ură îmi îngheață pleoapa,
De fals, îmi este șoapta în delir,
De-atâta pălămidă și de pir
Îmi ruginește-n podul casei sapa.

De-atâția hoți mi-e inima pustie
Și de minciună sunt rănit letal,
Neinvitat l-al fericirii bal
Aștept eliberarea din robie.

De-atâția trântori e puțină mierea,
De-atâția lupi, un câine port în piept,
Zadarnic zorii zilei îi aștept…
De-atâta moarte, moare învierea.

Atâtor răni sunt prea puține leacuri,
Cu-atâția șerpi, veninul curge râu,
Neghina s-a-nmulțit atât în grâu
Încât domnește foamea în stomacuri.

De-atâta rău e binele nălucă,
Cu-atâția hoți, sunt legile pe cruci,
Bătrânii noștri mestecă lăptuci
Și-n ochi li se aprinde dor de ducă.

De-atâta greu ei poartă-n piept cavernă
Și-aud în minte lanțuri ce se rup…
Albi fluturi care se desprind de trup
Purtând spre cer lehamite eternă.

De-atâta ură îmi îngheață pleoapa,
De fals, îmi este șoapta în delir,
De-atâta pălămidă și de pir
Îmi ruginește-n podul casei sapa…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

30 noiembrie, 2018